„Capitolul 9 Să înfruntăm cu credință furtunile adversității”, Învățături ale președinților Bisericii: Thomas S. Monson (2020)

„Capitolul 9”, Învățături: Thomas S. Monson

Capitolul 9

Să înfruntăm cu credință furtunile adversității

„Dacă nu am avea încercări de biruit și probleme de rezolvat, am rămâne, în mare parte, la fel, progresând puțin sau chiar deloc către obiectivul nostru de a dobândi viață eternă.”

Din viața lui Thomas S. Monson

În anul 1968, președintele Thomas S. Monson, pe atunci membru al Cvorumului celor Doisprezece, a fost desemnat să supravegheze misiunile Bisericii din Europa. În luna noiembrie a acelui an, el s-a dus să viziteze sfinții din Republica Democrată Germană, care era sub conducere comunistă. El a descris acea perioadă ca fiind una a fricii, opresiunii și lipsurilor. În pofida acestor încercări, membrii Bisericii perseverau cu credință. „Am găsit amorțirea disperării pe fețele multor trecători, dar o expresie strălucitoare și frumoasă de dragoste emana de la membrii noștri”, a spus el.

Prima întâlnire a președintelui Monson cu acești sfinți a fost într-un depozit vechi din Görlitz. Clădirea încă era „plină de urmele obuzelor din timpul războiului”, își amintea el, „dar interiorul reflecta grija tandră a conducătorilor noștri de a aduce strălucire și curățenie unei structuri care, altfel, ar fi fost sărăcăcioasă și murdară de funingine”.

În timpul adunării, președintele Monson a fost înduioșat în timp ce membrii au cântat următorul imn de speranță în vremurile lor de restriște:

Deși calea abundă de încercare, nu obosiți!
Deși este una a respingerii dureroase, nu obosiți!
Deși acum este una cu plânsete,
Va veni un salut plin de bucurie,
Când vom secera recolte, nu obosiți!

Nu obosiți pe cale,
Orice sorții vă hărăzesc;
Va veni o zi mai strălucitoare
Pentru toți, pentru toți cei care nu obosesc!
[„If the Way Be Full of Trial, Weary Not”, Deseret Sunday School Songs (1909), nr. 158]

Mai târziu, președintele Monson a spus: „Nu auzisem niciodată un astfel de cântec… M-am întâlnit cu puține congregații care au dat dovadă de o dragoste mai mare față de Evanghelie”.¹ Devotamentul acestor sfinți care îndurau o adversitate atât de mare l-a făcut să fie umil: „Ei aveau atât de puțin. Inima mea s-a umplut de tristețe pentru că nu aveau un patriarh. Ei nu aveau episcopii sau țăruși – doar ramuri. Ei nu puteau primi binecuvântările templului – nici înzestrare, nici pecetluire. Niciun vizitator oficial nu venise de la sediul central al Bisericii de mult timp. Membrilor le era interzis să părăsească țara. Cu toate acestea, ei se încredeau în Domnul din toată inima lor”.²

În timpul adunării, președintele Monson s-a ridicat să vorbească. Relatând această experiență câțiva ani mai târziu, el a spus: „Cu ochii înlăcrimați și cu glasul înăbușit de emoție, am făcut oamenilor o promisiune: «Dacă veți rămâne fideli și credincioși poruncilor lui Dumnezeu, fiecare binecuvântare de care se bucură oricare membru al Bisericii în oricare altă țară va fi a dumneavoastră». Apoi, mi-am dat seama ce spusesem”.³

În acea seară, când președintele Monson s-a gândit la impactul total al lucrurilor care aveau să fie necesare pentru ca această promisiune să fie îndeplinită, el a îngenuncheat în rugăciune și a implorat: „Tată Ceresc, eu sunt în slujba Ta; aceasta este biserica Ta. Eu am spus cuvinte care nu au venit de la mine, ci de la Tine și de la Fiul Tău. De aceea, vrei Tu să împlinești promisiunea în viața acestui popor nobil”. Ca răspuns la rugăciunea sa, i-au venit în minte cuvintele unui psalm: „[Fiți liniștiți], și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10).

