Viața și slujirea lui Thomas S. Monson

Într-o zi răcoroasă din luna aprilie a anului 1972, vârstnicul Thomas S. Monson s-a dus cu mașina, după cum obișnuia, la unul dintre spitalele din orașul Salt Lake. Timp de mai bine de două decenii, el frecventase aceste spitale pentru a da binecuvântări și a aduce bucurie membrilor episcopiei, membrilor familiei, prietenilor și multor altora. De data aceasta, se ducea să-și vadă preaiubita mamă.

Când vizita lui s-a încheiat, el s-a dus să-l vadă pe vârstnicul Spencer W. Kimball, unul dintre frații săi din Cvorumul celor Doisprezece, care trecuse recent printr-o operație pe cord deschis. Vârstnicul Kimball se odihnea iar vârstnicul Monson nu a vrut să-l deranjeze, așa că a plecat pentru a se întoarce la mașină. În lift, s-a întâlnit cu două femei care l-au întrebat dacă dorea să-i dea tatălui lor o binecuvântare. El le-a însoțit la secția de terapie intensivă a spitalului, unde i-a slujit tatălui lor.

În timp ce vârstnicul Monson era pe punctul de a ieși din salon, a auzit un bărbat strigându-l. S-a uitat către patul bărbatului și și-a dat seama că era un fost membru al episcopiei. „Am fost încântat să-i dau o binecuvântare”, a consemnat vârstnicul Monson. Când a plecat din salon, a fost oprit de o asistentă medicală care avea lacrimi în ochi și care l-a întrebat dacă se ducea la spitalul de copii Primary Children. El a spus că nu planificase să se ducă în acea zi – dar că ar fi fericit să se ducă dacă ea dorea ca el să vadă pe cineva acolo. Asistenta medicală i-a spus despre un văr care se îmbolnăvise de poliomielită cu mulți ani în urmă și care avea dificultăți.

Când vârstnicul Monson a ajuns la spitalul de copii, a întâlnit un bărbat care l-a condus la vărul asistentei medicale, căruia el i-a dat o binecuvântare. Apoi, bărbatul l-a întrebat pe vârstnicul Monson dacă avea timp să binecuvânteze o fetiță în vârstă de 10 ani care avea leucemie. S-au dus împreună pentru a-i da o binecuvântare.

Referitor la vizitele sale la spital din acea zi, vârstnicul Monson a scris în jurnalul său: „Am plecat… înțelegând că Tatăl nostru Ceresc este foarte conștient de cei care suferă aici, în viața muritoare, și care doresc, prin mâinile celor care dețin preoția, o binecuvântare”.¹

Președintele Monson salutând un bărbat la spital

Președintele Monson slujește cu dragoste unui prieten de-o viață în Toronto, Canada.

Astfel de experiențe au fost frecvente în viața lui Thomas S. Monson. După o zi asemănătoare în care a petrecut aproape două ore la spital, el a scris: „Am simțit că am făcut ceva bun și că am fost acolo unde Domnul a dorit să fiu în această zi”.²

Să fie acolo unde Domnul dorea ca el să fie a fost un angajament pe viață pentru președintele Monson. El a vorbit adesea despre privilegiul de a fi „în slujba Domnului” – de a fi mâinile Domnului pe pământ, în special în a avea grijă de oamenii aflați la nevoie. El a spus: „Doresc mereu ca Domnul să știe că, dacă El are nevoie ca cineva să îndeplinească o slujbă, Tom Monson va îndeplini acea slujbă pentru El”.³

Nașterea, copilăria și tinerețea

„Ce crezi despre trenulețul lui Mark, Tommy?”, l-a întrebat Gladys Monson pe fiul ei în vârstă de 10 ani.

„Stai puțin”, a răspuns el. „Mă întorc imediat.” A ieșit repede pe ușă și a fugit acasă. El avea lucruri de îndreptat.

În acea dimineață, tânărul Tommy primise un dar de Crăciun pe care și-l dorise mult – un trenuleț electric pe care părinții lui l-au cumpărat făcând sacrificii în zilele Marii crize economice. După ce s-a jucat cu el câteva ore, mama lui i-a spus că a cumpărat un trenuleț cu cheiță pentru Mark Hansen, fiul unei văduve care locuia în apropiere. Când ea i l-a arătat lui Tommy, el a observat că trenulețul lui Mark avea un vagon cisternă, care lipsea din setul lui. El a implorat-o pe mama lui să poată să aibă vagonul cisternă și, în cele din urmă, ea i l-a dat, spunând: „Dacă ai nevoie de el mai mult decât Mark, ia-l”.

Gladys și Tommy i-au dus restul trenulețului lui Mark, care nu se așteptase la un astfel de dar și a fost încântat. A rotit cheița motorașului și, în timp ce trenulețul mergea pe șine, Gladys Monson i-a adresat fiului ei întrebarea simplă și pătrunzătoare legată de ce credea despre trenulețul lui Mark. Mai târziu, el și-a adus aminte: „Am avut un sentiment profund de vinovăție și am devenit foarte conștient de egoismul meu”.

Când a ajuns acasă, a luat vagonul cisternă – și un alt vagon din propriul set – și a fugit să i le dea lui Mark, care le-a legat fericit de celelalte vagoane. „Am privit locomotiva croindu-și drum pe șine”, a spus mai târziu vârstnicul Monson, „și am simțit o bucurie supremă greu de descris și imposibil de uitat”.⁴

Bucuria de a dărui, bucuria sacrificiului, bucuria de a-ți păsa de alții – acestea au fost toate lecții pe care Tommy Monson le-a învățat în copilăria sa, lecții care aveau să modeleze inima și caracterul unui viitor profet.

Tânărul Thomas S. Monson

Tom Monson când era tânăr

Thomas Spencer Monson s-a născut în orașul Salt Lake în data de 21 august 1927, fiind al doilea copil și primul fiu al lui G. Spencer și Gladys Condie Monson. El a fost întâmpinat în această lume de sora lui Marjorie și de o familie foarte unită formată din bunici, mătuși, unchi și veri, mulți dintre ei locuind în același cartier cu el. Strămoșii mamei lui se numărau printre primii convertiți ai Bisericii din Scoția și ajunseseră în Valea Salt Lake în anul 1850, la trei ani după compania de pionieri a lui Brigham Young. Tatăl lui Tom avea străbuni englezi și suedezi care au emigrat în teritoriul Utah începând cu anul 1865.

„Pentru a cunoaște omul care a devenit Thomas Spencer Monson, este important să-i cunoaștem rădăcinile și mediul în care a crescut”, a spus vârstnicul Jeffrey R. Holland, din Cvorumul celor Doisprezece.⁵ Spunându-i-se „Tommy” de când era mic, a crescut într-o casă și într-un cartier umile, la aproximativ 1,6 kilometri sud-vest de centrul orașului Salt Lake. Aproape toți anii copilăriei și adolescenței lui au fost în timpul Marii crize economice, care a început când avea doi ani, și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În aceste vremuri dificile, părinții lui și alții l-au învățat despre caritate și compasiune, loialitate și muncă asiduă – calități care s-au întipărit adânc în caracterul lui.

El a spus că mama lui i-a insuflat „sentimente de tandrețe și grijă față de ceilalți”.⁶ Ea a căutat să-i ridice pe oameni și a dat dovadă de compasiune deosebită față de cei care erau siliți să rămână în casă din cauza bolii. De asemenea, ea i-a hrănit și îngrijit pe bărbații care călătoreau cu trenul fără să plătească, în timpul Crizei economice, în căutarea unui loc de muncă (vedeți capitolul 17). „Mama mea… m-a învățat prin viața și faptele ei ceea ce conține [Biblia]”, a spus vârstnicul Monson. „Îngrijirea celor săraci, a celor bolnavi, a celor nevoiași a fost o scenă de zi cu zi de neuitat.”⁷

Tatăl său era la fel de liniștit și de rezervat pe cât era mama sa de extrovertită iar caritatea lui creștină a făcut, de asemenea, o impresie puternică. Un unchi care locuia în apropiere era atât de schilodit de artrită, încât nu mai putea merge. Spence Monson spunea adesea: „Vino, Tommy; să-l luăm pe unchiul Elias la o scurtă plimbare cu mașina”. Spence conducea la casa lui Elias, îl aducea afară în brațe și îl așeza cu blândețe pe scaunul din față pentru a avea o priveliște bună. Vârstnicul Monson și-a amintit: „Plimbarea cu mașina era scurtă și conversația, limitată, dar, o, ce moștenire de dragoste!”.⁸ El a spus că această lecție „nu s-a irosit în ceea ce mă privește”.⁹ (Vedeți capitolul 17.)

De la tatăl său, el a învățat, de asemenea, să muncească din greu. La vârsta de 14 ani, Spence Monson a renunțat la școală și a început să muncească la o tipografie, deoarece tatăl său era grav bolnav și familia lui avea nevoie de bani. După ce Spence și Gladys s-au căsătorit, Spence a început să muncească la o altă tipografie, unde a devenit manager și a rămas peste 50 de ani, lucrând șase zile pe săptămână și multe seri. Când Tom avea 12 ani, el a început să lucreze cu tatăl său după școală și în zilele de sâmbătă, îndeplinind mici sarcini la început și învățând treptat meseria de tipograf până când a devenit ucenic. De la acel început, el avea să-și formeze, în cele din urmă, o carieră în industria tipografică.

Tânărul Tommy Monson a fost educat, de asemenea, de conducătorii și învățătorii săi de la Biserică. Aducându-și aminte un moment în care președinta Societății Primare, Melissa Georgell, a mustrat cu dragoste, el a spus: „Comportamentul nostru în cadrul Societății Primare nu a fost mereu așa cum ar fi trebuit să fie. Eu aveam multă energie și mi-era greu să stau răbdător”.¹⁰ Într-o zi, președinta Societății Primare l-a rugat să se vadă cu ea și, când și-a pus brațul în jurul umerilor lui, ea a început să plângă. Surprins de lacrimile ei, el a întrebat-o de ce plângea. „Se pare că nu pot să-i determin pe… băieți să fie pioși în timpul exercițiilor de deschidere de la Societatea Primară”, a explicat ea. „Ai vrea să mă ajuți, Tommy?” El a promis că va face acest lucru.

„În mod ciudat pentru mine, dar nu și pentru [ea], acest lucru a pus capăt oricărei probleme legate de pioșenie la Societatea Primară”, și-a amintit el. „Ea abordase sursa problemei – eu. Soluția a fost dragostea.”¹¹ De-a lungul vieții sale de adult, el avea să continue să o viziteze pe această femeie dragă până când ea a decedat la vârsta de 97 de ani.¹² (Vedeți capitolul 11.)

Un sfătuitor al cvorumului învățătorilor i-a dat lui Tom o pereche de porumbei din rasa roller de Birmingham și i-a folosit pentru a-l învăța despre responsabilitatea lui, în calitate de președinte al cvorumului, de a salva membrii cvorumului.¹³ Un învățător de la Școala de duminica a predat că „este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele apostolilor 20:35) sugerând ca membrii clasei să ia banii pe care i-au economisit pentru o petrecere și să-i dea familiei unui coleg a cărui mamă tocmai murise (vedeți capitolul 19). De la un conducător al cercetașilor care avea o proteză la picior și care a fost ținta farsei unuia dintre băieți, Tom a învățat să răspundă cu bunătate și nu cu mânie (vedeți capitolul 21).

Experiențele trăite în copilărie în timpul verilor petrecute în Canionul Provo, la sud de orașul Salt Lake, au avut, de asemenea, o influență pe tot parcursul vieții. Acolo, a ajuns să îndrăgească înotul, pescuitul și alte activități în aer liber. Mai târziu, el avea să folosească aceste experiențe pentru a ilustra principii ale Evangheliei. Întrecerile de bărci de jucărie de pe râul Provo aveau să devină un mod de a preda despre darurile pe care Tatăl Ceresc le-a dat pentru a-i îndruma pe copiii Săi prin viața muritoare (vedeți capitolul 7). Pornirea unui incendiu care a fost stins în mai multe ore avea să devină un mod de a preda despre supunere (vedeți capitolul 12).

Facultatea, forțele navale și căsătoria

După ce a absolvit liceul în anul 1944, Tom a avut de luat multe hotărâri esențiale. În acea toamnă, el s-a înscris la Universitatea Utah, fiind destul de sigur că avea să fie chemat în serviciul militar după ce avea să împlinească 18 ani anul următor, deoarece al Doilea Război Mondial continua să se dezlănțuie în Europa și Pacific.

În acel an de școală, Tom a întâlnit-o pe Frances Johnson, femeia care avea să devină dragostea vieții sale. Prima dată când a ieșit cu ea la întâlnire, tatăl ei l-a întrebat: „«Monson» – este un nume suedez, nu-i așa?”.

„Da”, a răspuns Tom.

Apoi, tatăl lui Frances i-a arătat o fotografie cu doi misionari și l-a întrebat dacă era rudă cu cel pe nume Elias Monson. Tom i-a răspuns că Elias era fratele bunicului său.

Auzind aceasta, tatăl lui Frances a început să plângă. Membrii familiei lui îl cunoscuseră pe vârstnicul Elias Monson când au locuit în Suedia. Tatăl lui Frances l-a sărutat pe Tom pe obraz iar mama ei a plâns și l-a sărutat pe celălalt obraz.¹⁴ Această curtare, se gândea el, începuse cu dreptul. El și Frances au împărtășit multe pasiuni comune, cum ar fi timpul petrecut în natură, timpul petrecut cu familia și dansul pe muzica ansamblurilor de jazz. „Ea râdea imediat”, și-a amintit el; era „generoasă și bună” și a dat „dovadă de multă empatie”.¹⁵

În luna iulie a anului 1945, după un an de facultate, Tom s-a înrolat în armată. Războiul din Europa se încheiase în luna mai, dar lupta continua în Pacific. Rugându-se pentru îndrumare la unitatea de recrutare, Tom a ales să se înroleze în Rezerva Forțelor Navale ale Statelor Unite și nu în Forțele Navale – o hotărâre despre care avea să spună mai târziu că i-a schimbat cursul vieții (vedeți capitolul 5). Războiul din Pacific s-a terminat la scurt timp după ce el s-a înrolat și și-a încheiat cu onoare serviciul militar după un an în San Diego, California. A fost un an important pentru el, care i-a oferit ocazii de a-și apăra, cu mult curaj, convingerile, de a fi un exemplu și de a da, pentru prima dată, o binecuvântare a preoției (vedeți capitolele 8 și 23). Nedorind ca Frances să-l uite, Tom i-a scris în fiecare zi cât timp el a fost în San Diego.

