Familia: cea mai dulce uniune pentru timp şi eternitate

„Cea mai dulce uniune şi fericire au domnit în casa noastră. Nici neînţelegeri şi nici conflicte n-au tulburat pacea şi liniştea care domneau în mijlocul nostru.” (Lucy Mack Smith)

Din viaţa lui Joseph Smith

În anul 1843, deşi Templul Nauvoo nu era încă terminat, profetul anunţase doctrina salvării pentru cei morţi şi el administrase înzestrările din templu unui grup de sfinţi credincioşi. Dar o parte importantă a lucrării sfinte din temple nu fusese încă stabilită. În ziua de 16 mai 1843, profetul a călătorit de la Nauvoo la Ramus, Illinois, unde a stat în casa prietenului său apropiat, Benjamin F. Johnson. În acea seară, el le-a vorbit fratelui şi surorii Johnson şi câtorva prieteni apropiaţi despre „noul şi nepieritorul legământ al căsătoriei”. El a explicat că acest legământ era „ordinul preoţiei” necesar pentru a obţine gradul cel mai înalt al împărăţiei celestiale (vezi D&L 131:1–4.) El le-a spus, de asemenea, că, dacă un bărbat şi o femeie nu intră în legământul căsătoriei veşnice, „ei vor înceta să crească atunci când vor muri; adică, ei nu vor avea niciun copil după înviere”. Cei care intră în acest legământ şi rămân credincioşi „vor continua să crească şi să aibă copii în gloria celestială.”¹

Două luni mai târziu, la 12 iulie 1843, în camera de sus a Magazinului său de cărămidă roşie, profetul i-a dictat lui William Clayton o revelaţie despre doctrina căsătoriei eterne (vezi D&L 132). În această revelaţie, Domnul a declarat că, dacă un soţ şi o soţie nu sunt pecetluiţi prin puterea sfintei preoţii, „ei nu pot creşte, ci vor rămâne separaţi şi singuri, fără exaltare, în starea lor de salvare, pentru toată eternitatea” (vezi D&L 132:15–18). Pentru a primi exaltarea, soţii şi soţiile trebuie să fie pecetluiţi prin puterea preoţiei şi, după aceea, să rămână credincioşi legămintelor lor.

„Adevărat vă spun vouă, dacă un bărbat se căsătoreşte cu o femeie prin cuvântul Meu, care este legea Mea, şi prin noul şi nepieritorul legământ şi el le este pecetluit lor prin Spiritul Sfânt al făgăduinţei, de către acela care este uns, căruia i-am conferit puterea şi cheile preoţiei… li se vor îndeplini toate lucrurile pe care slujitorul Meu le-a dat lor, în timp şi în toată eternitatea; şi vor fi în întregime valabile când ei nu vor mai fi în lume; şi ei vor trece de îngerii şi dumnezeii care sunt stabiliţi acolo spre exaltarea şi slava lor în toate lucrurile, aşa cum a fost pecetluit asupra capului lor, slavă care va fi o plenitudine şi o continuare a seminţiei în vecii vecilor.

Atunci, vor fi ei dumnezei, deoarece ei nu au sfârşit; de aceea, vor fi ei din veşnicie în veşnicie, pentru că vor continua; atunci vor fi ei deasupra tuturor, pentru că toate lucrurile le sunt supuse lor. Atunci, vor fi ei dumnezei, deoarece au toată puterea şi îngerii sunt supuşi lor. Adevărat, adevărat, Eu vă spun vouă, că nu poţi obţine această slavă, decât dacă te supui legii Mele” (D&L 132:19–21).