Treptat, în decurs de aproximativ 20 de ani, promisiunea s-a împlinit, inclusiv ceea ce președintele Monson a considerat a fi cel mai mare miracol: construirea unui templu în Freiberg în anul 1985, ceea ce a însemnat, în sfârșit, că binecuvântările templului erau disponibile acestor sfinți credincioși.

Apoi, în anul 1988, „s-a primit aprobarea ca misionari cu timp deplin să intre în țară și tinerii locali să slujească în alte locuri din lume. Apoi, [în anul 1989], asemenea zidului Ierihonului, Zidul Berlinului s-a prăbușit și libertatea, împreună cu responsabilitățile aferente, a fost recâștigată”.⁴

Președintele Monson a călătorit de multe ori în Republica Democrată Germană pentru a le sluji sfinților de acolo. Împreună, ei au înfruntat încercările având curaj, credință și bizuindu-se pe Dumnezeu. Și, împreună, au avut parte de miracole. Deși calea a fost lungă și, adesea, „una cu plânsete”, ei nu au obosit. În cele din urmă, ei au fost binecuvântați cu o „zi mai strălucitoare” pe măsură ce promisiunile profetice s-au împlinit. (Pentru o relatare mai detaliată, vedeți paginile 23-28.)

Învățături ale lui Thomas S. Monson

În suferință și necaz, alinarea noastră supremă este Evanghelia lui Isus Hristos.

Viața este o școală a experienței, o perioadă de încercare. Învățăm pe măsură ce ne purtăm necazurile și trăim făcând față durerilor noastre…

Se poate presupune, fără a se greși, că nicio persoană nu a trăit vreodată fără să aibă parte de suferință și necaz și nici nu a existat vreodată o perioadă în istoria omenirii care să nu fi avut parte de tulburări, distrugere și nenorocire.

Când cărarea vieții ia o turnură crudă, există ispita de a ne întreba: „De ce mie?”. Autoincriminarea este o practică obișnuită, chiar și atunci când este posibil să nu fi avut niciun control asupra dificultăților noastre. Uneori, ni se pare că nu există nicio luminiță la capătul tunelului, niciun răsărit care să alunge întunericul nopții. Ne simțim înconjurați de durerea inimilor frânte, de dezamăgirea visurilor spulberate și de disperarea speranțelor pierdute. Ne alăturăm în a adresa întrebarea din vremurile biblice: „Nu este niciun leac alinător în Galaad?” [Ieremia 8:22]…

Tuturor celor care sunt atât de disperați, permiteți-mi să le ofer asigurarea care se găsește într-un psalm: „Seara vine plânsul, iar dimineața veselia” [Psalmii 30:5].

Ori de câte ori suntem înclinați să ne simțim copleșiți de loviturile vieții, să ne aducem aminte că alții au trecut pe aceeași cale, au îndurat și, apoi, au biruit.

Se pare că există o rezervă nesfârșită de probleme pentru unul și pentru toți. Problema noastră este că ne așteptăm adesea la soluții instantanee, uitând că, adesea, este nevoie de virtutea cerească reprezentată de răbdare.

Vă sună cunoscută oricare dintre încercările de mai jos?

Copii cu dizabilități
Decesul unei persoane dragi
Reducerea numărului de locuri de muncă
Îndemânările cuiva nu mai sunt căutate
Un fiu îndărătnic sau o fiică îndărătnică
Boli mintale și emoționale
Accidente
Divorț
Abuz
Datorii excesive

Lista este nesfârșită. În lumea de astăzi, există uneori tendința de a ne simți separați – chiar izolați – de Cel Care dă toate darurile bune. Ne facem griji că suntem singuri. Întrebați: „Cum putem face față?”. Ceea ce ne aduce alinare supremă este Evanghelia.

De pe patul de suferință, de pe perna udă de lacrimi, suntem înălțați către cer de acea asigurare divină și promisiune prețioasă: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” [Iosua 1:5].⁵

Întărirea temeliile credinței noastre ne va susține în vremuri de încercare.

În anul 1959, la scurt timp după ce mi-am început slujirea în calitate de președinte al Misiunii Canadiene, cu sediul la Toronto, Ontario, Canada, l-am întâlnit pe N. Eldon Tanner, un renumit canadian care, după numai câteva luni, avea să fie chemat ca asistent al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, apoi, în Cvorumul celor Doisprezece și, apoi, consilier al unui număr de patru președinți ai Bisericii.