Când Tom s-a întors în orașul Salt Lake în anul 1946, și-a reluat studiile la Universitatea Utah și a obținut o diplomă de licență în marketing, absolvind cu laude în anul 1948. De asemenea, el a continuat s-o curteze pe Frances și, pe măsură ce dragostea lor a înflorit, el a cerut-o în căsătorie. Ei s-au căsătorit în Templul Salt Lake în data de 7 octombrie 1948. Președintele Monson a vorbit adesea despre sfatul pe care l-au primit în acea zi despre cum să păstreze sentimente bune în căsnicia lor (vedeți capitolul 17). După petrecerea de nuntă, ei și-au început viața împreună în același cartier în care crescuse Tom.

Fotografie de la nunta lui Thomas și Frances Monson

Tom și Frances Monson la petrecerea lor de nuntă, în anul 1948

Episcop al Episcopiei Sixth-Seventh

În ziua în care Thomas S. Monson s-a născut, în anul 1927, un episcop nou a fost susținut în episcopia familiei sale. Când Spence Monson s-a dus la spital pentru a-și vedea soția și fiul nou-născut, el a anunțat: „Avem un episcop nou de astăzi”. Ținându-l în brațe pe micuțul Tom, Gladys Monson a spus: „Și eu am un episcop nou pentru tine”.¹⁶

Fie că a fost sau nu un moment de premoniție pentru Gladys, cuvintele ei s-au împlinit mai repede decât s-ar fi putut aștepta cineva. În data de 7 mai 1950, când Tom Monson avea doar 22 de ani, el a fost chemat să fie episcopul episcopiei în care crescuse. Această episcopie avea peste 1.000 de membri, inclusiv părinții, frații și surorile lui și alte rude ale sale. Tom și Frances erau căsătoriți de doar 19 luni.

Episcopul Monson a descris Episcopia Sixth-Seventh ca fiind „o episcopie umilă de pionieri, într-un țăruș umil de pionieri”.¹⁷ La acea vreme, a avut parte de multe încercări. Un număr mare de membri nu participau la adunările Bisericii și aveau nevoie de dragoste și înfrățire pentru a-i ajuta să redevină activi. Deoarece mulți dintre ei erau săraci, episcopia avea cele mai mari nevoi din punct de vedere al bunăstării din Biserică.¹⁸ Membrii în vârstă, inclusiv peste 80 de văduve, aveau, de asemenea, nevoie de îngrijire specială. Episcopia era, de asemenea, una de mare tranzit, mulți oameni mutându-se în ea și din ea în fiecare lună. Ani mai târziu, președintele Monson și-a amintit sentimentele lui – și credința – cu privire la faptul de a înfrunta atât de multe încercări în calitatea lui de tânăr episcop:

„Amploarea chemării a fost copleșitoare și responsabilitatea înspăimântătoare. Sentimentele mele de nepotrivire m-au făcut să fiu umil. Dar Tatăl meu Ceresc nu m-a lăsat să rătăcesc în întuneric și în tăcere, neinstruit sau neinspirat. În felul Propriu, El mi-a revelat învățăturile pe care dorea să mi le însușesc”.¹⁹

Unele dintre învățăturile revelate episcopului Monson i-au fost transmise prin ajutorul și îndrumarea acordat altora. El și-a însușit alte învățături prin intermediul rugăciunii. „Fiecare episcop are nevoie de o dumbravă sacră în care să se poată retrage pentru a cugeta și a se ruga pentru îndrumare”, a spus el. „A mea era vechea noastră capelă a episcopiei. Nu aș putea începe să număr ocaziile în care, într-o noapte întunecată, la o oră târzie, mă îndreptam spre prezidiul acestei clădiri, unde am fost binecuvântat, confirmat, rânduit, învățat și, în cele din urmă, chemat să prezidez… Cu mâna pe pupitru, îngenuncheam și-I împărtășeam gândurile mele, îngrijorările mele, problemele mele.”²⁰

Unul câte unul, episcopul Monson a căutat membri care nu participau la adunările Bisericii. La ușa unei case, el i-a spus tatălui: „Am venit să ne cunoaștem și să te îndemn să participi alături de familia ta la adunările noastre”. Bărbatul l-a refuzat și familia s-a mutat, în scurt timp, în California. Dar, mulți ani mai târziu, el a venit să-l vadă pe vârstnicul Monson, care atunci era membru al Cvorumului celor Doisprezece. „Am venit să-mi cer scuze că nu m-am ridicat de pe scaun și că v-am ținut la ușă în acea zi de vară cu mulți ani în urmă”, a spus el. „Acum sunt al doilea consilier în episcopatul episcopiei mele. Invitația dumneavoastră de a veni la biserică și răspunsul meu negativ m-au bântuit atât de mult, încât m-am hotărât să fac ceva în legătură cu aceasta.”²¹ (Vedeți capitolul 2.) Deși membrii acestei familii au redevenit activi în Biserică după ce au plecat din Episcopia Sixth-Seventh, mulți alți membri s-au întors în timpul slujirii episcopului Monson. Prezența la adunarea de împărtășanie a crescut considerabil.²²

Episcopul Monson a fost devotat tinerilor din episcopie și a căutat să-i păstreze în turma Bisericii. Odată, el a simțit îndemnul de a pleca de la o adunare a preoției pentru a căuta un tânăr băiat care venea rareori la Biserică. În cele din urmă, l-a găsit lucrând în canalul auto folosit pentru schimbarea uleiului al unui atelier auto. Episcopul Monson i-a spus tânărului băiat cât de mult i se simțea lipsa și cât de multă nevoie era de el iar el a început să vină la Biserică.²³ (Vedeți capitolul 2.) Mai târziu, el a slujit în misiune și, în cele din urmă, a slujit, de două ori, în calitate de episcop. Printre numeroasele moduri în care el și-a exprimat recunoștința s-a numărat o scrisoare, scrisă 40 de ani mai târziu, în care a spus:

„În timp ce cuget asupra evenimentelor din viața mea, sunt atât de recunoscător pentru un episcop care a căutat, a găsit și a arătat un mare interes față de cineva care era pierdut. Vă mulțumesc din adâncul inimii mele pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine personal. Vă iubesc!”²⁴.

Episcopul Monson s-a îngrijit în mod special de văduvele din episcopia lui. El le-a ajutat când erau în pericol de a-și pierde casele, când aveau nevoie de lucruri esențiale ale vieții și când sănătatea lor era șubredă. El le-a înveselit vizitându-le în momente de singurătate și durere. În perioada Crăciunului, el își folosea vacanța pentru a le vizita, pe fiecare în parte, oferindu-le câte o cutie cu bomboane sau un pui pentru friptură. El a continuat să viziteze pe multe dintre ele mult timp după ce a fost eliberat din chemarea de episcop și le-a vizitat pe multe dintre cele care au rămas văduve după slujirea lui în calitate de episcop. Un exemplu este cel al unei femei care a rămas văduvă în anul 1965 – la 10 ani după ce el a fost eliberat – pe care a vizitat-o cu regularitate până când ea a murit în anul 2009, la vârsta de 98 de ani, când el era președintele Bisericii. „Pearl… a fost una dintre văduvele pe care am vizitat-o de-a lungul tuturor acestor ani”, a consemnat el în jurnalul său. „Ea a avut o viață grea, dar a îndurat.”²⁵ El a vorbit la înmormântarea ei câteva zile mai târziu, una dintre cele peste 800 de înmormântări la care a vorbit după ce a fost chemat în Cvorumul celor Doisprezece.

Episcopatul Episcopiei Sixth-Seventh

Episcopul Thomas S. Monson alături de consilierii lui din episcopatul Episcopiei Sixth-Seventh

Având atât de mulți oameni care aveau nevoie de ajutor temporal, episcopul Monson a căutat, pentru a ajuta, atât moduri inovatoare, cât și inspirate, creând adesea ocazii pentru ca membrii să slujească. Într-o lună decembrie, el a aflat că o familie din Germania avea să se mute curând în episcopie. Cu câteva săptămâni înainte ca membrii ei să sosească, el s-a dus să se uite la apartamentul pe care ei îl închiriaseră și a văzut că era atât de întunecat și mohorât, încât s-a întristat foarte tare. „Ce primire sumbră pentru o familie care a îndurat atât de multe”, s-a gândit el.²⁶

În dimineața următoare, el a adus în discuție această chestiune în cadrul unei adunări a conducătorilor episcopiei. Episcopul Monson a scris că un „spirit al dragostei sincere… a pătruns în inima și sufletul fiecărui membru” în timp ce ei își ofereau de bunăvoie serviciile.²⁷ În următoarele două sau trei săptămâni, membrii episcopiei au lucrat împreună pentru a pregăti apartamentul.

Când familia a sosit, lacrimile au curs când membrii ei au văzut un apartament luminos, cu mochetă nouă, proaspăt vopsit, cu dulapuri pline cu mâncare și un pom de Crăciun împodobit de tineri. Tatăl a apucat mâna episcopului Monson și a încercat să spună cuvinte de recunoștință, dar emoția lui a fost prea mare. În schimb, „și-a lăsat puternic capul pe umărul meu”, a spus episcopul Monson, „și a repetat cuvintele: «Mein Bruder, mein Bruder, mein Bruder (Fratele meu, fratele meu, fratele meu)».”²⁸ După ce membrii episcopiei au plecat în acea seară, o tânără fată a întrebat: „Stimate episcop, mă simt mai bine decât m-am simțit vreodată înainte. Îmi puteți spune de ce?”. El a răspuns cu aceste cuvinte de la Domnul: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25:40).

În anul 1955, după cinci ani de slujire, episcopul Monson a fost chemat să slujească în calitate de consilier în președinția țărușului. Deși nu a mai avut chemarea de episcop, el a rămas episcop în inima lui pentru tot restul vieții sale, continuând să aibă grijă de membrii Episcopiei Sixth-Seventh și folosind lecțiile pe care le-a învățat pentru a-i învăța pe alții și pentru a avea parte de îndrumare în slujirea sa viitoare. Reflectând la acei ani, el a spus mai târziu: „Mereu m-am considerat un episcop care a greșit în ceea ce privește generozitatea; și, dacă ar trebui s-o fac din nou, aș fi și mai generos”²⁹.

Clădirea Episcopiei Sixth-Seventh a fost dărâmată în anul 1967, dar nu înainte ca episcopul Monson să salveze ceva care avea o însemnătate deosebită pentru el: frumosul pupitru la care îngenunchease în rugăciune când fusese episcop.³⁰ În anul 2009, în calitate de președinte al Bisericii, el a vorbit de la acest pupitru când a dedicat noua Bibliotecă de Istorie a Bisericii. A fost o experiență emoționantă, deoarece pupitrul evoca atât de multe amintiri din copilăria lui, tinerețea lui și slujirea lui în calitate de episcop. „Acest pupitru, în parte, spune povestea propriei mele credințe”, a spus el la vremea respectivă. „Pentru mine, [el] este o amintire prețioasă a unor experiențe sacre”.³¹

Familia

Tom și Frances Monson au fost în culmea fericirii când primul lor copil, un fiu pe nume Thomas Lee, s-a născut în anul 1951, la un an după ce Tom a început să slujească în calitate de episcop. Singura fiică a soților Monson, Ann Frances, s-a născut, de asemenea, în timp ce Tom slujea în calitate de episcop, în anul 1954. Al treilea și ultimul lor copil, un fiu pe care l-au numit Clark Spencer, s-a născut în anul 1959, în timpul misiunii lor în Canada.

Fotografie cu familia Monson

Familia Monson în anul 1962. De la stânga la dreapta: Frances, fiul Tom, Clark, tatăl Tom și Ann

Deși lucra ore îndelungate în profesia sa și în slujirea sa din cadrul Bisericii, Tom a fost un soț și tată devotat. Copiii lui și-au adus aminte că alți tați „păreau să fie acasă mai mult decât tatăl nostru, dar ei nu păreau să facă la fel de multe cu propriii copii cum făcea tata cu noi. Mereu făceam ceva împreună și prețuim acele amintiri”.³²

Tânărul Tom și-a amintit că, în timp ce tatăl său prezida Misiunea Canadiană, ei aveau puțin timp liber împreună. Dar, în fiecare seară, înainte de a se duce la culcare, se ducea în biroul tatălui său din casa misiunii și jucau o partidă de dame. „În felul ei, acea amintire îmi este la fel de dragă ca cea pe care o am cu tatăl meu zburând până în Louisville, Kentucky, ani mai târziu, pentru a-mi da o binecuvântare pentru a mă vindeca de pneumonia de care mă îmbolnăvisem acolo în timpul instruirii mele de bază din cadrul armatei”, a spus Tom.³³

Ann a apreciat cum tatăl ei împărtășea experiențe din timpul însărcinărilor sale în cadrul Bisericii: „Cele mai dragi amintiri ale mele sunt cele cu el venind acasă duminica seara, după o însărcinare privind o conferință de țăruș sau tur al misiunii și auzindu-l vorbind despre inspirația specială pe care a avut-o în chemarea unui patriarh sau despre experiențele care promovează credința pe care le-a trăit intervievând misionari”.³⁴ Mai târziu, când Ann a avut propria familie, ea a apreciat ocazia pe care fiii ei au avut-o de a lucra alături de bunicul lor, dar și experiențele lor în Canionul Provo: „Toată lumea din familie se bucură să stea în jurul focului de tabără la cabana familiei, frigând bezele și ascultându-l pe bunicul povestind”.³⁵

Clark a spus că, deși tatăl lui călătorea adesea cu însărcinări în cadrul Bisericii, el „își făcea mereu timp pentru copiii lui… Nu am simțit niciodată că tata nu a petrecut suficient timp cu mine. Când era acasă, se juca împreună cu noi și ne ducea să luăm înghețată… Am petrecut mult timp, când eram mic, pescuind cu tatăl meu”.³⁶ În timpul unei ieșiri la pescuit, Clark a fost înduioșat când tatăl lui l-a rugat să-și tragă undița și i-a spus: „În aproximativ cinci minute, fratele tău Tom va lua loc pentru a da examenul de admitere în barou pentru a practica avocatura. A muncit din greu trei ani la facultatea de drept pentru aceasta și va fi puțin neliniștit. Haide să îngenunchem aici, în barcă. O să spun o rugăciune pentru el și, apoi, tu vei spune una”.³⁷

Frances s-a dedicat creșterii copiilor lor și creării unui cămin fericit, care să ofere sprijin. Cu puțin timp înainte ca tatăl ei să moară, în anul 1953, el i-a spus: „Sunt foarte mândru de tine, Frances. Sunt mândru de soțul tău, Tom. Amândoi veți primi multe binecuvântări datorită loialității și devotamentului vostru față de Evanghelie, față de căminul și familia voastră”.³⁸

Cariera

După ce Tom a absolvit Universitatea Utah în anul 1948, a avut multe oferte de muncă, inclusiv unele din partea unor companii mari din afara statului. El a hotărât să accepte un post la Deseret News în calitate de reprezentant de vânzări la publicitate. După câteva luni, a devenit manager asistent responsabil de publicitate iar în anul următor a devenit manager.