Pentru vârstnicul Parley P. Pratt, din Cvorumul celor Doisprezece, cunoaşterea acestei doctrine a întărit dragostea sa pentru familia lui: „Joseph Smith a fost cel care m-a învăţat cum să preţuiesc relaţiile dragi cu tata şi mama, relaţia dintre soţ şi soţie; relaţiile cu fratele şi sora, cu fiul şi cu fiica. De la el am învăţat că soţia inimii mele poate să-mi fie asigurată pentru timp şi toată eternitatea şi că simpatiile şi afecţiunile pure care ne fac să ne iubim unul pe altul emană din fântâna dragostei eterne şi divine. De la el am învăţat că trebuie să cultivăm aceste sentimente de afecţiune şi să le creştem în toată eternitatea; în timp, rezultatul uniunii noastre fără sfârşit vor fi urmaşi la fel de numeroşi ca stelele de pe cer sau ca nisipul de pe malul mării… Am iubit înainte, dar nu ştiam de ce. Dar acum, iubeam—cu o puritate—o intensitate a unui sentiment înalt, exaltat, care urma să înalţe sufletul meu de la lucrurile trecătoare ale acestei lume ticăloase şi să îl lărgească precum un ocean… Pe scurt, puteam să iubesc, acum, cu spiritul şi, de asemenea, cu înţelegere.”²

Învăţături ale lui Joseph Smith

Soţii şi soţiile se cinstesc unul pe altul prin dragoste, bunătate şi afecţiune.

„Căsătoria [este] o instituţie a cerului, instituită în grădina Edenului.”³

„Este datoria soţului să iubească, să aibă grijă şi să-şi susţină soţia şi să se lipească de ea şi de nimeni altul [vezi D&L 42:22]; el trebuie să o cinstească pe ea ca pe sine însuşi şi trebuie să ţină seama cu blândeţe de sentimentele ei, pentru că ea este os din osul lui şi carne din carnea lui fiind desemnată să fie un ajutor pentru el, atât în lucrurile temporale, cât şi în cele spirituale; ea este o persoană căreia el îi poate spune, fără rezerve, toate nemulţumirile lui, o persoană care este dornică (fiind desemnată) să ia parte la greutăţile lui, să aline şi să încurajeze sentimentele lui prin glasul ei blând.

Este rolul soţului de a fi capul familiei sale… nu să-şi conducă soţia ca un tiran, nici să fie temător sau gelos că soţia lui îşi va depăşi rolul ei şi îl va împiedica să-şi exercite autoritatea lui. Este de datoria lui să fie un om al lui Dumnezeu (pentru că un om al lui Dumnezeu este un om cu înţelepciune), pregătit întotdeauna să obţină, din scripturi, revelaţiile şi, de sus, învăţăturile care sunt necesare pentru edificarea şi salvarea familiei sale.”⁴

La o adunare a surorilor din cadrul Societăţii de Alinare, Joseph Smith a spus: „Nu trebuie să-i sâcâiţi pe soţii voştri datorită faptelor lor, ci lăsaţi să se simtă influenţa inocenţei voastre, a bunătăţii şi a afecţiunii voastre, acestea fiind mult mai puter-nice decât o piatră mare de moară atârnată de gât; nici război, nici ceartă, nici contraziceri sau dispute, ci blândeţe, dragoste, puritate—acestea sunt lucrurile care trebuie să vă aducă stimă şi consideraţie în ochii oamenilor buni…

Când un bărbat este copleşit de probleme, când este dezorientat de griji şi de greutăţi, dacă este întâmpinat cu un zâmbet în loc de o ceartă sau de exprimarea nemulţumirii—dacă este întâmpinat cu blândeţe, aceasta îi va linişti sufletul şi îi va calma sentimentele; când omul este disperat, este nevoie de o mângâiere, de afecţiune şi de blândeţe… Când mergeţi acasă, niciodată să nu le spuneţi soţilor un cuvânt de supărare sau nepoliticos, ci, de acum înainte, lăsaţi ca bunătatea, caritatea şi dragostea să încoroneze lucrările voastre.”⁵

Eliza R. Snow a consemnat: „[Profetul Joseph Smith] le-a îndemnat pe surori să îşi concentreze, întotdeauna, atenţia şi rugăciunile asupra soţilor lor şi să se încreadă în soţii lor care le-au fost destinaţi de Dumnezeu pentru a-i onora.”⁶

Copiii îşi cinstesc părinţii exprimând recunoştinţa şi preţuindu-i de-a lungul întregii lor vieţi.