În momentul în care l-am întâlnit, președintele Tanner era președinte al marii companii Trans-Canada Pipelines, Ltd. și președinte al Țărușului Calgary, Canada. El era cunoscut în Canada ca „Domnul Integritate”. În timpul acelei prime întâlniri, am discutat, printre alte subiecte, despre friguroasele ierni canadiene, în timpul cărora furtunile sunt puternice, temperaturile scad sub cota de îngheț săptămâni întregi și vânturile biciuitoare reduc și mai mult acele temperaturi. L-am întrebat pe președintele Tanner cum se face că drumurile și autostrăzile din Canada de Vest rămân practic intacte în timpul unor astfel de ierni, asfaltul nu se crapă deloc sau foarte puțin, în timp ce suprafețele drumurilor din multe zone în care iernile sunt mai puțin friguroase și mai puțin aspre se fisurează, se sparg și fac găuri.

El a spus: „Răspunsul stă în adâncimea bazei materialelor de pavat. Pentru ca drumurile să fie rezistente și nefisurate, este necesar ca straturile fundației să ajungă la o adâncime mare. Când fundațiile nu au o adâncime corespunzătoare, suprafețele nu pot rezista temperaturilor extreme”.

De-a lungul anilor, m-am gândit deseori la această discuție și la explicația președintelui Tanner, pentru că am recunoscut în cuvintele lui o valabilitate profundă pentru viața noastră. Simplu spus, dacă nu avem o temelie adâncă a credinței și o mărturie solidă despre adevăr, ne-ar putea fi greu să rezistăm furtunilor aspre și crivățului adversității care vin, inevitabil, la fiecare dintre noi.

Viața muritoare este o perioadă de testare, o perioadă în care trebuie să ne dovedim demni pentru a ne întoarce în prezența Tatălui nostru Ceresc. Pentru a fi testați, trebuie să ne confruntăm cu încercări și greutăți. Acestea ne pot înfrânge rezistența și suprafața sufletului nostru ar putea crăpa și s-ar putea fărâmița – și anume, dacă temeliile credinței noastre, mărturiile noastre despre adevăr nu sunt profund înrădăcinate în noi.

Ne putem bizui pe credința și mărturia altora doar o perioadă limitată. În cele din urmă, trebuie să avem propria temelie puternică și adâncă, altfel nu vom putea rezista furtunilor vieții, care vor veni. Astfel de furtuni vin sub diverse forme. Ne putem confrunta cu supărarea și suferința provocate de un copil îndărătnic, care alege să nu mai urmeze calea care duce la adevărul etern, ci să meargă pe povârnișul alunecos al greșelii și deziluziei. Boala ne poate lovi, pe noi sau pe o persoană dragă nouă, aducând suferință și, uneori, moarte. Accidentele pot lăsa necruțătoare semne de aducere aminte sau pot lua viața. Moartea vine la cei în vârstă care pășesc pe picioare nesigure. Chemările ei sunt auzite și de cei care abia au ajuns la mijlocul călătoriei prin viață și, deseori, ea reduce la tăcere râsetele copiilor mici…

Cum putem clădi o temelie destul de puternică pentru a rezista unor astfel de vicisitudini ale vieții? Cum ne putem păstra credința și mărturia de care vom avea nevoie, pentru a putea avea bucuria promisă celor credincioși? Este nevoie de un efort susținut, constant. Cei mai mulți dintre noi trăiesc experiența primirii inspirației într-un mod atât de puternic, încât ochii ni se umplu de lacrimi și sufletul de hotărârea de a rămâne mereu credincioși. Am auzit spunându-se: „Dacă aș putea păstra aceste sentimente pentru totdeauna, nu mi-ar fi niciodată greu să fac ce ar trebui să fac”. Dar astfel de sentimente pot fi trecătoare. Inspirația pe care o simțim [astăzi] se poate diminua și risipi pe măsură ce vine lunea și intrăm din nou în rutina muncii, a școlii, a gestionării căminelor și familiilor noastre. Acestea ne pot abate ușor atenția de la sacru la lumesc, de la ceea ce înalță la ceea ce, dacă vom permite, ne va slăbi treptat mărturia, temelia noastră puternică.