Președintele Monson și tipografia

Thomas S. Monson verifică o placă de tipar la tipografia Deseret News.

În anul 1953, Tom a început să lucreze la tipografia Deseret News, una dintre cele mai mari tipografii din vestul Statelor Unite. Într-un fel, aceasta a fost o întoarcere la rădăcinile sale din adolescență, când a lucrat cu tatăl lui într-o tipografie. La tipografia Deseret News, el a devenit manager asistent responsabil de vânzări, apoi manager responsabil de vânzări. Una dintre responsabilitățile lui a avut legătură cu Deseret Book și, în timp ce îi ajuta pe conducătorii Bisericii să-și publice cărțile, el a dezvoltat multe relații strânse și a avut multe experiențe în care a primit îndrumare. „Faptul de a fi putut lucra atât de îndeaproape cu autorități generale și cu alții pentru a-i ajuta să-și transforme manuscrisele într-un produs finit consider că a fost unul dintre cele mai importante momente din viața mea”, a scris el.³⁹ De asemenea, el a gestionat cea mai mare parte a tipăririi materialelor Bisericii, inclusiv literatura misionară și tipărirea Cărții lui Mormon în mai multe limbi.

Președinte al Misiunii Canadiene

Luna iulie a anului 1957 a fost o lună cu schimbări majore pentru familia Monson. Pe lângă faptul că el era manager responsabil de vânzări la tipografia Deseret News Press, Tom a fost numit manager general asistent. Apoi, spre sfârșitul lunii, familia s-a mutat într-o casă nouă, într-o suburbie a orașului Salt Lake, părăsind cartierul în care Tom crescuse și slujise în calitate de episcop.

Schimbările aveau să continue. După mai puțin de doi ani, Tom a fost chemat să prezideze Misiunea Canadiană, cu sediul central în Toronto. Încă o dată, el urma să-și asume o responsabilitate grea la o vârstă fragedă (31 de ani) și, de această dată, acest lucru implica o mutare la distanță mare pentru familia lui. Frances, care avea probleme de sănătate legate de sarcină, urma să aibă, de asemenea, multe responsabilități noi. Vârstnicul Harold B. Lee, din Cvorumul celor Doisprezece, le-a oferit sfaturi utile care aveau să devină subiecte importante în învățăturile președintelui Monson:

„Pe cei pe care Domnul îi cheamă, Domnul îi pregătește.”

„Când sunteți în slujba Domnului, aveți dreptul să primiți ajutorul Domnului.”

„Dumnezeu modelează spatele pentru a purta povara pusă pe el.”⁴⁰

În luna aprilie a anului 1959, membrii familiei Monson s-au urcat într-un tren către Toronto, unde urmau să locuiască aproape trei ani. Cei doi copii, Tommy și Ann, aveau șapte și patru ani. Frances avea lacrimi în ochi când au plecat de acasă, dar familia a făcut acest sacrificiu de bunăvoie, având credința că făceau voia lui Dumnezeu.

În Canada, ei s-au implicat imediat în munca misionară. Președintele Monson a început să supravegheze lucrarea a 130 de misionari (care, mai târziu, au devenit peste 180), care erau împrăștiați în vastele provincii Ontario și Quebec. Așa cum făcuse în calitate de episcop, el a condus cu optimism și dragoste, a ajutat la clădirea credinței și a inspirat încredere. De asemenea, el s-a bizuit pe Domnul. Unul dintre misionarii lui a spus: „Alegerile lui păreau întotdeauna să se încadreze în planul mai mare al Domnului”.⁴¹ Un alt misionar și-a amintit: „El a avut un impact puternic asupra acelei misiuni… După un tur rapid al misiunii, el știa numele fiecărui misionar și pe mulți dintre membri. El îi înălța spiritual pe toți, oriunde se ducea – el insufla energie întregii misiuni”.⁴²

Fotografie de grup cu Misiunea Canadiană

Președintele și sora Monson (al doilea rând, centru) alături de unii dintre misionarii din Misiunea Canadiană

Sub conducerea președintelui Monson, misiunea a prosperat. „Domnul Și-a revărsat spiritul asupra oamenilor”, a raportat el Primei Președinții. „Orașele care nu au mai avut niciodată botezuri înainte au devenit acum o sursă de convertiți în fiecare lună.”⁴³ Într-o mare măsură, el a atribuit acest succes faptului că membrii s-au implicat mai mult în găsirea de oameni cărora misionarii să le predea și în înfrățirea lor.

Cel de-al treilea copil al soților Monson, Clark, s-a născut la șase luni după ce au ajuns în Toronto. Pe lângă faptul că avea grijă de trei copii mici, găzduia misionari și alte persoane în casa misiunii și slujea în calitate de președintă a Societății de Alinare la nivel de misiune, sora Monson a ajutat în munca misionară. Într-o zi, ea a primit un apel telefonic de la un bărbat care a spus: „Noi am venit din Olanda noastră natală, unde am avut ocazia să învățăm ceva despre mormoni. Soția mea ar dori să știe mai multe. Eu nu”. Sora Monson le-a dat vârstnicilor numele și adresa persoanei care sunase, dar ei au întârziat contactarea. Ea îi întreba: „Ce se întâmplă cu familia mea olandeză? Îi veți vizita în această seară?”. După mai multe săptămâni, ea le-a spus că, dacă nu urmau să contacteze familia curând, ea și soțul ei aveau să o facă ei înșiși. Doi vârstnici au făcut această vizită iar familia lui Jacob și Bea de Jager s-a alăturat Bisericii. Fratele de Jager, care, inițial, a spus că nu era interesat de Biserică, a slujit în calitate de autoritate generală-Cei Șaptezeci între anii 1976 și 1993.⁴⁴

Nu existau țăruși în partea de est a Canadei când a sosit familia Monson, așa că, pe lângă supravegherea muncii misionarilor, președintele Monson era responsabil de cele șapte districte din cadrul misiunii. Misionarii cu timp deplin prezidau multe districte și ramuri iar una dintre prioritățile președintelui Monson a fost aceea de a chema deținători locali ai preoției care să slujească în acele chemări. Această abordare a clădit conducerea locală și le-a permis misionarilor să petreacă mai mult timp făcând prozelitism și predând. În anul 1962, un conducător local prezida asupra fiecărei unități a Bisericii din cadrul misiunii.⁴⁵

Când familia Monson a ajuns în estul Canadei în anul 1959, Biserica avea doar două capele mici în întreaga misiune, astfel încât majoritatea congregațiilor se întâlneau în săli închiriate. Simțind nevoia de a moderniza clădirile pentru adunări, președintele Monson a inițiat un program de construcții. Faptul de a avea capele pentru adunări a ajutat, de asemenea, eforturile misionarilor, oferind un sentiment de permanență în clădiri dedicate. Când familia Monson și-a încheiat misiunea, șapte capele noi fuseseră construite sau erau în construcție și alte zece se aflau în fazele de planificare.⁴⁶

Biserica a atins un punct de referință în luna august a anului 1960, odată cu crearea Țărușului Toronto. Acesta a fost primul țăruș din estul Canadei și al 300-lea al Bisericii. „A fost un moment important al misiunii noastre să vedem cum membrii… au devenit un țăruș al Sionului”, a scris președintele Monson. „[Ei] s-au bucurat de această realizare.”⁴⁷ Mulți țăruși aveau să apară în viitor, dar și un templu în zona Toronto, pentru care el avea să facă primele săpături în anul 1987.

Într-o misiune plină de momente importante, președintele Monson a spus că cel mai important a fost acela de a putea sluji alături de familia lui. „[Acea] perioadă de trei ani a fost una dintre cele mai fericite din viața noastră, când ne-am dedicat complet împărtășirii Evangheliei lui Isus Hristos altora”, a cugetat el.⁴⁸

După aproape trei ani de slujire, Thomas S. Monson fost eliberat din chemarea de președinte al Misiunii Canadiene, în luna ianuarie a anului 1962. Familia a dezvoltat o dragoste profundă față de Canada, poporul ei și misionari. Așa cum președintele Monson a menținut legături puternice cu membrii Episcopiei Sixth-Seventh după ce a fost eliberat din chemarea de episcop, tot așa el a păstrat o legătură strânsă cu misionarii și membrii alături de care a slujit în Canada. A participat și a vorbit în cadrul a peste 50 de reuniuni cu acești misionari – și cu membrii familiilor lor și cu alții – din anul 1962 până în anul 2015.

Chemat în calitate de apostol

Când familia Monson s-a întors din Canada, în luna februarie a anului 1962, Tom s-a întors la munca lui de la tipografia Deseret News. În luna martie, el a fost promovat în calitate de manager general, un post solicitant, mai ales că el coordona o schimbare masivă către noi procese și echipamente de tipărire. El a slujit, de asemenea, în patru comitete generale ale Bisericii.

În după-amiaza zilei de 3 octombrie a anului 1963, Tom discuta cu un oaspete în biroul său, când secretara lui l-a informat că a primit un apel telefonic. Răspunzând la telefon, a fost surprins să afle că cel care sunase era secretarul președintelui Bisericii, David O. McKay, și că președintele McKay dorea să discute cu el. După ce au vorbit puțin la telefon, președintele McKay l-a întrebat pe Tom dacă putea veni la biroul lui în acea după-amiază.

Mașina lui Tom era în atelierul de reparații, așa că a împrumutat una și s-a dus la biroul președintelui McKay. Datorită slujirii lui în comitete ale Bisericii, el a crezut că președintele McKay dorea să discute despre una dintre acele însărcinări, dar președintele avea altceva în minte. „M-a pus să mă așez lângă el, pe un scaun de lângă biroul său, cu fața la el”, își aducea aminte Tom, și, apoi, i-a spus: „L-am numit pe vârstnicul Nathan Eldon Tanner să fie al doilea consilier al meu în Prima Președinție iar Domnul te-a chemat să îi iei locul în Consiliul celor Doisprezece Apostoli. Ai putea să accepți această chemare?”.⁴⁹

Copleșit de ceea ce îi ceruse președintele McKay, Tom nu a putut vorbi. „Ochii mi s-au umplut de lacrimi”, a spus el, „și, după o pauză care a părut o eternitate, am răspuns asigurându-l pe președintele McKay că orice talent cu care aș fi fost binecuvântat avea să fie pus în slujba Învățătorului”.⁵⁰

În acea seară, Tom a rugat-o pe Frances să-l însoțească într-o plimbare cu mașina. Luându-l și pe Clark, în vârstă de patru ani, au mers cu mașina la un monument din orașul Salt Lake și, în timp ce se plimbau în jurul acestuia, Frances a simțit că Tom se gândea la ceva. Când l-a întrebat despre aceasta, el i-a spus despre chemarea la apostolatul sfânt. Frances a spus mai târziu: „Am fost surprinsă și m-am simțit umilă… Aceasta era o chemare foarte importantă și o responsabilitate copleșitoare”.⁵¹ Ca de fiecare dată, ea și-a oferit sprijinul necondiționat.

Vârstnicul Monson în auditoriu în cadrul unei conferințe generale

Vârstnicul Thomas S. Monson în congregație la Conferința Generală din luna octombrie a anului 1963, înainte de anunțarea chemării sale în calitate de apostol

În cadrul conferinței generale din dimineața următoare, Thomas S. Monson a fost susținut în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, în calitate de martor special „al numelui lui Hristos în toată lumea”.⁵² La vârsta de 36 de ani, el a fost cel mai tânăr apostol chemat după Joseph Fielding Smith în anul 1910 și era cu 17 ani mai tânăr decât următorul cel mai tânăr apostol de la acea vreme.

În aceeași sesiune a conferinței, vârstnicul Monson a rostit prima lui cuvântare în calitate de autoritate generală. După ce și-a exprimat recunoștința, el a depus următoarea mărturie și a făcut următoarea promisiune:

„Știu că Dumnezeu trăiește, dragii mei frați și surori. Nu există nicio îndoială în mintea mea. Știu că aceasta este lucrarea Sa și știu că cea mai plăcută experiență din toată această viață este să simțim îndemnurile Sale în timp ce El ne îndrumă în înaintarea lucrării Sale. Am simțit aceste îndemnuri ca tânăr episcop, îndrumat către căminele în care exista o nevoie spirituală sau, poate, una temporală. Am simțit aceste îndemnuri din nou în câmpul misiunii în timp ce lucram cu fiii și fiicele dumneavoastră – misionarii acestei Biserici mărețe…

Îmi ofer viața, tot ceea ce aș putea avea. Mă voi strădui la maximul capacității mele să fiu ceea ce dorești Tu ca eu să fiu. Sunt recunoscător pentru cuvintele lui Isus Hristos, Salvatorul nostru, Care a spus:

«Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el» (Apoc. 3:20).

Mă rog cu sinceritate… ca viața mea să merite această promisiune a Salvatorul nostru”.⁵³

Șase zile mai târziu, în data de 10 octombrie 1963, vârstnicul Monson a fost rânduit apostol și pus deoparte ca membru al Cvorumului celor Doisprezece de președintele Joseph Fielding Smith, care era președintele Cvorumului.

Thomas S. Monson

Angajat în slujirea apostolică

Când vârstnicul Monson a fost chemat să fie apostol, expansiunea globală a Bisericii avea loc într-un ritm fără precedent. Asemenea altor autorități generale, el avea, în scurt timp, să călătorească în întreaga lume pentru a îndruma această creștere. Uneori, era plecat cinci săptămâni la rând învățând membri și misionari, organizând unități noi ale Bisericii, dedicând case de întruniri și implementând programe ale Bisericii.