Timp de mai multe zile, în luna octombrie 1835, profetul a făcut vizite zilnice tatălui său grav bolnav, îngrijindu-se de el „cu mare nelinişte”. În jurnalul profetului este consemnat: „Am avut grijă, din nou, de tatăl meu, care era foarte bolnav. În rugăciune secretă, dimineaţa, Domnul a spus: «Slujitorul Meu, tatăl tău va trăi». L-am îngrijit toată ziua, cu inima înălţată spre Dumnezeu în numele lui Isus Hristos, ca El să-i redea sănătatea, ca să pot fi binecuvântat de tovărăşia şi sfatul său, apreciind ca fiind una dintre cele mai mari binecuvântări faptul de a avea compania părinţilor, ai căror ani şi experienţă matură îi face capabili să dea sfatul cel mai folositor. Seara, fratele David Whitmer a venit. L-am chemat pe Dumnezeu, în rugăciune puternică, în numele lui Isus Hristos, ne-am aşezat mâinile pe capul lui şi am mustrat boala. Şi Dumnezeu a auzit şi ne-a răspuns la rugăciune—spre marea bucurie şi mulţumire a sufletelor noastre. Tatăl nostru în vârstă s-a ridicat şi s-a îmbrăcat singur, a strigat şi l-a slăvit pe Domnul.”⁷

„Binecuvântată este mama mea, pentru că sufletul ei este întotdeauna plin de bunăvoinţă şi filantropie şi, cu toată vârsta ei, ea încă va primi putere şi va avea mângâiere în mijlocul familiei ei şi va avea viaţă eternă. Şi binecuvântat este tatăl meu, pentru că mâna Domnului va fi totdeauna deasupra lui, pentru că va vedea terminate suferinţele copiilor săi; şi, când rezultatele vieţii sale vor fi pe deplin văzute, el se va vedea pe sine însuşi ca un arbore de măslin, ale cărui ramuri sunt aplecate cu multe fructe; el va avea, de asemenea, o locuinţă în înalt.”⁸

„Mi-am amintit scene din copilărie. M-am gândit la tatăl meu care este mort… El avea o statură impunătoare şi avea o inimă largă şi o minte virtuoasă, sfântă şi exaltată. Sufletul lui se ridica deasupra tuturor acelor principii josnice şi lipsite de demnitate care sunt atât de tipice inimii umane. Eu spun, acum, că în viaţa lui el nu a făcut niciodată o faptă, despre care s-ar putea spune că a fost lipsită de mărinimie, din câte ştiu eu. Îl iubesc pe tatăl meu, iubesc memoria lui, iar memoria faptelor sale nobile au o influenţă puternică în mintea mea şi multe dintre cuvintele lui părinteşti şi calde pe care mi le-a spus sunt scrise în inima mea ca pe nişte table.

Sacre îmi sunt gândurile pe care le preţuiesc din istoria vieţii lui, care mi-au trecut prin minte şi s-au implantat, acolo, prin propria mea atenţie, de când m-am născut. Sacre îmi sunt rămăşiţele lui pământeşti şi locul unde sunt aşezate. Sacru îmi este mormântul pe care l-am făcut pentru a-i înconjura capul. Fie ca memoria tatălui meu să rămână veşnic vie… Fie ca Dumnezeu, pe care Îl iubesc, să se uite în jos, de sus, şi să mă ferească de duşmanii mei de aici, şi să mă ia de mână ca să pot sta pe muntele Sionului, şi împreună cu tatăl meu să mă încoroneze, acolo, veşnic.

Cuvintele şi exprimările sunt insuficiente pentru a reda recunoştinţa pe care o datorez lui Dumnezeu pentru că mi-a dat părinţi onorabili.

Mama mea, de asemenea, este una dintre cele mai nobile şi cele mai bune dintre toate femeile. Fie ca Dumnezeu să prelungească zilele ei şi ale mele pentru a putea trăi să ne bucurăm fie-care de prezenţa celuilalt.”⁹

„Când ne gândim cu ce grijă şi cu ce sârguinţă neîntreruptă s-au străduit părinţii noştri să vegheze asupra noastră şi cum au trecut prin multe ore de durere şi de îngrijorare, aplecaţi deasupra leagănelor noastre sau la marginea patului nostru, atunci când eram bolnavi, cât de atenţi s-ar cuveni să fim faţă de sentimentele lor când ajung la bătrâneţe! Nu poate fi o sursă de meditare plăcută pentru noi, să spunem sau să facem ceva care, cu durere, va pogorî perii lor albi în locuinţa morţilor.”¹⁰

Dragostea dintre fraţi şi surori poate fi dulce şi răbdătoare.