Desigur, noi nu trăim într-o lume în care să avem numai experiențe spirituale, dar ne putem întări temeliile credinței, mărturiile noastre despre adevăr, așa încât să nu șovăim, să nu dăm greș.⁶

Rugăciunea, studiul din scripturi și slujirea ne vor ajuta să clădim o temelie puternică a credinței.

Cum am putea, vă întrebați, să dobândim în mod eficient și să păstrăm temelia necesară pentru a supraviețui spiritual în lumea în care trăim? Permiteți-mi să vă ofer trei principii îndrumătoare care să ne ajute în căutarea noastră.

Primul, întăriți-vă temelia prin rugăciune. „Rugăciunea-i o dorință, spusă-n gând sau tare” („Rugăciunea este o dorință sinceră a sufletului”, Imnuri, nr. 93).

Când ne rugăm, să comunicăm cu adevărat cu Tatăl nostru din Cer. Este ușor să permitem rugăciunilor noastre să devină repetitive, rostind cuvinte asupra cărora ne gândim puțin sau deloc. Când ne vom aminti că fiecare dintre noi este, literalmente, o fiică sau un fiu de spirit al lui Dumnezeu, nu ne va fi greu să ne adresăm Lui prin rugăciune. El ne cunoaște; El ne iubește; El dorește ce-i mai bun pentru noi. Fie ca noi să ne rugăm cu sinceritate și sens, oferind mulțumirile noastre și cerând acele lucruri de care simțim că avem nevoie! Fie ca noi să ascultăm răspunsurile Sale, pentru ca noi să le recunoaștem când vor veni! Pe măsură ce facem acest lucru, vom fi întăriți și binecuvântați. Vom ajunge să-L cunoaștem și vom ajunge să cunoaștem dorințele Sale pentru viața noastră. Cunoscându-L, încrezându-ne în voia Sa, temeliile credinței noastre vor fi întărite. Dacă vreunul dintre noi a fost încet în a da ascultare sfatului de a ne ruga întotdeauna, nu există un moment mai potrivit pentru a începe s-o facem decât acum…

A doilea principiu îndrumător al meu: Să studiem scripturile și să „[cugetăm] asupra [lor] zi și noapte”, așa cum ne-a sfătuit Domnul în cartea lui Iosua (1:8)…

Faptul de a petrece timp în fiecare zi studiind din scripturi ne va întări, fără îndoială, temeliile credinței și mărturia despre adevăr.

Să ne amintim bucuria pe care a trăit-o Alma când, călătorind din țara lui Ghedeon spre sud, către țara lui Manti, i-a întâlnit pe fiii lui Mosia. Alma nu-i văzuse de ceva vreme și s-a bucurat nespus să descopere că ei „încă mai erau frații lui în Domnul; da, și ei se întăriseră în cunoașterea adevărului; pentru că ei erau oameni cu bună înțelegere și cercetaseră scripturile cu sârguință pentru ca să poată cunoaște cuvântul lui Dumnezeu” (vedeți Alma 17:1-2).

„Faptul de a petrece timp în fiecare zi studiind din scripturi ne va întări… temeliile credinței și mărturia despre adevăr.”

Fie ca și noi să cunoaștem cuvântul lui Dumnezeu și să ne trăim viața în acord cu acesta.

Al treilea principiu îndrumător al meu, util pentru a clădi o temelie puternică a credinței și mărturiei, implică slujirea.

Într-o dimineață, în timp ce conduceam spre birou, am trecut pe lângă o curățătorie chimică care avea o reclamă pe fereastră. Scria: „Deservirea este cea care contează”. Mesajul reclamei, pur și simplu, nu-mi ieșea din minte. Dintr-o dată, mi-am dat seama de ce. De fapt, deservirea, adică slujirea, este cea care contează – slujirea Domnului.