Vârstnicul Monson a luat în serios cuvintele unui membru al Celor Doisprezece care a spus că slujirea în calitate de apostol necesită „un devotament total față de lucrarea Învățătorului de a-i susține și de a-i ridica, de a-i învăța și a-i instrui, de a-i conduce și de a-i îndruma pe sfinții lui Dumnezeu. Înseamnă să accepți poverile și să întărești speranțele Bisericii și ale oamenilor ei”.⁵⁴

Aspectele administrative erau secundare față de căutarea de moduri de a binecuvânta persoane individuale. Unul dintre sutele de exemple a fost slujirea lui față de Paul C. Child, care fusese președintele de țăruș al vârstnicului Monson în tinerețea lui. La sfârșitul anilor 1970, președintele Child și soția lui, Diana, aveau o sănătate precară și locuiau într-un centru de îngrijire. Vârstnicul Monson i-a vizitat cu regularitate și, o dată, în timpul adunărilor de duminica care aveau loc la acel centru, i-a adus un omagiu acestui conducător preaiubit. Când s-a întors acasă, i-a spus lui Frances: „Cred că am făcut mai mult bine în timpul acelei vizite decât în cadrul multor conferințe”.⁵⁵

În însărcinările lui de la sediul central al Bisericii, vârstnicul Monson a avut influență asupra aproape fiecărui aspect al structurii și programelor Bisericii. Din anul 1965 până în anul 1971, el a slujit în calitate de director al Comitetului pentru corelarea adulților, ajutând la unificarea manualelor, îndrumarelor și organizațiilor Bisericii. El a fost, de asemenea, sfătuitor al organizațiilor Tinerii Băieți și Tinerele Fete. A slujit în Comitetul executiv pentru munca misionară din anul 1965 până în anul 1982 și a prezidat asupra acestuia în ultimii șapte ani ai acestei perioade. În acea perioadă, el a participat la desemnarea a zeci de mii de misionari, selectarea președinților de misiuni, crearea de misiuni noi, dezvoltarea programelor de pregătire a misionarilor și supravegherea centrelor pentru vizitatori. „Multe sunt experiențele care promovează credința pe care le-am trăit în timpul desemnării misionarilor”, a scris el.⁵⁶

În anul 1965, președintele McKay l-a desemnat pe vârstnicul Monson să supravegheze lucrarea Bisericii în Pacificul de Sud. Această însărcinare presupunea să călătorească din insulele Pacificului până pe continentul australian. Vârstnicul Monson a dezvoltat o dragoste profundă pentru sfinții din aceste locuri și a fost inspirat de devotamentul lor față de Evanghelie și de credința lor.

Când vârstnicul și sora Monson au vizitat prima dată Samoa, în anul 1965, ei s-au dus într-un sat în care s-au întâlnit cu aproape 200 de copii la o școală a Bisericii. Spre sfârșitul adunării, vârstnicul Monson a simțit îndemnul de a-i saluta pe copii în mod individual, dar s-a uitat la ceas și a văzut că nu era suficient timp până când avionul lui trebuia să decoleze. Cu toate acestea, când a simțit din nou îndemnul, i-a spus învățătorului școlii despre dorința lui de a da mâna cu fiecare copil. Învățătorul a fost nespus de bucuros, deoarece copiii se rugaseră pentru a trăi o astfel de experiență. „Lacrimile nu au putut fi stăpânite”, a spus vârstnicul Monson, „în timp ce prețioșii băieți și prețioasele fete treceau timid pe lângă noi și ne șopteau încet plăcutul salut samoan «talofa lava»”.⁵⁷

În anul 1967, când vârstnicul Monson a vizitat Sydney, Australia, un bărbat i-a spus că mărturia lui din timpul unei vizite anterioare l-a făcut să ia hotărârea de a fi botezat. „Un astfel de comentariu mă face să fiu extrem de umil”, a scris vârstnicul Monson în jurnalul lui, „și să conștientizez cu adevărat responsabilitatea pe care o am”.⁵⁸

De-a lungul slujirii apostolice a președintelui Monson, preocuparea lui principală a fost să se concentreze asupra fiecărei persoane în parte. Îndrumat de Spirit și de propria observație, el i-a ajutat pe cei care întâmpinau dificultăți sau care erau împovărați. Participarea la conferințele de țăruși și de zone, participarea la dedicarea templelor și slujirea în cadrul comitetelor i-au oferit ocazii nu doar de a oficia și instrui, ci și de a arăta cât de mult îi păsa de persoane.

Slujirea și miracolele din Republica Democrată Germană

În luna iunie a anului 1968, după ce vârstnicul Monson supraveghease trei ani lucrarea din Pacificul de Sud, Prima Președinție l-a desemnat să supravegheze misiunile Bisericii din Germania, Italia, Austria și Elveția. În Germania, aproape 5.000 de membri ai Bisericii trăiau în spatele Cortinei de Fier, în Republica Democrată Germană. La acea vreme, acea parte a Germaniei se afla sub conducere comunistă, care restricționa drastic libertățile și reprima activitățile religioase. Îndeosebi din cauza restricțiilor guvernamentale, nicio autoritate generală nu mai fusese acolo de când a fost construit Zidul Berlinului, în anul 1961. Una dintre prioritățile principale ale vârstnicului Monson în noua sa însărcinare a fost aceea de a-i ajuta pe membrii Bisericii care trăiau acolo.

Călătoria spre Republica Democrată Germană era plină de riscuri. Vârstnicul Monson a contactat un oficial din guvernul Statelor Unite, care l-a descurajat să se ducă și l-a avertizat: „Dacă se întâmplă ceva, nu te putem scoate de acolo”. El s-a hotărât să se ducă oricum. „Trebuia, pur și simplu, să înțelegi că obiectivul era mai presus de orice autoritate pământeană”, a explicat el mai târziu, „și, cu încredere în Domnul, te duceai”.⁵⁹

El a făcut prima vizită în data de 31 iulie 1968. El și Stan Rees, președintele Misiunii Nord, Germania, au trecut prin punctul de verificare foarte bine păzit de la Zidul Berlinului și au petrecut o parte din zi în Berlinul de Est. Deși vizita a fost scurtă, ea a fost începutul slujirii remarcabile a vârstnicului Monson în Republica Democrată Germană – una care avea să continue mai mult de două decenii și care avea să devină o parte definitorie a slujirii lui în calitate de apostol.

Vârstnicul Monson s-a întors, apoi, în luna noiembrie a anului 1968. Deși situația era foarte tensionată, el, președintele Rees și sora Helen Rees au călătorit departe în țară, la Görlitz, unde s-au dus la un depozit vechi care era plin de urmele obuzelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Au sosit neanunțați și au găsit peste 200 de membri ai Bisericii care se întâlneau la etajul al doilea. În cadrul acelei adunări, vârstnicul Monson a trăit una dintre cele mai inspiratoare experiențe din viața lui.

Vorbitorii au oferit mesaje care indicau o înțelegere profundă a Evangheliei iar cântatul a fost mai plin de ardoare decât auzise vreodată vârstnicul Monson, umplând încăperea cu credință și devotament. În pofida greutăților, sărăciei și lipsurilor cu care se confruntau acești sfinți, el a văzut reziliență, speranță și credință. Mai târziu, el a spus: „M-am întâlnit cu puține congregații care au dat dovadă de o dragoste mai mare față de Evanghelie”.⁶⁰

Deși vârstnicul Monson s-a bucurat de credincioșia acestor sfinți, el, de asemenea, s-a întristat pentru că nu aveau patriarhi, episcopii sau țăruși și nu aveau ocazia de a primi binecuvântările templului. În timpul adunării, el s-a dus la pupitru cu lacrimi în ochi și a promis: „Dacă veți rămâne fideli și credincioși poruncilor lui Dumnezeu, fiecare binecuvântare de care se bucură oricare membru al Bisericii în oricare altă țară va fi a dumneavoastră”.⁶¹

În următorii câțiva ani, vârstnicul Monson și conducătorii Bisericii și membrii din Republica Democrată Germană au lucrat neobosit pentru a-și face partea în vederea îndeplinirii acestei promisiuni. Vârstnicul Monson s-a întors des pentru a-i întări pe sfinți și a da binecuvântări și a încuraja. El a fost ajutat de Henry Burkhardt, care a prezidat Misiunea Dresda 10 ani, dar și de mulți alți conducători locali ai Bisericii. Membrii au postit și s-au rugat și au dat ascultare sfatului vârstnicului Monson de a se supune celui de-al doisprezecelea articol de credință – de a respecta legile țării.

Încetul cu încetul, promisiunea a început să se îndeplinească. În anul 1969, Prima Președinție a aprobat rânduirea unui patriarh în orașul Salt Lake și l-a autorizat să călătorească în Republica Democrată Germană pentru a da binecuvântări patriarhale. La începutul anilor 1970, conducătorii guvernamentali au început să permită câtorva conducători ai Bisericii să părăsească țara pentru scurt timp pentru a participa la conferința generală.

Vârstnicul Monson și un grup de sfinți est-germani

Conducătorii se adună împreună cu vârstnicul Monson (primul rând, primul din dreapta) după o adunare a preoției în misiunea Dresda, recent întemeiată, în Republica Democrată Germană.

În luna aprilie a anului 1975, vârstnicul Monson a simțit îndemnul de a dedica Republica Democrată Germană pentru ca lucrarea să poată fi grăbită. El a adunat câțiva conducători într-un luminiș, undeva de unde se vedea, în vale, râul Elba și a rostit o rugăciune de dedicare în care a implorat să se deschidă calea pentru ca membrii să-și primească rânduielile din templu. El s-a rugat ca oamenii să fie receptivi la Evanghelie și ca respectivii conducători guvernamentali să permită ca lucrarea să progreseze. El s-a rugat, de asemenea, ca misionarilor să li se permită din nou să propovăduiască Evanghelia acolo.⁶²

„Binecuvântarea cea mai importantă necesară era privilegiul membrilor noștri demni de a-și primi înzestrarea și de a fi pecetluiți”, a spus, mai târziu, vârstnicul Monson. „Am analizat fiecare posibilitate. O călătorie, o dată în viață, la templul din Elveția? Nu ar fi fost aprobată de guvern. Poate că mama și tatăl se puteau duce în Elveția, lăsându-i pe copii acasă. Nu era bine. Cum să pecetluiești copii cu părinți când nu pot îngenunchea la altar? Era o situație tragică.”⁶³

Vârstnicul Monson a discutat această situație și posibile soluții cu Prima Președinție și cu alți conducători din orașul Salt Lake. În primăvara anului 1978, președintele Spencer W. Kimball i-a spus că Domnul nu le va refuza acestor membri binecuvântările templului și, apoi, a zâmbit și a spus: „Găsiți voi calea”.⁶⁴

La scurt timp după aceasta, s-a ivit o soluție. În timp ce Henry Burkhardt continua să le ceară conducătorilor guvernamentali să permită familiilor să se ducă la templul din Elveția, ei l-au întrebat: „De ce nu construiți un templu aici?”.⁶⁵ Henry a fost uimit de faptul că guvernul, care, ani la rând, monitorizase atât de îndeaproape activitățile religioase, avea să permită Bisericii să construiască un templu care avea să fie deschis doar membrilor care aveau o recomandare pentru templu.

Biserica a acceptat oferta și, treptat, Domnul a deschis calea pentru construirea unui templu în Republica Democrată Germană. Terenul a fost obținut în Freiberg și vârstnicul Monson a prezidat ceremonia prilejuită de primele săpături, în data de 23 aprilie 1983. „Acesta este un miracol al miracolelor!”, a exultat el. „Am simțit bucurie în inima și sufletul meu.”⁶⁶ După puțin mai bine de doi ani, în zilele de 29 și 30 iunie 1985, președintele Gordon B. Hinckley a dedicat Templul Freiberg, Germania, și l-a desemnat pe vârstnicul Monson să fie primul vorbitor. Exprimându-și sentimentele cu privire la acest eveniment istoric, vârstnicul Monson a consemnat în jurnalul său:

„Astăzi a avut loc unul dintre cele mai importante momente din viața mea… Mi-a fost greu să-mi controlez emoțiile în timp ce vorbeam, pentru că îmi treceau repede prin minte exemple de credință ale sfinților devotați din această parte a lumii. Deseori, oamenii întreabă: «Cum a fost posibil ca Biserica să obțină permisiunea de a construi un templu în spatele Cortinei de Fier?». Sentimentul meu este, pur și simplu, că devotamentul și credința sfinților noștri din zilele din urmă din acea zonă au avut drept rezultat ajutorul Dumnezeului cel Atotputernic și le-au oferit binecuvântările eterne pe care le merită atât de mult”.⁶⁷

Grup în fața Templului Frieberg, Germania

Președintele și sora Monson la dedicarea Templului Freiberg, Germania, iunie 1985. De la stânga la dreapta: Emil Fetzer, Elisa Wirthlin, vârstnicul Joseph B. Wirthlin, Mary Hales, vârstnicul Robert D. Hales și soții Monson.

În acea seară, vârstnicul Monson a cugetat asupra slujirii lui în Republica Democrată Germană, începând cu prima lui vizită făcută cu 17 ani în urmă și rugăciunea lui de dedicare rostită cu 10 ani în urmă – culminând cu dedicarea unui templu. Deși a fost esențial pentru „unul dintre cele mai istorice și pline de credință capitole din istoria Bisericii”, el a scris că „toată cinstea și slava aparțin Tatălui nostru Ceresc, căci numai prin intervenția Sa divină au avut loc aceste evenimente”.⁶⁸

În anul 1982, primul țăruș din Republica Democrată Germană a fost organizat în Freiberg. Doi ani mai târziu, vârstnicul Monson și vârstnicul Robert D. Hales au creat al doilea țăruș, în Leipzig. Astfel, toți membrii Bisericii din țară făceau parte dintr-un țăruș al Sionului.

Mai rămânea încă o binecuvântare de îndeplinit: permisiunea ca misionari din alte națiuni să propovăduiască Evanghelia în Republica Democrată Germană și ca misionari din acea națiune să slujească în altele. În anul 1988, președintele Monson a cerut permisiunea direct de la Erich Honecker, conducătorul țării.

Când președintele Monson și grupul său au sosit, domnul Honecker a spus: „Știm că membrii Bisericii dumneavoastră cred în muncă; ați dovedit acest lucru. Știm că dumneavoastră credeți în familie; ați demonstrat acest lucru. Știm că sunteți cetățeni buni, indiferent de țara în care trăiți; am observat acest lucru. Vă ascultăm. Faceți-vă cunoscute dorințele”.⁶⁹

Printre altele, președintele Monson și-a exprimat recunoștința pentru permisiunea de a construi Templul Freiberg. Apoi, el a relatat cum aproape 90.000 de oameni participaseră la casa deschisă pentru templu și cum alte zeci de mii participaseră la case deschise pentru capele noi în Leipzig, Dresda și Zwickau. „Ei doresc să știe în ce credem”, a spus el. „Dorim să le spunem că noi credem în faptul de a onora, de a ne supune și de a susține legea țării. Am dori să explicăm dorința noastră de a avea familii puternice. Acestea sunt doar două dintre crezurile noastre.”

Președintele Monson a explicat nevoia de a avea misionari, apoi a continuat: „Tinerii băieți și tinerele fete care am dori să vină în țara dumneavoastră în calitate de reprezentanți misionari ar iubi națiunea și poporul dumneavoastră. Mai important, ei ar avea o influență care ar înnobila asupra poporul dumneavoastră”.