Celor doi fraţi ai săi care, amândoi, muriseră tineri, profetul le-a scris: „Alvin, fratele meu cel mai mare—mi-amintesc bine de chinurile tristeţii care au copleşit sufletul meu tânăr şi au făcut, cât pe ce, să-mi sară inima mea fragedă din loc când a murit. El era cel mai mare şi cel mai nobil dintre cei din familia tatălui meu. El era unul dintre cei mai nobili fii ai oamenilor… În el nu era viclenie. A trăit fără de prihană de când era copil… A fost unul dintre cei mai cumpătaţi oameni şi, când a murit, îngerul Domnului l-a vizitat în ultimele sale momente.

Fratele meu mai tânăr, Don Carlos Smith…a fost, de asemenea, un băiat nobil; niciodată nu ştiu să fi greşit cu ceva; niciodată n-am văzut începutul vreunei fapte imorale sau a vreunei înclinări nedemne în copil, de când s-a născut până la moartea lui. A fost un copil iubitor, blând din fire, milos, virtuos, credincios şi cinstit; şi unde merge sufletul lui, să meargă şi al meu, de asemenea.”¹¹

Într-o scrisoare adresată lui Hyrum, fratele său mai mare, Joseph Smith a scris următoarele: „Iubitul meu frate Hyrum, am fost îngrijorat în privinţa ta, dar întotdeauna te amintesc în rugăciunile mele, cerând lui Dumnezeu să te menţină în sănătate în ciuda oamenilor sau a diavolului… Dumnezeu să te apere.”¹²

Despre Hyrum, profetul scria: „M-aş ruga în inima mea ca toţi fraţii mei să fie ca preaiubitul meu frate Hyrum, care are blândeţea unui miel şi integritatea lui Iov, pe scurt, modestia şi umilinţa lui Hristos; şi eu Îl iubesc cu acea dragoste care este mai puternică decât moartea.”¹³

Părinţii care îşi iubesc şi îşi susţin copiii şi se roagă pentru ei aduc binecuvântări incomensurabile în vieţile copiilor lor.

După vizita sa la dealul Cumora, din luna septembrie 1823, Joseph Smith a relatat familiei sale experienţa sa şi, apoi, a continuat să împărtăşească experienţa lui şi altora. Mama profetului a consemnat: „În fiecare seară, ne adunam împreună cu copiii noştri. Cred că prezentam cea mai neobişnuită scenă a unei familii care trăia pe pământ, toţi aşezaţi întrun cerc, tată, mamă, fii şi fiice ascultând cu nerăbdare şi cu sufletul la gură, învăţăturile religioase ale unui băiat în vârstă de şaptesprezece ani…

Eram convinşi că Dumnezeu era pe punctul să aducă la lumină ceva cu care puteam să ne întărim noi înşine mental şi spiritual, ceva care să poată fi înţeles mai clar decât tot ceea ce ne fusese predat înainte şi ne-am bucurat nespus de mult de aceste lucruri. Cea mai dulce uniune şi fericire au domnit în casa noastră. Nici neînţelegeri şi nici conflicte n-au tulburat pacea şi liniştea care domneau în mijlocul nostru.”¹⁴

Aproape de sfârşitul marşului Taberei Sionului, în luna iunie 1834, Joseph şi Hyrum Smith, printre mulţi alţii, s-au îmbolnăvit de holeră. Mama lor a povestit următoarele despre experienţa lor: „Bucuria… lui Hyrum şi Joseph când s-au întâlnit cu noi, fiind sănătoşi din nou, a fost nespus de mare, peste măsură, din cauza pericolelor din care scăpaseră în timpul absenţei lor. Ei s-au aşezat, câte unul de fiecare parte a mea, Joseph ţinând una dintre mâinile mele şi Hyrum cealaltă, şi au povestit următoarele: …