În Cartea lui Mormon, citim despre nobilul rege Beniamin. Cu umilința sinceră a unui conducător inspirat, el a vorbit despre dorința sa de a-și sluji poporul și de a-l conduce pe calea neprihănirii. Apoi, El le-a declarat:

„Din pricină că v-am spus că mi-am petrecut zilele în slujba voastră, eu nu doresc să mă laud, căci am fost numai în slujba lui Dumnezeu.

Și iată, vă spun aceste lucruri ca voi să puteți învăța înțelepciune; ca voi să puteți învăța că atunci când sunteți în slujba aproapelui, sunteți numai în slujba Dumnezeului vostru” (Mosia 2:16-17).

Aceasta este slujirea care contează, slujirea la care noi, toți, am fost chemați: slujirea Domnului Isus Hristos.

De-a lungul căii vieții, veți observa că nu sunteți singurul călător. Sunt alții care au nevoie de ajutorul dumneavoastră. Sunt picioare care trebuie întărite, mâini care trebuie strânse, minți care trebuie încurajate, inimi care trebuie inspirate și suflete care trebuie salvate…

Pe măsură ce clădim o temelie fermă pentru viața noastră, să ne amintim, fiecare în parte, prețioasa Sa promisiune:

Cu voi sunt tot timpul, să nu disperați,
Eu sunt Dumnezeu și-oricând să mă chemați.
Vă voi întări și vă voi ajuta
Puterea divină o voi revărsa.
(„Ce trainică temelie”, Imnuri, nr. 47)7

Când Îl căutăm pe Tatăl nostru Ceresc prin intermediul rugăciunii fierbinți, sincere, spusă cu ardoare și prin studiul sârguincios din scripturi, mărturiile noastre vor fi puternice și bine înrădăcinate. Noi vom ști că Dumnezeu ne iubește. Vom înțelege că nu suntem niciodată singuri. Vă promit că, într-o zi, veți medita și vă veți gândi la momentele grele din viața dumneavoastră și veți înțelege că El a fost întotdeauna alături de dumneavoastră.⁸

Când ne întoarcem către Tatăl Ceresc în perioade de încercare, El ne va susține și ne va ajuta să învățăm și să progresăm.

Suntem înclinați să privim neșansele personale prin prisma distorsionată a pesimismului. Ne simțim abandonați, îndurerați, singuri. Dacă vă aflați într-o astfel de situație, vă rog să vă întoarceți cu credință către Tatăl nostru Ceresc. El vă va ridica și vă va îndruma. El nu vă va îndepărta întotdeauna greutățile, însă El vă va alina și vă va conduce cu dragoste prin orice furtună ați trece.⁹

[Domnul] ne va ajuta la nevoie. În viața noastră apar dificultăți, probleme pe care nu le-am anticipat și pe care nu le-am alege niciodată. Nimeni nu este ferit. Scopul vieții muritoare este să învățăm și să progresăm pentru a fi mai asemănători Tatălui nostru și, deseori, în timpul perioadelor dificile învățăm cel mai mult, oricât de dureroase ar fi lecțiile. Viața noastră poate fi, de asemenea, plină de bucurie dacă urmăm învățăturile Evangheliei lui Isus Hristos.¹⁰

Tatăl nostru Ceresc, Care ne oferă atât de multe de care să ne bucurăm, știe, de asemenea, că învățăm și progresăm și devenim mai puternici pe măsură ce înfruntăm și supraviețuim încercărilor de care trebuie să avem parte. Știm că sunt momente în care vom avem parte de tristeți profunde, când vom plânge și când este posibil să fim testați până la limită. Cu toate acestea, astfel de dificultăți ne ajută să ne schimbăm în bine, să ne reclădim viața în felul în care ne învață Tatăl nostru Ceresc și să devenim diferiți de ceea ce am fost − mai buni decât am fost, mai înțelegători decât am fost, mai empatici decât am fost, având mărturii mai puternice decât am avut înainte.