Ultima rugăminte a președintelui Monson a fost: „Tinerii băieți și tinerele fete din națiunea dumneavoastră, care sunt membri ai Bisericii noastre, să slujească în calitate de reprezentanți misionari în multe națiuni, cum ar fi în America, în Canada și în multe altele”. El a promis că, atunci când acești misionari se vor întoarce acasă, ei vor fi „mai bine pregătiți să ocupe poziții de responsabilitate în țara dumneavoastră”.

Când președintele Monson a terminat, domnul Honecker a vorbit aproximativ 30 de minute. Președintele Russell M. Nelson, care a participat la adunare, a spus că „toți așteptau… cu sufletul la gură” să afle cum avea să răspundă președintele Honecker la cerere.⁷⁰ În cele din urmă, el a spus: „Vă cunoaștem. Avem încredere în dumneavoastră. Avem experiențe alături de dumneavoastră. Solicitarea dumneavoastră privind misionarii este aprobată.” Președintele Monson a spus că, atunci când a auzit aceste cuvinte, spiritul lui „a zburat din încăpere”.⁷¹

În luna martie a anului 1989, misionari cu timp deplin din afara Republicii Democrate Germane au început să slujească acolo pentru prima dată în ultimii 50 de ani. În luna mai a anului 1989, primii 10 misionari din acea națiune au intrat în Centrul de pregătire a misionarilor din Provo, Utah. Guvernul nu a impus restricții privind locul în care puteau sluji.⁷²

Prin multele miracole care au avut loc în decursul a 20 de ani, promisiunile pe care vârstnicul Monson le făcuse într-un depozit vechi în anul 1968 – și binecuvântările pentru care se rugase când a dedicat Republica Democrată Germană în anul 1975 – s-au împlinit. Cu privire la aceste binecuvântări, ani mai târziu, el a consemnat în jurnalul său: „Am învățat din experiența trăită că extrema omului nu este decât ocazia lui Dumnezeu. Sunt un martor viu al modului în care mâna Domnului s-a manifestat prin faptul că a vegheat asupra membrilor Bisericii în ceea ce, odată, erau țări conduse de comuniști.”⁷³

Noi ediții ale scripturilor

Când era tânăr, în timp ce participa la o adunare de împărtășanie, Tom Monson a auzit un membru al președinției țărușului său propovăduind din secțiunea 76 din Doctrină și legăminte într-un mod care a stârnit în el dorința de a studia scripturile. Conducătorii lui de la Preoția aaronică, pe care i-a descris ca fiind „oameni înțelepți și răbdători care ne-au învățat din scripturile sfinte”, l-au ajutat, de asemenea, să dezvolte o dragoste față de scripturi.⁷⁴ Una dintre învățătoarele lui de la Școala de duminica, Lucy Gertsch, „a adus în clasa ei, ca oaspeți venerabili, pe Moise, Iosua, Petru, Toma, Pavel și, desigur, pe Hristos. Deși nu i-am văzut, am învățat să-i iubim, să-i onorăm și să le urmăm exemplul”.⁷⁵

Dragostea lui față de scripturi a devenit mai profundă în timpul slujirii sale în calitate de episcop și a carierei sale în tipărire. Simțind că o cunoaștere mai bună a scripturilor îl va ajuta în calitatea de episcop, el le-a citit pe toate până la sfârșitul primului an în care a fost chemat. La tipografia Deseret News, „cea mai mare sarcină a fost să plaseze comenzi pentru Cartea lui Mormon”.⁷⁶ Aceste experiențe legate de scripturi îl ajutau să se pregătească pentru o însărcinare unică în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece.

În anul 1972, președintele Harold B. Lee l-a desemnat pe vârstnicul Monson să fie președintele Comitetului pentru ajutoare pentru studiul Bibliei, căruia i s-a cerut să găsească moduri de a îmbunătăți studiul scripturilor în rândul membrilor Bisericii. Mai târziu, acest comitet a devenit Comitetul pentru publicarea scripturilor și a avut sarcina de a pregăti noi ediții ale scripturilor care să înlesnească un studiu mai bun. Crearea acestor noi ediții a necesitat un efort îndelungat și intens din partea membrilor comitetului și a peste 100 de erudiți, specialiști în calculatoare și a altor experți care au lucrat sub îndrumarea lor.

O sarcină uriașă a fost crearea de note de subsol care au inclus referințe suplimentare din toate cele patru lucrări canonice: Biblia, Cartea lui Mormon, Doctrină și legăminte și Perla de mare preț. Pentru ediția sfinților din zilele din urmă a versiunii King James a Bibliei, o altă sarcină uriașă a fost crearea Topical Guide (Ghidului tematic), care cuprindea peste 2.800 de subiecte din Evanghelie cu referințe pentru studiul scripturilor din cele patru lucrări canonice. Mai mult, noua ediție a inclus un Bible Dictionary (Dicționar biblic) și extrase din Traducerea Bibliei de către Joseph Smith. Au fost scrise noi rezumate ale capitolelor care au subliniat conținutul doctrinar și au fost adăugate 24 de pagini cu hărți.

Când această ediție a Bibliei a fost publicată în anul 1979, vârstnicul Monson a scris că a fost „poate cel mai important progres privind învățătura religioasă din cadrul Bisericii din ultimul secol”. El a mai spus că „sistemul revoluționar de a pune note de subsol cu trimitere la celelalte lucrări canonice” și Topical Guide (Ghid tematic) fac „o Biblie de referință fără egal”.⁷⁷

Doi ani mai târziu, au fost publicate noi ediții ale Cărții lui Mormon, Doctrină și legăminte și Perla de mare preț. Aceste ediții au inclus note de subsol noi, introduceri, rezumate ale capitolelor, rezumate ale secțiunilor și rezumate ale versetelor, dar și un index extins care integra referințe din toate cele trei cărți de scripturi. Două secțiuni noi au fost adăugate în Doctrină și legăminte (137 și 138), dar și Declarația oficială – 2.

Președintele Monson cu scripturi

Președintele Monson a avut un rol cheie în publicarea de noi ediții ale scripturilor pentru a înlesni un studiu mai bun.

Vârstnicul Monson a simțit mâna îndrumătoare a lui Dumnezeu de-a lungul procesului de pregătire a acestor noi ediții ale scripturilor. Oameni care aveau îndemânările necesare au venit exact la momentul potrivit, la fel cum a fost și cazul noilor tehnologii informatice. „Domnul a deschis multe uși în diferite momente în care a fost nevoie, pe măsură ce lucrarea progresa”, a spus el, „și miracole tăcute au avut loc pentru ca lucrarea să avanseze.”⁷⁸

Vârstnicul Monson a condus Comitetul pentru publicarea scripturilor timp de 10 ani și a simțit că aceasta a fost una dintre cele mai importante însărcinări pe care le-a avut în calitate de apostol.⁷⁹ În cele din urmă, el a sperat că membrii Bisericii vor folosi aceste noi ediții ale scripturilor și ajutoarele pentru studiu îmbunătățite pentru a se implica într-un studiu mai profund al scripturilor care să le întărească mărturiile.

După ce noile ediții au fost publicate în limba engleză, traducerea în alte limbi a devenit o prioritate importantă. Până la sfârșitul slujirii președintelui Monson în calitate de președinte al Bisericii, Cartea lui Mormon fusese tradusă în 91 de limbi și selecțiuni din carte fuseseră traduse în alte 21 de limbi. O ediție a Bisericii a Bibliei în limba spaniolă, bazată pe traducerea lui Reina-Valera, a fost, de asemenea, publicată în anul 2009.

Consilier în trei Prime Președinții

În dimineața zilei de duminică, 10 noiembrie 1985, Thomas S. Monson a vizitat un centru de îngrijire pentru persoane în vârstă, așa cum făcea deseori, pentru a participa la adunările Bisericii și a-i încuraja pe rezidenți. În acea după-amiază, el s-a adunat laolaltă cu ceilalți apostoli în Templul Salt Lake pentru a reorganiza Prima Președinție după moartea președintelui Spencer W. Kimball. În cadrul adunării, Ezra Taft Benson a fost rânduit și pus deoparte în calitate de președinte al Bisericii. El i-a chemat pe Gordon B. Hinckley să fie primul său consilier și pe Thomas S. Monson să fie al doilea consilier al său. La vârsta de 58 de ani, președintele Monson a fost cel mai tânăr membru al Primei Președinții după mai bine de 80 de ani.

Prima Președinție, 1988

Președintele Monson a slujit în calitate de consilier în Prima Președinție între anii 1985 și 2008. Aici, el este în fotografie alături de Ezra Taft Benson (președintele Bisericii, centru) și Gordon B. Hinckley (primul consilier, stânga) în anul 1988.

Una dintre multele ocazii noi pe care președintele Monson le-a avut a fost aceea de a prezida dedicări de temple. La aproximativ două luni după chemarea lui în Prima Președinție, el a dedicat Templul Buenos Aires, Argentina. În jurnalul lui, el a consemnat că „inimile s-au înduioșat și lacrimile au fot greu de reținut când membrii Bisericii și-au dat seama că, în sfârșit, binecuvântările eterne pe care le oferă un templu erau acum la îndemâna lor”.⁸⁰

În luna iunie a anului 1986, președintele Monson a ajutat la crearea Țărușului Kitchener Ontario, în Canada, care era cel de-al 1.600-lea țăruș al Bisericii. El a cugetat asupra slujirii sale în calitate de președinte de misiune în acea zonă cu 26 de ani înainte, când cel de-al 300-lea țăruș al Bisericii fusese creat în Toronto. În anul următor, s-a întors în estul Canadei pentru a conduce ceremonia prilejuită de primele săpături pentru Templul Toronto, Ontario și, în luna august a anului 1990, s-a reîntors pentru ceea ce el a numit „evenimentul suprem” – dedicarea templului.⁸¹

În calitate de consilier în Prima Președinție, președintele Monson a oferit, de asemenea, chemări președinților de misiuni și soțiilor lor. El a petrecut mult timp pentru a cunoaște fiecare cuplu, oferind sfaturi și exprimându-și dragostea. Când l-a chemat pe Neil L. Andersen în vârstă de 37 de ani să fie președinte de misiune, el a spus: „Ești un bărbat tânăr. Să nu-ți folosești niciodată tinerețea drept scuză. Joseph Smith era tânăr; Salvatorul era tânăr”. Auzind aceste cuvinte, vârstnicul Andersen s-a gândit: „Și Thomas Monson era tânăr”.⁸²

Președintele Ezra Taft Benson a decedat în data de 30 mai 1994, după ce a slujit aproape nouă ani în calitate de președinte al Bisericii. În data de 5 iunie, când Prima Președinție a fost reorganizată, succesorul său, Howard W. Hunter, i-a chemat pe Gordon B. Hinckley și Thomas S. Monson să continue să slujească în calitate de consilieri. Președintele Hunter a făcut tot ce a putut pentru a se întâlni cu sfinții și a-i întări, dar sănătatea sa era fragilă și a slujit în calitate de președinte doar nouă luni înainte de a muri, în data de 3 martie 1995.

În data de 12 martie, apostolii s-au întâlnit din nou pentru a reorganiza Prima Președinție. Gordon B. Hinckley a fost rânduit și pus deoparte în calitate de președinte al Bisericii și i-a chemat pe Thomas S. Monson și James E. Faust să fie consilierii săi. Președintele Monson a slujit în această chemare de-a lungul slujirii președintelui Hinckley, ajungând la un total de 22 de ani în calitate de consilier în Prima Președinție.

Președintele Hinckley a călătorit peste un milion de kilometri în peste 60 de țări, devenind președintele care a călătorit cel mai mult din istoria Bisericii. „[El] se… întâlnește cu membrii noștri care rareori, dacă nu chiar niciodată, au văzut un președinte în viață al Bisericii”, a consemnat președintele Monson.⁸³ În timpul acestor călătorii, președintele Monson și președintele Faust au gestionat cea mai mare parte a lucrării Primei Președinții la sediul central al Bisericii.

Președintele Monson a continuat să călătorească pentru conferințe regionale, dedicarea de temple și alte evenimente. În anul 1995, el s-a dus în Görlitz, Germania, pentru a dedica o casă de întruniri – la 27 de ani după ce se întâlnise prima dată cu o congregație de sfinți din zilele din urmă acolo (vedeți paginile 23-24). „Recunoștința mi-a umplut inima și sufletul pentru privilegiul de a vedea mâna Domnului în binecuvântarea acestui popor ales”, a consemnat el în jurnalul lui.⁸⁴ În anul 2000, el a prezidat șase dedicări de temple, dintre care una în Tampico, Mexic – un oraș în care organizase primul țăruș cu 28 de ani înainte.

Cu privire la slujirea președintelui Monson în calitate de consilier pentru trei președinți ai Bisericii, vârstnicul Quentin L. Cook a menționat că el „avea în mod clar opinii cu privire la lucruri; avea, în mod clar, o experiență vastă… Datorită tăriei personalității lui, nu poate fi nicio îndoială că el nu ar fi oferit cel mai bun sfat și cea mai bună îndrumare ale lui. El prețuiește unitatea, prețuiește loialitatea, își face glasul auzit când este potrivit să facă acest lucru… Dar, când se ia o hotărâre, el o susține în totalitate și din toată inima. Unitatea membrilor Primei Președinții în hotărârile lor importante este un exemplu minunat pentru întreaga Biserică”.⁸⁵

Președinte al Bisericii

În data de 27 ianuarie 2008, președintele Monson s-a dus la căpătâiul preaiubitului său prieten și conducător, Gordon B. Hinckley, pentru a-i da o binecuvântare a preoției. Începând cu anul 1963, cei doi bărbați slujiseră împreună mai bine de 44 de ani în cadrul Cvorumului celor Doisprezece și în Prima Președinție. Ei au ajuns să se iubească și să se respecte profund unul pe celălalt.

Președintele Hinckley condusese Biserica dând dovadă de viziune, vigoare și inspirație timp de aproape 13 ani. În luna ianuarie a anului 2008, la vârsta de 97 de ani, și-a continuat majoritatea activităților, dar tăria lui se diminua. După ce a plecat de la căpătâiul președintelui Hinckley, în data de 27 ianuarie, președintele Monson a consemnat: „L-am ținut de încheietura mâinii și am avut sentimentul clar că aceasta era ultima dată când îl vedeam pe preaiubitul meu președinte și prieten viu în viața muritoare”.⁸⁶ Președintele Hinckley a decedat în acea seară.