«Boala s-a năpustit, deodată, asupra noastră şi, în câteva minute, eram într-o suferinţă îngrozitoare. Ne-am făcut semne din ochi şi am părăsit casa cu scopul de a merge într-un loc retras pentru a ne uni în rugăciune ca Domnul să ne elibereze de această influenţă groaznică. Dar înainte să putem ajunge la o distanţă suficientă pentru a fi siguri că nu vom fi întrerupţi, de abia ne puteam ţine pe picioare şi am fost foarte alarmaţi, temândune că aveam să murim în acest pustiu vestic, foarte departe de familiile noastre, chiar fără privilegiul de a ne binecuvânta copiii noştri sau de a le da un sfat la despărţire. Hyrum a strigat: „Joseph, ce vom face? Trebuie să fim alungaţi de pe faţa pământului de această înfiorătoare molimă?”. „Să ne aşezăm jos, în genunchi”, a spus [Joseph], „şi să ne rugăm la Dumnezeu să ne înlăture crampele şi celelalte suferinţe şi să ne restabilească sănătatea ca să ne putem întoarce la familiile noastre.” Am făcut astfel, fără să primim vreun rezultat, ci a fost încă mai rău.

Curând am ajuns la hotărârea de a apela din nou la Dumnezeu pentru milă şi de a nu ne ridica din genunchi până când unul sau celălalt nu va obţine o mărturie că urma să ne însănătoşim… Ne-am rugat un timp, mai întâi unul, apoi celălalt, şi curând am observat că acele crampe au început să scadă în intensitate. Şi, la scurt timp după aceea, Hyrum a sărit în picioare şi a exclamat: „Joseph, trebuie să ne întoarcem, pentru că am avut o viziune în care am văzut-o pe mama stând în genunchi sub un pom cu mere, rugându-se pentru noi şi ea, chiar şi acum, Îi cere în lacrimi lui Dumnezeu să ne salveze vieţile noastre ca să ne poată vedea, din nou, în carne şi oase. Şi Spiritul mi-a mărturisit că rugăciunile ei şi ale noastre vor fi auzite”. Şi din acel moment, am fost vindecaţi şi am plecat bucuroşi pe drumul nostru.

«O, mama mea», a spus Joseph, «de câte ori rugăciunile tale au fost un mijloc de a ne ajuta când umbrele morţii ne-au înconjurat».”¹⁵

Dragostea lui Lucy Smith pentru fiii săi este ilustrată prin relatarea ei despre profet şi fratele lui, Hyrum, luaţi ca prizonieri din Far West Missouri, în luna noiembrie 1838, şi duşi la Independence şi, apoi, la Richmond, Missouri, unde urmau să fie închişi. Familia se temea că Joseph şi Hyrum aveau să fie omorâţi: „Când am primit vestea că fiii noştri vor fi duşi departe, mesagerul ne-a spus că, dacă voiam să-i mai vedem vreodată pe fiii noştri în viaţă, trebuia să mergem la ei, deoarece erau în căruţă pentru a fi duşi şi urmau să plece în câteva minute. Soţul meu era, atunci, prea bolnav pentru a putea merge, dar eu şi Lucy [o fiică] am pornit singure, pentru că eram sigurele din familie care eram bine.

Când am ajuns la circa 360 de metri de căruţă, nu am putut merge mai departe din cauza oamenilor de care erau înconjuraţi. «Sunt mama profetului», am strigat, «şi nu este niciun om onorabil aici care să mă sprijine prin această mulţime spre acea căruţă ca să pot arunca o ultimă privire copiilor mei şi să le vorbesc încă o dată înainte ca ei să moară?». Un bărbat s-a oferit voluntar să facă o cărare printre armată şi noi am mers înainte, în mijlocul săbiilor, puştilor, pistoalelor şi baionetelor, ameninţate cu moartea la fiecare pas, până când, în cele din urmă, am ajuns acolo. Omul care ne-a însoţit a vorbit cu Hyrum, care stătea în faţă, şi i-a spus că mama lui era acolo şi voia ca el să-şi întindă mână spre ea. El a făcut astfel, dar nu mi s-a permis să-i văd, pentru că învelitoarea căruţei era făcută din pânză foarte grea, strâns legată în faţă şi bătută bine în cuie pe părţi…

Omul nostru ne-a condus, apoi, la partea din spate a căruţei, unde era Joseph, şi a vorbit cu el, spunându-i: «Domnule Smith, mama şi sora ta sunt aici şi vor să-ţi strângă mâna». Joseph şi-a vârât mâna printre căruţă şi acoperitoare, unde era bătută în cuie, jos la capătul scândurii. L-am apucat de mână, dar el nu ne-a vorbit. N-am putut suporta să-l părăsesc fără să-i aud glasul. «O, Joseph», am spus, «vorbeşte săracei tale mame încă o dată. Nu pot să plec până nu te aud vorbind».