Acesta trebuie să fie scopul nostru − să perseverăm și să îndurăm, da, precum și să devenim mai puri spiritual pe măsură ce ne croim calea prin fericire și întristare. Dacă nu am avea încercări de biruit și probleme de rezolvat, am rămâne, în mare parte, la fel, progresând puțin sau deloc către obiectivul nostru de a dobândi viață eternă. Poetul a exprimat, în mare, aceeași idee în următoarele versuri:

Cheresteaua bună nu se obține cu ușurință,
Vântul puternic o întărește-n esență.
Cu cât cerul este mai departe, cu atât mai lungă este,
Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât mai rezistentă crește.
Prin căldură și frig, prin ploaie și ninsoare,
În pomi și în oameni, ce-i bun răsare. 
[Douglas Malloch, „Good Timber”, în Sterling W. Sill, Making the Most of Yourself (1971), p. 23]

Numai Învățătorul cunoaște profunzimea încercărilor noastre, durerii noastre și suferinței noastre. Doar El ne oferă pace eternă în vremuri de adversitate. Numai El ne atinge sufletul torturat cu ale Sale cuvinte alinătoare:

„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.

Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară” [Matei 11:28-30].

Indiferent că este vorba de cea mai bună vreme sau cea mai năpăstuită, El este cu noi. El a promis că acest lucru nu se va schimba niciodată.

„Numai Învățătorul cunoaște profunzimea încercărilor noastre, durerii noastre și suferinței noastre. Doar El ne oferă pace eternă în vremuri de adversitate.”

Dragii mei frați și dragile mele surori, fie ca noi să ne luăm un angajament înaintea Tatălui nostru Ceresc care să nu se schimbe odată cu trecerea timpului sau în funcție de încercările vieții! Nu trebuie să avem dificultăți pentru a ne aduce aminte de El și nu trebuie să fim forțați să ne umilim înainte de a-I oferi credința și încrederea noastră.

Fie ca noi să ne străduim mereu să fim aproape de Tatăl nostru Ceresc! Pentru a face astfel, trebuie să ne rugăm Lui și să-L ascultăm în fiecare zi. Avem, într-adevăr, nevoie de El mereu, fie că este senin, fie că plouă. Fie ca promisiunea Sa să fie mereu deviza noastră: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” [Iosua 1:5].

Cu toată tăria sufletului meu, depun mărturie că Dumnezeu trăiește și ne iubește, că Singurul Său Fiu Născut a trăit și a murit pentru noi și că Evanghelia lui Isus Hristos este acea lumină pătrunzătoare care strălucește în întunericul vieții noastre. Mă rog ca întotdeauna să fie așa.¹¹

Sugestii pentru studiu și predare

Întrebări

Președintele Monson ne-a învățat că Evanghelia ne aduce alinare în momente de suferință și necaz (vedeți secțiunea 1). Cum v-a adus Evanghelia alinare și tărie în timpul unei perioade dificile? Cum putem simți dragostea Tatălui Ceresc și a Salvatorului nostru în momente de încercare?
Recapitulați povestirea președintelui Monson despre președintele N. Eldon Tanner din secțiunea 2. De ce este nevoie de un efort susținut, constant pentru a ne întări temeliile credinței? De ce sunt încercările și dificultățile o parte necesară a vieții muritoare?
Recapitulați cele trei principii îndrumătoare ale președintelui Monson pentru clădirea unei temelii puternice a credinței (vedeți secțiunea 3). Cum v-a întărit rugăciunea credința? Cum v-a întărit studiul din scripturi mărturia? Cum v-a întărit temelia faptul de a sluji altora?
În timp ce citiți secțiunea 4, ce învățături vă oferă speranță și tărie pentru încercările de care aveți parte? Cum v-a ajutat Domnul în timpul vremurilor dificile? Ce trebuie să facem pentru a primi alinarea și tăria pe care ni le oferă Domnul? Cum ați devenit mai „puri spiritual” datorită momentelor de încercare?

Scripturi suplimentare

Iacov 2:14-26; Apocalipsa 21:1-4; 2 Nefi 31:19-20; Mosia 23:21-22; Alma 32:21, 26-43; Doctrină și legăminte 121:7-9; 122:5-9

Ajutor pentru predare

„Încurajați [membrii familiei sau ai clasei] să consemneze impresiile pe care le primesc de la Duhul Sfânt când studiază Evanghelia… Uneori, Spiritul îi va învăța lucruri… care nu vor fi rostite niciodată cu glas tare” [Să predăm în modul Salvatorului (2016), p. 30].