„Nu pot exprima în mod corespunzător cât de mult îmi este dor de el”, a spus președintele Monson la înmormântare, câteva zile mai târziu. „El a fost profetul, văzătorul și revelatorul nostru… o insulă de calm într-o mare de furtună. El a fost farul marinarului pierdut. El a fost prietenul dumneavoastră și prietenul meu. El ne-a alinat și ne-a liniștit când condițiile din lume erau înfricoșătoare. El ne-a îndrumat neabătut pe calea care ne va duce înapoi la Tatăl nostru Ceresc”.⁸⁷

În calitate de apostol cu cea mai mare vechime în acest oficiu, președintele Monson a simțit greutatea a ceea ce a însemnat pentru el, personal, decesul președintelui Hinckley. Referitor la acest lucru, el a spus: „Mi-am dat seama că de cel mai mare ajutor îmi era faptul de a îngenunchea și de a-I mulțumi Tatălui meu Ceresc pentru viață, pentru experiență, familia mea și, apoi, de a-L ruga direct să meargă în fața mea, să fie la dreapta mea, să fie la stânga mea și spiritul Său, în inima mea și îngerii Săi, în jurul meu pentru a mă susține” (vedeți Doctrină și legăminte 84:88).⁸⁸

În data de 3 februarie 2008, apostolii s-au întâlnit în Templul Salt Lake pentru a reorganiza Prima Președinție. În cadrul acestei adunări, Thomas S. Monson a fost rânduit și pus deoparte în calitate de președinte al Bisericii, al 16-lea bărbat care avea să slujească în acea chemare. S-a gândit cu atenție la chestiunea consilierilor lui și a primit confirmarea Domnului de a-i chema pe Henry B. Eyring, care slujise în calitate de al doilea consilier al președintelui Hinckley după moartea președintelui Faust și pe Dieter F. Uchtdorf, membru al Cvorumului celor Doisprezece.

Prima Președinție, în anul 2013, la conferință

Președintele Thomas S. Monson (mijloc) alături de consilierii lui, președintele Henry B. Eyring (stânga) și președintele Dieter F. Uchtdorf (dreapta), la conferința generală

A doua zi, președintele Monson și consilierii lui s-au adresat reporterilor în Clădirea birourilor Bisericii. Printre altele, el a spus:

„Mă simt umil în timp ce stau, astăzi, în fața dumneavoastră. Depun mărturie că această lucrare în care suntem angajați este lucrarea Domnului iar eu am simțit influența Sa care susține. Știu că El ne va îndruma eforturile pe măsură ce Îi slujim cu credință și sârguință.

Ca Biserică, noi îi ajutăm nu doar pe oamenii noștri, ci și pe oamenii de bună-credință din întreaga lume în acel spirit al frăției care vine de la Domnul Isus Hristos. Am avut ocazia de a lucra întrucâtva îndeaproape cu conducători ai altor credințe pentru a rezolva unele dintre încercările cu care se confruntă comunitatea noastră și, de fapt, întreaga lume. Vom continua acest efort de cooperare”.

Referindu-se la unitatea pe care el și președintele Hinckley o dezvoltaseră după decenii de slujire împreună, el a continuat: „Nu va exista nicio schimbare bruscă față de cursurile pe care le-am urmat… Vom continua devotamentul celor care ne-au precedat în ceea ce privește propovăduirea Evangheliei, promovarea cooperării cu oamenii din întreaga lume și depunerea mărturiei despre viața și misiunea Domnului și Salvatorului nostru, Isus Hristos”.⁸⁹

Membrii Bisericii l-au susținut pe președintele Monson în calitate de profet, văzător și revelator în cadrul unei adunări solemne desfășurate în cadrul Conferinței Generale din luna aprilie a anului 2008. În prima lui cuvântare adresată tuturor membrilor Bisericii, mesajele lui au fost – și aveau să continue să fie – obiectivele slujirii lui. El i-a invitat pe membrii Bisericii care nu veneau la biserică să „[vină] înapoi” și să se bucure de roadele înfrățirii. Referindu-se la exemplul Salvatorului de a face bine, el a spus: „Fie ca noi să urmăm acel exemplu perfect”. El a încurajat membrii Bisericii să „dea dovadă de bunătate și respect față de toți oamenii de pretutindeni”. În continuare, el i-a încurajat să facă din căminele lor locuri de refugiu în care „Spiritul lui Dumnezeu să poată sălășlui… în care dragostea domnește”.

Referitor la „durerea inimilor frânte, dezamăgirea visurilor spulberate și disperarea speranțelor pierdute”, el i-a implorat pe membri să se întoarcă la Tatăl Ceresc cu credință. „El vă va ridica și vă va îndruma”, a promis președintele Monson. „El nu vă va îndepărta întotdeauna greutățile, însă El vă va alina și vă va conduce cu dragoste prin orice problemă ați întâmpina.”⁹⁰

Templele – faruri pentru lume

Președintele Monson a spus deseori că „nicio clădire construită de Biserică nu este mai importantă decât un templu”⁹¹. Deoarece atât de multe binecuvântări pentru cei vii și pentru cei morți sunt disponibile doar în temple, el a dorit ca aceste edificii sacre să fie cât mai accesibile membrilor Bisericii. Numai în temple, ne-a învățat el, pot membrii să primească binecuvântările supreme pe care Biserica le are de oferit.⁹²

Președintele Monson a dorit în mod special ca membrii să primească rânduielile din templu care permit ca „relațiile [să fie] pecetluite pentru a dura de-a lungul eternităților”.⁹³. El a subliniat, de asemenea, importanța muncii pentru cei morți care este înfăptuită în temple. Spunând că Dumnezeu grăbește lucrarea Sa în lumea spiritelor, El a făcut apel la membrii Bisericii să ajute făcând munca de întocmire a istoriei familiei și înfăptuind, în templu, rânduieli pentru rudelor lor decedate.⁹⁴ Președintele Monson ne-a învățat, de asemenea, că templele sunt locuri de refugiu în care membrii pot primi îndrumare cerească, o pauză de la furtunile vieții și tărie pentru a face față încercărilor și a se împotrivi ispitei.

Biserica avea 12 temple în funcțiune când președintele Monson a fost chemat să slujească în calitate de apostol, în anul 1963. În timpul slujirii lui în calitate de consilier în Prima Președinție, el a participat la o accelerare extraordinară a construirii de temple. În anul 2008, când a devenit președintele Bisericii, existau 124 de temple. În timpul slujirii lui în calitate de președinte, el a continuat acest ritm accelerat, anunțând 45 de temple noi în 21 de țări. La o săptămână după ce a devenit președinte, el a dedicat Templul Rexburg, Idaho, primul dintre cele 46 de temple care au fost dedicate sau rededicate în timpul președinției lui. El a dedicat sau rededicat personal 19 dintre acestea, inclusiv Templul Kiev, Ucraina, care a fost primul templu construit într-o națiune din fosta Uniune Sovietică.

Președintele Monson ne-a învățat că un element de sacrificiu este întotdeauna asociat templelor și a promis că membrii Bisericii vor fi binecuvântați pentru că fac astfel de sacrificii. Despre unii oameni, el a spus: „Sacrificiul dumneavoastră poate fi acela de a face ca viața dumneavoastră să fie în acord cu ceea ce se cere pentru a primi o recomandare”⁹⁵. Despre alții: „Sacrificiul dumneavoastră poate fi alocarea de timp în cadrul vieții dumneavoastră ocupate pentru a vă duce cu regularitate la templu”⁹⁶. Încurajând participarea frecventă la rânduielile din templu acolo unde este posibil, el a îndemnat: „Dragii mei frați și surori, fie ca noi să facem orice sacrificiu este necesar pentru a ne duce la templu”⁹⁷.

Munca misionară

În cadrul Conferinței Generale din luna octombrie a anului 2012, președintele Monson a făcut anunțul important că tinerii băieți și tinerele fete aveau să fie eligibili să slujească în misiuni la vârste mai fragede. Tinerii băieți demni și capabili puteau fi „recomandați pentru slujirea în misiune începând de la vârsta de 18 ani, în loc de 19 ani”. Tinerele fete demne și capabile care doreau să slujească puteau fi „recomandate pentru slujirea în misiune începând de la vârsta de 19 ani, în loc de 21 de ani”.⁹⁸

Acest anunț a produs „o revărsare spirituală incontestabilă”, a spus vârstnicul Neil L. Andersen, din Cvorumul celor Doisprezece. În cadrul Conferinței Generale din luna aprilie a anului 2013, el a raportat că mulți au răspuns imediat față de noua ocazie:

„În joia care a urmat conferinței, am fost desemnat să recomand Primei Președinții chemări în misiune. Am fost impresionat să văd formularele tinerilor băieți în vârstă de 18 ani și ale tinerelor fete în vârstă de 19 ani care își modificaseră deja planurile, care își efectuaseră deja vizitele medicale, care fuseseră intervievați de episcopii lor și de președinții lor de țăruși și care-și trimiseseră deja formularele pentru a sluji în misiune – toate acestea în doar cinci zile. Alte mii de tineri li s-au alăturat acum”⁹⁹.

Misionari studiind

Anunțul președintelui Monson că tinerele fete și tinerii băieți pot fi recomandați pentru slujirea în misiune la vârste mai fragede a dus la o creștere bruscă a numărului de misionari.

La șase luni după anunț, președintele Monson a spus că „răspunsul tinerilor noștri a fost remarcabil și plin de inspirație”. Forța misionară crescuse de la 59.000 la peste 65.000 iar alți 20.000 își primiseră chemările.¹⁰⁰ Numărul misionarilor a continuat să crească până când a atins nivelul maxim de 88.000 în anul 2014.¹⁰¹ Acest număr a scăzut pe măsură ce valul inițial de misionari s-a întors acasă și, la sfârșitul anului 2017, 68.000 de misionari slujeau în întreaga lume.

De asemenea, numărul misionarilor care deservesc Biserica a crescut în timpul slujirii președintelui Monson în calitate de președinte al Bisericii, de la aproximativ 12.000 în anul 2008 la peste 33.000. Misionarii care deservesc Biserica au sprijinit toate departamentele Bisericii, inclusiv slujirea în operațiunile de bunăstare, munca de întocmire a istoriei familiei, birourile misiunilor, taberele de recreere și multe alte zone.

Îngrijirea celor aflați la nevoie

Îngrijirea celor aflați la nevoie a fost întotdeauna un obiectiv al Bisericii lui Isus Hristos. Profetul Joseph Smith a spus: „[Un membru al Bisericii] trebuie să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să asigure văduvelor cele necesare, să șteargă lacrimile orfanilor, să-i aline pe cei necăjiți, fie în această Biserică, fie în oricare alta, sau în general, oriunde îi găsește”¹⁰². Președintele Monson a trăit, a propovăduit și a condus potrivit acestor cuvinte. „Am dezvoltat de foarte tânăr, în viață, un spirit de compasiune față de alții care ar putea fi la nevoie, indiferent de vârstă sau circumstanțe”, a spus el.¹⁰³

În anul 1936, Prima Președinție anunțase un program de bunăstare care să ajute la îngrijirea celor aflați la nevoie. La acea vreme, un număr mare de oameni erau șomeri și săraci din cauza Marii crize economice. Programul de bunăstare al Bisericii era „o punere în practică în zilele noastre a principiilor eterne”, cum ar fi munca, bizuirea pe forțele proprii, gestionarea financiară înțeleaptă, pregătirea și slujirea.¹⁰⁴ Punerea în practică a acestor principii abordează atât nevoile imediate, cât și bunăstarea spirituală și fizică pe termen lung a fiecărei persoane, binecuvântându-i pe cei care oferă și pe cei care primesc.

În timp ce slujea în calitate de episcop, între anii 1950 și 1955, președintele Monson a văzut personal modul în care programul de bunăstare al Bisericii a ajutat la atenuarea chinurilor foametei și disperării datorate lipsurilor. El a spus că acest plan „este inspirat de Dumnezeul cel Atotputernic. Într-adevăr, Domnul Isus Hristos este Arhitectul lui”¹⁰⁵. El a fost învățat despre principiile bunăstării de învățători despre care el a spus că au fost trimiși din cer. Odată, J. Reuben Clark, din Prima Președinție, i-a citit relatarea din Noul Testament despre văduva din Nain, apoi și-a închis scripturile și a spus, plângând: „Tom, fii bun cu văduvele și ai grijă de cei săraci”¹⁰⁶. (Vedeți Luca 7:11-15.) Președintele Monson a luat în serios acele cuvinte.

De-a lungul celor 22 de ani în care a fost membru al Cvorumului celor Doisprezece și celor 22 de ani în calitate de consilier în Prima Președinție, el a fost o forță motrică în extinderea eforturilor de bunăstare ale Bisericii. El a avut, de asemenea, o influență călăuzitoare în îmbunătățirea acelor eforturi. „Noi, ca Biserică, am continuat să primim îndrumare divină [în aspecte de bunăstare] după cum ne-au cerut circumstanțele”, a spus el. „Programele și procedurile folosite pentru implementarea principiilor bunăstării au fost modificate și, cel mai probabil, vor continua să se modifice din când în când pentru a răspunde nevoilor în schimbare. Dar principiile de bază nu se modifică. Ele nu se vor modifica. Ele sunt adevăruri revelate.”¹⁰⁷

Voluntari în Peru

De-a lungul slujirii lui, președintele Monson a fost o forță motrică în extinderea eforturilor Bisericii de a se îngriji de cei aflați la nevoie.

În anul 1981, președintele Spencer W. Kimball a anunțat că „misiunea Bisericii are trei componente”: proclamarea Evangheliei, desăvârșirea sfinților și mântuirea celor morți.¹⁰⁸ Președintele Monson a dorit să adauge „grija purtată celor săraci și nevoiași” ca a patra componentă a misiunii Bisericii iar Prima Președinție a aprobat această adăugare în anul 2008 și a oficializat-o prin publicarea unui nou manual al Bisericii, în anul 2010.¹⁰⁹ În loc să se refere la aceste patru eforturi majore ca fiind „misiunea” Bisericii, noul manual le-a numit „responsabilități desemnate de Divinitate”.¹¹⁰

Rezultatele acestei accentuări au fost de anvergură. Membrii Bisericii au răspuns cu generozitate chemării de a ajuta la împlinirea nevoilor umanitare la scară largă, permițând Bisericii să-și mărească de peste două ori ajutorul umanitar în timpul slujirii președintelui Monson. Acest ajutor a inclus aducerea apei potabile la milioane de oameni, oferirea de scaune rulante la sute de mii de oameni și oferirea de asistență oftalmologică în vederea prevenirii și tratării orbirii. A inclus, de asemenea, asigurarea de hrană și îmbrăcăminte, îngrijire maternală și neonatală, instruire și materiale medicale, materiale educaționale și campanii de imunizare.¹¹¹

„Sunt profund recunoscător că, împreună, ca biserică, noi continuăm să acordăm ajutor umanitar acolo unde este multă nevoie de el”, a spus președintele Monson. „Am făcut multe în acest sens și am binecuvântat viața a mii și mii dintre copiii Tatălui nostru care nu sunt din credința noastră, precum și a celor care sunt. Intenționăm să continuăm să trimitem acest ajutor oriunde este necesar.”¹¹²

Unele dintre cele mai importante răspunsuri ale Bisericii la urgențe legate de dezastre au avut loc sub conducerea președintelui Monson. El le-a spus membrilor Bisericii: „Contribuțiile dumneavoastră la fondurile Bisericii ne dau posibilitatea să răspundem aproape imediat când au loc dezastre oriunde în lume. Suntem aproape întotdeauna printre primii la fața locului pentru a oferi orice ajutor putem”¹¹³.