«Dumnezeu să te binecuvânteze, mamă», a spus el, şi, apoi, s-a auzit un strigăt şi căruţa a plecat în grabă, smulgându-l pe fiul nostru de la noi tocmai când Lucy îi strângea mâna pentru a-i acorda ultima sărutare de soră, pentru că ştiam că ei erau condamnaţi să fie împuşcaţi.

Am reuşit să ajungem acasă, din nou, cu toate că abia mai pu-team suporta… Un timp, în casă, nu s-au auzit decât oftaturi şi suspine, deoarece credeam că îi văzusem pe Joseph şi pe Hyrum pentru ultima oară. Dar, în durerea mea, am găsit mângâierea care depăşea toată alinarea pământească. Eram plină de Spiritul lui Dumnezeu şi am primit următoarele prin darul profeţiei: «Inima ta să fie alinată cu privire la copiii tăi, pentru că niciun fir de păr de pe capetele lor nu va fi atins». «Copiii mei», le-am spus, «nu mai plângeţi. Gloatele nu-i vor omorî, pentru că Domnul mi-a arătat că El îi va elibera din mâinile duşmanilor lor». Aceasta a fost o mare alinare pentru noi, toţi, şi, după aceea, noi n-am mai suferit aşa de mult cu privire la faptul că li se vor lua vieţile.”¹⁶

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile vii–xii.

Recapitulaţi descrierea vârstnicului Parley P. Pratt despre felul în care cunoaşterea doctrinei despre căsătoria eternă a binecuvântat viaţa lui (pagina 508). În ce fel poate această doctrină să influenţeze sentimentele pe care le avem despre familiile noastre? Dar modul în care ne tratăm unul pe celălalt acasă?
Citiţi sfatul pe care l-a dat Joseph Smith soţilor şi soţiilor (paginile 509–510). Gândiţi-vă în ce fel o parte din acest sfat se aplică atât femeilor, cât şi bărbaţilor. De ce este important atât pentru taţi, cât şi pentru mame să studieze scripturile şi să primească revelaţii pentru a îndruma familia? Care sunt câteva lucruri pe care un bărbat le poate face când vede că soţia lui este „copleşită de probleme”? De ce atât soţii, cât şi soţiile trebuie să evite să folosească „un cuvânt de supărare sau nepoliticos”?
Ca adult, profetul Joseph a continuat să se bucure de momentele în care era împreună cu părinţii lui, să caute sfatul lor şi să-i cinstească (paginile 510–512). Care dintre declaraţiile profetului despre părinţii săi v-au impresionat în mod deosebit? Ce exemple aţi văzut despre răbdătoarea influenţă în bine pe care părinţii o pot avea asupra copiilor lor? Gândiţi-vă la ceea ce aţi putea face pentru a-i cinsti mai bine pe părinţii dumneavoastră.
Recapitulaţi declaraţiile profetului despre fraţii săi Alvin, Don Carlos şi Hyrum (paginile 512–513). De ce credeţi că relaţiile dintre fraţi şi surori pot fi aşa de durabile şi de puternice? Ce pot face părinţii pentru a-i încuraja pe fiii şi pe fiicele lor să fie buni prieteni? Ce pot face fraţii şi surorile pentru a dezvolta prietenia lor unul faţă de celălalt?
Recapitulaţi amintirile lui Lucy Mack Smith despre fiul său Joseph, când acesta preda familiei (paginile 513–514). Ce experienţe, în care aţi simţit „uniune şi fericire” cu membrii familiei, puteţi împărtăşi? Ce pot învăţa părinţii din experienţa pe care au avut-o Joseph şi Hyrum cu vindecarea lor de holeră? (Vezi paginile 514–515.)

Scripturi suplimentare: Exodul 20:12; 1 Corinteni 11:11; Efeseni 6:1–4; Mosia 4:14–15; Moise 3:18, 21–24