Drept exemplu, el a vorbit despre răspunsul Bisericii după ce un cutremur a zguduit Haiti în anul 2010, omorând și rănind sute de mii de oameni: „La o oră după ce a avut loc cutremurul… Biserica era în mișcare, trimițând imediat ajutoare de urgență. Noi am oferit apă, alimente, produse medicale, truse de igienă și alte lucruri. Am trimis echipe de medici și asistente medicale pentru a oferi îngrijire medicală atât de necesară”¹¹⁴.

Pe lângă răspunsul umanitar și cel în situații de urgență pe care Biserica l-a oferit ca organizație, președintele Monson a fost recunoscător miilor de membri care și-au împărtășit – resursele, timpul și experiența – pentru a-i ajuta pe cei aflați la nevoie. În cuvântarea lui de deschidere din cadrul Conferinței Generale din luna aprilie a anului 2011, el a raportat, pe scurt, despre tonele de provizii pe care Biserica le-a trimis după un cutremur devastator și un tsunami în Japonia. Dar cea mai mare parte a raportului lui a fost despre slujirea grijulie oferită de persoane în mod individual:

„Tinerii noștri adulți necăsătoriți s-au oferit voluntari pentru a-i găsi pe membrii dispăruți cu ajutorul Internetului, rețelelor de socializare și altor mijloace de comunicare moderne. Membrilor li se livrează ajutoare în zone greu accesibile cu mașina, folosindu-se scuterele puse la dispoziție de Biserică. În mulți țăruși și multe episcopii din Tokyo, Nagoya și Osaka, sunt organizate proiecte de slujire prin care sunt împachetate truse de igienă și de curățenie. Până acum, au fost donate 40.000 de ore de slujire de către peste 4.000 de voluntari”¹¹⁵.

În timpul în care Thomas S. Monson a slujit în calitate de președinte, membrii Bisericii donau, în medie, peste 7 milioane de ore pe an pentru a sluji în centrele de bunăstare. În fiecare an, în medie, aproximativ 10.000 de voluntari ofereau o mulțime de servicii în întreaga lume. Biserica a răspuns, de asemenea, la sute de dezastre – cutremure și tornade, uragane și tsunami-uri, incendii și inundații, foamete și crize de refugiați – în 89 de țări anual.¹¹⁶

Bizuirea pe forțele proprii este un alt principiu al bunăstării pe care președintele Monson l-a accentuat pentru a ajuta oamenii aflați la nevoie. „Bizuirea pe forțele proprii… stă la baza tuturor celorlalte practici de bunăstare”, ne-a învățat el. „Este un element esențial atât al bunei noastre stări spirituale, cât și temporale.”¹¹⁷ În anul 2012, Prima Președinție a autorizat o inițiativă de bizuire pe forțele proprii pentru țări din afara Americii de Nord pentru a ajuta persoanele și familiile să-și îmbunătățească educația, să obțină un loc de muncă mai bun, să înceapă și să dezvolte o afacere și să-și gestioneze mai bine finanțele. În patru ani, peste 500.000 de membri ai Bisericii din peste 100 de națiuni participaseră la această inițiativă.¹¹⁸ Datorită succesului ei, în anul 2015, Prima Președinție a făcut ca inițiativa privind bizuirea pe forțele proprii să fie pusă la dispoziție și în America de Nord.

Frances – o parteneră devotată

„Îi mulțumesc Tatălui meu din Cer pentru scumpa mea parteneră, Frances”, a spus Thomas S. Monson în cadrul conferinței generale când a fost susținut în calitate de președinte al Bisericii. „Nu aș fi putut cere o parteneră mai fidelă, mai iubitoare și mai înțelegătoare”¹¹⁹.

Președintele și sora Monson

Președintele Thomas S. Monson și sora Frances Monson, anul 2009

Responsabilitățile grele ale președintelui Monson în Biserică au început la mai puțin de doi ani după ce el și Frances s-au căsătorit, când a fost chemat să slujească în calitate de episcop. Aceste responsabilități s-au intensificat de-a lungul vieții sale și, de asemenea, au solicitat mult și de la sora Monson. Ea și-a oferit sprijinul cu bucurie. „Nu a fost niciodată un sacrificiu să-l văd pe soțul meu făcând lucrarea Domnului”, a spus ea. „Acest lucru m-a binecuvântat și i-a binecuvântat pe copiii noștri.”¹²⁰

Recunoscând această credincioșie, președintele Monson a spus: „N-am primit niciodată altceva decât sprijin și încurajare din partea lui Frances”¹²¹. Călătoriile lui pentru a îndeplini însărcinări în cadrul Bisericii necesitau uneori ca el să fie departe de casă perioade lungi, lăsând-o pe Frances să aibă singură grijă de copiii lor. „Începând cu momentul în care am fost chemat să slujesc în calitate de episcop, la vârsta de 22 de ani, am avut rareori parte de luxul de a sta împreună în timpul unei adunări a Bisericii”, a spus președintele Monson.¹²² El a remarcat, de asemenea, că „în fiecare chemare am descoperit, în mod constant, noi abilități și talente la [ea]”¹²³.

Fiica familiei Monson, Ann, și-a amintit cum mama ei a condus familia în timp ce tatăl ei era departe de casă în slujba Bisericii:

„De multe ori tata făcea turul misiunilor în întreaga lume… Mama ne transmitea că el își făcea datoria și că noi aveam să fim vegheați și protejați ori de câte ori era plecat. Ea ne-a transmis acest mesaj nu doar prin cuvinte, ci și prin felul ei liniștit de a ne asigura că tot ceea ce trebuia făcut era mereu realizat… Când mă gândesc la multele binecuvântări pe care le-am primit în calitate de fiică a unui apostol al Domnului, cea care înseamnă cel mai mult pentru mine este darul și binecuvântarea reprezentate de femeia cu care s-a căsătorit, mama mea”.¹²⁴

Sora Monson a avut parte de unele probleme grave de sănătate în ultimii ani ai vieții ei și președintele Monson a făcut tot ce a putut pentru a avea grijă de ea până când a decedat, în data de 17 mai 2013, la vârsta de 85 de ani. În cadrul următoarei conferințe generale, el a vorbit cu blândețe despre decesul ei și, apoi, și-a exprimat mărturia despre viața eternă:

„Ea a fost dragostea vieții mele, confidenta mea de încredere și cea mai apropiată prietenă. Nu pot exprima în cuvinte cât de dor îmi este de ea…

Pentru mine, sursa cea mai mare de alinare în acest moment dureros de separare o reprezintă mărturia mea despre Evanghelia lui Isus Hristos și cunoașterea pe care o am că iubita mea Frances continuă să trăiască. Știu că separarea noastră este temporară. Noi am fost pecetluiți în casa lui Dumnezeu de către cineva care are autoritatea de a lega pe pământ și în cer. Știu că, într-o zi, vom fi din nou împreună și nimic nu ne va mai separa vreodată. Aceasta este cunoașterea care îmi dă putere”¹²⁵.

Biserica în expansiune

„Biserica se dezvoltă în continuare în mod constant și schimbă viețile din ce în ce mai multor oameni în fiecare an”, a spus președintele Monson în cuvântarea lui de deschidere din cadrul Conferinței Generale din luna octombrie a anului 2013.¹²⁶ Când a devenit președinte al Bisericii, erau 13,2 milioane de membri. Biserica a crescut constant în timpul său în calitate de președinte, numărul membrilor crescând la 16 milioane, numărul țărușilor crescând de la 2.791 la 3.322 și numărul templelor crescând de la 124 la 159. Douăzeci și unu de țări au avut primul lor țăruș organizat de-a lungul acestor ani, arătând o altă dimensiune a creșterii Bisericii.

Președintele Monson a subliniat faptul că creșterea Bisericii necesită slujirea, sacrificiul și exemplul bun al membrilor Bisericii. „Noi… am fost trimiși pe pământ în această perioadă pentru a putea participa la grăbirea acestei lucrări mărețe”, a spus el.¹²⁷ El a subliniat, de asemenea, importanța dezvoltării personale și progresului personal ale fiecărui membru.

Mărturia despre Isus Hristos

„Uitați-vă la bunătatea din acei ochi. Uitați-vă la căldura expresiei. Când mă confrunt cu situații dificile, mă uit adesea la ea și mă întreb: «Ce ar face El?». Apoi, am încercat să reacționez în consecință”¹²⁸. Președintele Monson vorbea cu vârstnicul Jeffrey R. Holland despre pictura lui preferată cu Salvatorul, realizată de Heinrich Hofmann, care se afla chiar în fața biroului lui. „Simt tărie s-o am lângă mine.”

Pictură cu Isus Hristos

Președintele Monson a primit tărie și inspirație din această pictură cu Isus Hristos, realizată de Heinrich Hofmann.

Președintele Monson a avut, prima dată, o copie a acestei picturi în biroul lui de episcop din vechea clădire a Episcopiei Sixth-Seventh. Mai târziu, a luat-o cu el în Canada, când a slujit în calitate de președinte de misiune. Avea aceeași pictură în biroul lui când a fost chemat să fie apostol, apoi a mutat-o din loc în loc până când, în cele din urmă, a fost pusă pe perete în biroul lui când era președinte al Bisericii. „Am încercat să-mi modelez viața după cea a Învățătorului”, i-a spus președintele Monson vârstnicului Holland. „Ori de câte ori a trebuit… să evaluez cererea de a da o binecuvântare în pofida solicitărilor nesfârșite privind o parte a muncii mele de birou, m-am uitat întotdeauna la acea pictură și m-am întrebat: «Ce ar face El?».” Apoi, zâmbind, el a adăugat: „Vă pot asigura că alegerea nu a fost niciodată de a sta și de a face muncă de birou!”.¹²⁹

Președintele Monson a dobândit, de asemenea, perspectivă din acea pictură, când a trebuit să ia hotărâri grele. El se gândea: „În această mână este milă [și], în această mână, este dreptate. Unde este cea mai mare greutate?”. În timp ce privea pictura și se gândea ce ar face Salvatorul, el a ales, de regulă, mila.¹³⁰

„Pictura… este mai mult decât un memento despre cine este «piatra din capul unghiului» (Efeseni 2:20) a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă”, a spus vârstnicul Holland. „Este mai mult decât o declarație că se așteaptă din partea omului chemat să fie președinte al Bisericii să fie cel mai mare dintre martorii în viață ai Salvatorului. Pictura reprezintă un ideal – Învățătorul după care Thomas Monson și-a modelat viața. «Îndrăgesc mult această pictură», a spus președintele Monson în timp ce a privit-o îndelung încă o dată”.¹³¹

Președintele Monson și-a împărtășit mărturia despre misiunea divină a Salvatorului în întreaga lume, mai mult de cinci decenii. Viața lui a fost, de asemenea, o exprimare a acelei mărturii. Trăind conform unui verset pe care îl cita adesea când încuraja o ucenicie mai credincioasă, el, asemenea Salvatorului, „umbla din loc în loc, făcea bine” (Faptele apostolilor 10:38). Scopul lui a fost mereu să ajute oamenii să-și clădească credința în Isus Hristos pentru a putea avea parte de binecuvântările acelei credințe – alinare, pace, tărie, speranță, bucurie și exaltare.

Cu mai multe luni înainte de a deveni președinte al Bisericii, președintele Monson a depus mărturie:

„Din toată inima și cu toată puterea sufletului meu, îmi ridic glasul în mărturie, ca martor special și declar că Dumnezeu trăiește. Isus este Fiul Său, Singurul Născut în trup al Tatălui. El este Mântuitorul nostru, El este Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl. El este Cel Care a murit pe cruce pentru a ispăși pentru păcatele noastre. El a devenit primul rod al învierii. Deoarece El a murit, toți vor trăi din nou. «Ce gând dulce mângâietor: „Trăiește-al meu Mântuitor!”» [«Trăiește-al meu Mântuitor», Imnuri, nr. 86]”.¹³²

Terminându-și lucrarea din slujba Domnului

Thomas S. Monson a slujit în calitate de președinte al Bisericii aproape 10 ani, până la moartea lui din data de 2 ianuarie 2018, la vârsta de 90 de ani. El a slujit, în total, 54 de ani în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, în calitate de consilier în Prima Președinție și în calitate de președinte. Doar patru bărbați au slujit mai mult în aceste chemări. „[El] a influențat viața și a modelat destinul a milioane de oameni din întreaga lume”, a spus președintele Russell M. Nelson în cadrul ceremoniei sale funerare.¹³³

Pe măsură ce Biserica a crescut de la 2,1 milioane de membri când el a fost rânduit apostol la 16 milioane de membri în perioada în care a prezidat-o, Thomas S. Monson și-a continuat slujirea de-o viață oferită persoanelor, în mod individual. El i-a încurajat pe alții să facă la fel. Președintele Nelson a citat unele dintre expresiile lui frecvente în această privință:

„Trimiteți un bilețel prietenului pe care l-ați neglijat.”

„Îmbrățișați-vă copilul.”

„Spuneți «Te iubesc» mai des.”

„Mulțumiți întotdeauna.”

„Nu lăsați niciodată o problemă care trebuie rezolvată să devină mai importantă decât o persoană care are nevoie să fie iubită.”

Continuând, președintele Nelson a spus: „Președintele Monson… a fost un model de altruism. El a personificat declarația Domnului, Care a spus: «Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru» [Matei 23:11]. El și-a oferit timpul pentru a-i vizita, binecuvânta și iubi pe alții. Chiar și în perioada sa de final, el a continuat să slujească, făcând adesea vizite la spitale și centre de bătrâni”.¹³⁴

Căutarea de a fi în slujba Domnului a fost un mod de viață pe care Thomas S. Monson l-a învățat și trăit când a fost copil, episcop, președinte de misiune, apostol și profet. „Am dorit ca Domnul să știe… că, dacă El dorea ca ceva să fie făcut Se putea baza pe Tom Monson”, a spus el.¹³⁵ „Acolo unde există nevoie și unde există suferință, acolo aș dori să fiu pentru a da o mână de ajutor.”¹³⁶

Președintele Monson făcând cu mâna în cadrul conferinței generale

Președintele Monson face cu mâna congregației în timp ce pleacă de la o sesiune a Conferinței Generale din luna aprilie a anului 2008. El a fost susținut în calitate de președinte al Bisericii în cadrul acestei conferințe generale.

Fie că a binecuvântat pe cineva care era bolnav, a salvat un tânăr, a avut grijă de o văduvă, a alinat pe cei îndurerați sau a extins slujirea umanitară a Bisericii, Thomas S. Monson a fost îndrumat de exemplul Salvatorului și de numeroasele Sale îndemnuri la ucenicie. „Îți dezvolți aprecierea față de faptul că Tatăl Ceresc știe cine ești”, a cugetat el, „și El spune: «Iată, du-te și fă aceasta pentru Mine». Îi mulțumesc întotdeauna.”¹³⁷ Pe măsură ce președintele Monson a dat ascultare acestor îndemnuri, el a clădit punți spre inimile oamenilor și a dus credința, speranța și caritatea în întreaga lume. Pe cei pe care Domnul îi cheamă, Domnul îi pregătește.

Note

1. Thomas S. Monson, jurnal, 27 apr. 1972.

2. Thomas S. Monson, jurnal, 25 iul. 1982.

3. În On the Lord’s Errand (prezentare video), ChurchofJesusChrist.org/study/video/feature-films/2009-09-01-on-the-lords-errand-the-life-of-thomas-s-monson; citat în William R. Walker, „Urmați profetul”, Liahona, apr. 2014, p. 40.

4. Thomas S. Monson, „Your Jericho Road”, Ensign, mai 1977, p. 72-73.

5. Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: In the Footsteps of the Master”, în President Thomas S. Monson: Sixteenth President of The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints (supliment al revistei Ensign, iun. 2008), p. 4.

6. În Gerry Avant, „On Lord’s Errand Since His Boyhood”, Church News, 9 febr. 2008, p. 4; vedeți, de asemenea, „Elder Monson: Caring”, Church News, 23 iun. 1985, p. 4.

7. Thomas S. Monson, „An Attitude of Gratitude”, Ensign, febr. 2000, p. 4.

8. Thomas S. Monson, „Hallmarks of a Happy Home”, Ensign, oct. 2001, p. 6-7.

9. În On the Lord’s Errand (prezentare video).

10. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: In the Footsteps of the Master”, p. 5.

11. Thomas S. Monson, „Crăciunul înseamnă dragoste” (adunare de devoțiune desfășurată de Prima Președinție cu prilejul Crăciunului, 2 dec. 2012), ChurchofJesusChrist.org/study/broadcasts/article/christmas-devotional/2012/12/christmas-is-love?lang=ron; vedeți, de asemenea, „The Doorway of Love”, Ensign, oct. 1996, p. 7.

12. Vedeți Thomas S. Monson, jurnal, 8 dec. 1984.

13. Vedeți Thomas S. Monson, „Angajați cu sârguință”, Liahona, nov. 2004, p. 56-57.

14. Thomas S. Monson, „Binecuvântați din abundență”, Liahona, mai 2008, p. 111. Fratele bunicului președintelui Monson, Elias Monson, a slujit în Misiunea Suedeză între anii 1906 și 1908.

15. În Heidi S. Swinton, To the Rescue: The Biography of Thomas S. Monson (2010), p. 92. Folosit cu permisiunea Companiei Deseret Book.

16. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 131.

17. Thomas S. Monson, în Conference Report, oct. 1963, p. 14.

18. Vedeți Thomas S. Monson, „The Bishop – Center Stage in Welfare”, Ensign, nov. 1980, p. 89.

19. Thomas S. Monson, „Yellow Canaries with Gray on Their Wings”, Ensign, aug. 1987, p. 2.

20. Thomas S. Monson, „The Bishop – Center Stage in Welfare”, p. 90.

21. Thomas S. Monson, „Rămâneți fermi în oficiile în care ați fost numiți”, Liahona, mai 2003, p. 57.

22. Vedeți Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 136.

23. Vedeți Thomas S. Monson, „Sugar Beets and the Worth of a Soul”, Ensign, iul. 2009, p. 6-7.

24. Scrisoare de la Richard Casto, în Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 158-159; vedeți, de asemenea, On the Lord’s Errand (prezentare video).

25. Thomas S. Monson, jurnal, 7 iul. 2009.

26. Thomas S. Monson, „A Provident Plan – A Precious Promise”, Ensign, mai 1986, p. 64.

27. Thomas S. Monson, On the Lord’s Errand: Memoirs of Thomas S. Monson (autopublicat, 1985), p. 137.

28. Thomas S. Monson, „A Provident Plan – A Precious Promise”, p. 65. Aceste cuvinte din limba germană se traduc în limba română cu „fratele meu”. Vedeți, de asemenea, On the Lord’s Errand (prezentare video).

29. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 150.

30. Vedeți Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 243.

31. Thomas S. Monson, cuvântare rostită cu ocazia dedicării Bibliotecii de Istorie a Bisericii, 20 iun. 2009, p. 3, Biblioteca de Istorie a Bisericii, orașul Salt Lake.

32. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: Man of Action, Man of Faith, Always «on the Lord’s Errand»”, Ensign, febr. 1986, p. 16.

33. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson”, Ensign, febr. 1986, p. 17; vedeți, de asemenea, On the Lord’s Errand (prezentare video).

34. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson”, Ensign, febr. 1986, p. 17.

35. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: In the Footsteps of the Master”, p. 9.

36. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: In the Footsteps of the Master”, p. 8.

37. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson”, Ensign, febr. 1986, p. 17.

38. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 112.

39. On the Lord’s Errand: Memoirs of Thomas S. Monson, p. 177.

40. Vedeți Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 173. Din Thomas S. Monson, cuvântare adresată în cadrul dedicării Bibliotecii Harold B. Lee, 15 nov. 2000, p. 3.

41. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 184.

42. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson”, Ensign, febr. 1986, p. 14.

43. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 196.

44. Vedeți Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 186-187; Thomas S. Monson, Faith Rewarded: A Personal Account of Prophetic Promises to the East German Saints (1996), p. 27-28. Folosit cu permisiunea Companiei Deseret Book.

45. Vedeți On the Lord’s Errand: Memoirs of Thomas S. Monson, p. 240.

46. Vedeți On the Lord’s Errand: Memoirs of Thomas S. Monson, p. 241.

47. On the Lord’s Errand: Memoirs of Thomas S. Monson, p. 207; vedeți, de asemenea, On the Lord’s Errand (prezentare video).

48. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 176.

49. On the Lord’s Errand: Memoirs of Thomas S. Monson, p. 245-246; vedeți, de asemenea, On the Lord’s Errand (prezentare video).

50. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 216.

51. În Gerry Avant, „From Tomboy to Apostle’s Ideal Wife”, Church News, 26 apr. 1975, p. 13.

52. Doctrină și legăminte 107:23.

53. Thomas S. Monson, în Conference Report, oct. 1963, p. 14; vedeți, de asemenea, fragmente video din cuvântare în On the Lord’s Errand (prezentare video).

54. Thomas S. Monson, „Mark E. Peterson: A Giant among Men”, Ensign, mart. 1984, p. 11.

55. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 239.

56. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 411.

57. Thomas S. Monson, „The Lighthouse of the Lord: A Message to the Youth of the Church”, Ensign, febr. 2001, p. 6; vedeți, de asemenea, Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 265.

58. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 274.

59. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 279.

60. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 291.

61. Thomas S. Monson, „Patience – A Heavenly Virtue”, Ensign, nov. 1995, p. 61.

62. Vedeți Thomas S. Monson, Faith Rewarded, p. 35-38.

63. Thomas S. Monson, „Thanks Be to God”, Ensign, mai 1989, p. 51.

64. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 309.

65. Thomas S. Monson, „Thanks Be to God”, p. 51.

66. Thomas S. Monson, Faith Rewarded, p. 88, 91.

67. Thomas S. Monson, Faith Rewarded, p. 104-105.

68. Thomas S. Monson, Faith Rewarded, p. 106.

69. Thomas S. Monson, „Thanks Be to God”, p. 52.

70. Russell M. Nelson, „We Are Better Because of Him”, In Memoriam: President Thomas S. Monson, 1927–2018 (supliment al revistei Ensign, febr. 2018), p. 30.

71. Thomas S. Monson, „Thanks Be to God”, p. 52.

72. Vedeți Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 334-335.

73. Thomas S. Monson, Faith Rewarded, p. 165.

74. Thomas S. Monson, „Who Honors God, God Honors”, Ensign, nov. 1995, p. 48.

75. Thomas S. Monson, „Examples of Great Teachers”, Ensign, iun. 2007, p. 108.

76. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 120.

77. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 389.

78. Thomas S. Monson, „Come, Learn of Me”, Ensign, dec. 1985, p. 48.

79. Vedeți Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 385.

80. Thomas S. Monson, jurnal, 18 ian. 1986.

81. În „Toronto Temple Dedicated”, Ensign, nov. 1990, p. 104-105; vedeți, de asemenea, Thomas S. Monson, „Days Never to Be Forgotten”, Ensign, nov. 1990, p. 67-70.

82. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 433.

83. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 471.

84. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 488-489.

85. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 467, 470.

86. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 493.

87. În Julie Dockstader Heaps, „He Was a «Giant» of Faith, Love, and Vision”, Church News, 9 febr. 2008, p. 10.

88. În „16th President Fields Questions from Media”, Church News, 9 febr. 2008, p. 15.

89. În „The Lord’s Work Will Continue Forward”, Church News, 9 febr. 2008, p. 3.

90. Thomas S. Monson, „Să ne uităm în urmă și să mergem înainte”, Liahona, mai 2008, p. 90.

91. Thomas S. Monson, „Acum, când ne întâlnim din nou”, Liahona, nov. 2011, p. 4.

92. Vedeți Thomas S. Monson, „Templul sfânt – un far pentru lume”, Liahona, mai 2011, p. 93.

93. Thomas S. Monson, „Acum, când ne întâlnim din nou”, p. 4.

94. Vedeți Thomas S. Monson, „Hastening the Work”, Ensign, iun. 2014, p. 4.

95. Thomas S. Monson, „Templul sfânt – un far pentru lume”, p. 93.

96. Thomas S. Monson, „Templul sfânt – un far pentru lume”, p. 92.

97. Thomas S. Monson, „Templul sfânt – un far pentru lume”, p. 94.

98. Thomas S. Monson, „Bine ați venit la conferință”, Liahona, nov. 2012, p. 4-5.

99. Neil L. Andersen, „Este un miracol!”, Liahona, mai 2013, p. 78.

100. Thomas S. Monson, „Bine ați venit la conferință”, Liahona, mai 2013, p. 5.

101. Vedeți Thomas S. Monson, „Bine ați venit la conferință”, Liahona, nov. 2014, p. 5.

102. Învățături ale președinților Bisericii: Joseph Smith (2007), p. 451.

103. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 132.

104. Thomas S. Monson, „Guiding Principles of Personal and Family Welfare”, Ensign, sept. 1986, p. 3.

105. Thomas S. Monson, „The Way of the Lord”, Ensign, nov. 1977, p. 9.

106. Thomas S. Monson, „The Bishop – Center Stage in Welfare”, p. 89.

107. Thomas S. Monson, „Guiding Principles of Personal and Family Welfare”, p. 3.

108. Spencer W. Kimball, „A Report of My Stewardship”, Ensign, mai 1981, p. 5.

109. Consemnare în proces verbal, adunare a Primei Președinții, 29 aug. 2008.

110. Manualul 2: Administrarea Bisericii (2010), 2.2.

111. Vedeți Welfare Fact Sheets, 2008-2016; fișele informative pentru perioada 2012–2016 sunt puse la dispoziție pe ChurchofJesusChrist.org/topics/welfare/the-church-welfare-plan.

112. Thomas S. Monson, „Până ce ne vom revedea”, Liahona, mai 2009, p. 114.

113. Thomas S. Monson, „Până ce ne vom revedea”, Liahona, nov. 2008, p. 107.

114. În Gerry Avant, „Church Welfare Program”, Church News, 16 apr. 2011, p. 4.

115. Thomas S. Monson, „Este din nou conferință”, Liahona, mai 2011, p. 5-6.

116. Vedeți Welfare Fact Sheets, 2008–2016.

117. Thomas S. Monson, „Guiding Principles of Personal and Family Welfare”, p. 3.

118. Vedeți „Let Us Be Self-Reliant and Independent”, Ensign, oct. 2017, p. 43.

119. Thomas S. Monson, „Să ne uităm în urmă și să mergem înainte”, p. 89.

120. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson”, Ensign, febr. 1986, p. 14.

121. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: Finishing the Course, Keeping the Faith”, Ensign, sept. 1994, p. 16.

122. Thomas S. Monson, „Să ne uităm în urmă și să mergem înainte”, p. 89.

123. În Dorothy O. Rea, „Frances Johnson Monson”, Church News, 30 mai 1964, p. 6.

124. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: Finishing the Course, Keeping the Faith”, p. 16.

125. Thomas S. Monson, „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”, Liahona, nov. 2013, p. 85.

126. Thomas S. Monson, „Bine ați venit la conferință”, Liahona, nov. 2013, p. 4

127. Thomas S. Monson, „Hastening the Work”, p. 4.

128. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: In the Footsteps of the Master”, p. 2.

129. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: Finishing the Course, Keeping the Faith”, p. 13.

130. În Heidi S. Swinton, To the Rescue, p. 525.

131. În Jeffrey R. Holland, „President Thomas S. Monson: In the Footsteps of the Master”, p. 2.

132. Thomas S. Monson, „Trăiește-al meu Mântuitor!”, Liahona, mai 2007, p. 25.

133. Russell M. Nelson, „We Are Better Because of Him”, p. 29.

134. Russell M. Nelson, „We Are Better Because of Him”, p. 29-30.

135. Citat de Sheri Dew, în Tad Walch, „Tears, Pain, Joyful Memories as Mormon Leaders Remember President Monson”, Deseret News, 3 ian. 2018, deseret.com/2018/1/3/20637926.

136. În Sarah Jane Weaver, „Those with Much Should Reach Out”, Church News, 6 febr. 2010, p. 5, thechurchnews.com/archives/2010-02-06/helping-hand-should-reach-out-66954.

137. În Gerry Avant, „Oct. 4 Is President Monson’s 50-Year Anniversary as Apostle”, Church News, 3 oct. 2013, p. 4, ChurchofJesusChrist.org/church/news/oct-4-is-president-monsons-50-year-anniversary-as-apostle.