„Capitolul 21 Stăpânește-ți sentimentele”, Învățături ale președinților Bisericii: Thomas S. Monson (2020)

„Capitolul 21”, Învățături: Thomas S. Monson

Capitolul 21

Stăpânește-ți sentimentele

„Nimeni nu ne poate mânia. Este alegerea noastră. Dacă dorim să avem întotdeauna cu noi un spirit potrivit, trebuie să alegem să ne abținem să ne mâniem.”

Din viața lui Thomas S. Monson

Președintele Monson a răspuns cuvintelor răutăcioase sau pline de mânie ale altora cu o blândețe liniștită care, de obicei, calma chiar și cele mai tensionate situații. O experiență care l-a învățat despre efectul unui cuvânt blând în locul unuia plin de mânie a avut loc în prima sa tabără care a implicat șederea peste noapte în calitate de cercetaș. El a povestit acest incident unui intervievator, care l-a relatat astfel:

„Lui Tommy și colegilor săi cercetași li s-a alăturat în tabără conducătorul lor de la cercetași, un membru din aceeași episcopie, pe nume Carl, care avea o proteză la un picior…

În timp ce cercetașii se pregăteau să se culce în cabana lor, Tommy și ceilalți l-au privit pe Carl scoțându-și proteza și punând-o lângă sacul lui de dormit. În timpul nopții, unul dintre băieți a ieșit din sacul său de dormit, i-a luat proteza lui Carl și a ascuns-o în patul lui.

Când Carl s-a trezit, a descoperit că-i lipsea proteza. Dar, în loc să-și ridice glasul și să ceară să i se returneze imediat ce era al lui, Carl a spus, pur și simplu, că trebuia să iasă o clipă din cabană. Cercetașii l-au văzut pe conducătorul lor țopăind într-un picior, ieșind pe ușă. «Cred că fiecărui băiat i-a fost rușine», a spus președintele Monson.

Carl s-a întors în scurt timp și și-a descoperit proteza odihnindu-se acolo unde el o lăsase cu o noapte înainte. «Nu știu cum nu am văzut-o când m-am uitat prima dată», a spus Carl, «dar cu siguranță sunt bucuros că este aici».

Președintele Monson a spus despre Carl că știa bine că fusese victima farsei unui băiat, dar a ales să reacționeze cu blândețe. «Am fost toți băieți mai buni pentru că el nu s-a dezlănțuit asupra noastră»”.¹

„Unul din ei a lovit pe robul marelui preot, și i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Isus… S-a atins urechea omului aceluia, și l-a vindecat” (Luca 22:50-51).

Învățături ale lui Thomas S. Monson

Mânia nu rezolvă nimic, însă poate distruge totul.

Recent, în timp ce mă uitam la știri la televizor, mi-am dat seama că multe dintre principalele știri erau asemănătoare și anume că tragediile raportate erau toate provocate de același sentiment: mânia… M-am gândit la cuvintele psalmistului: „Lasă mânia, părăsește iuțimea” [Psalmii 37:8]…

„Mânia nu rezolvă nimic. Nu clădește nimic, însă poate distruge totul” [Lawrence Douglas Wilder, citat în „Early Hardships Shaped Candidates”, Deseret News, 1 dec. 1991, p. A2].²

Cu ceva timp în urmă, am citit o poveste înduioșătoare scrisă de Louise Dickinson Rich… Ea a scris:

„Bunica mea avea un dușman pe nume doamna Wilcox. Bunica și doamna Wilcox s-au mutat, în calitate de mirese, în casele vecine de pe strada principală a micuțului oraș în care urmau să-și trăiască viața. Nu știu ce a declanșat războiul dintre ele – și nu cred că atunci când am apărut eu, după mai bine de treizeci de ani, ele își mai aduceau aminte ce l-a declanșat. Acesta nu era un meci amical politicos; era un război în toată regula…

În copilărie, când o vizitam pe bunica, o parte a distracției consta în faptul de a ne strâmba la nepoții doamnei Wilcox. Într-o zi de glorie, am pus un șarpe în butoiul în care doamna Wilcox aduna apă de ploaie. Bunica mea a protestat simbolic, dar noi am simțit o aprobare tacită.

Să nu credeți nicio clipă că aceasta a fost o campanie unilaterală. Doamna Wilcox avea și ea nepoți. Bunica nu a scăpat basma curată. Nu a trecut niciodată o zi de spălat rufe în care bătea vântul fără ca frânghia de rufe să nu se rupă în mod misterios și hainele să cadă pe pământ.

Nu știu cum ar fi putut bunica să suporte necazurile atât de mult timp dacă nu ar fi fost pagina de gospodărie a ziarului ei zilnic din Boston. Această pagină de gospodărie era un lucru minunat. Pe lângă sugestiile obișnuite privind gătitul și sfaturile privind curățenia, avea o rubrică alcătuită din scrisori de la cititori către cititori. Ideea era că, dacă aveai o problemă – sau chiar și numai să te descarci puțin – scriai o scrisoare la ziar, semnând cu un nume fantezist, cum ar fi Arbutus. Acela era pseudonimul bunicii. Apoi, unele dintre celelalte doamne care aveau aceeași problemă îți răspundeau și-ți spuneau ce au făcut în acest sens… De foarte multe ori, problema fiind rezolvată, continuai ani de zile să-ți scrii unul altuia prin intermediul rubricii din ziar, povestind despre copiii tăi, despre conserve și despre noul mobilier din sufragerie. Aceasta i s-a întâmplat bunicii. Ea și o femeie numită Pescărușul au corespondat un sfert de secol. Pescărușul era prietena adevărată a bunicii.

Când aveam aproximativ șaisprezece ani, doamna Wilcox a murit. Într-un oraș mic, oricât de mult ți-ai fi urât vecinul de alături, este de bun simț să dai o fugă și să vezi cu ce poți ajuta familia îndurerată. Bunica, purtând frumos un șorț de percal pentru a arăta că vorbea serios despre faptul de a fi pusă la treabă, a traversat gazonul până la casa Wilcox, unde fiicele Wilcox au rugat-o să curețe holul din față, deja imaculat, pentru înmormântare. Și, acolo, pe masa din hol, la loc de cinste, era un imens album de amintiri; și, în album, frumos lipite în coloane paralele, erau scrisorile pe care bunica le-a trimis către Pescăruș de-a lungul anilor și scrisorile Pescărușului către ea. Deși niciuna dintre femei nu a știut acest lucru, cel mai mare dușman al bunicii îi fusese cea mai bună prietenă. Aceea a fost singura dată când îmi amintesc că am văzut-o pe bunica plângând. N-am știut exact atunci de ce plângea, dar acum știu. Plângea pentru toți anii irosiți care nu puteau fi recuperați” [adaptare după „Grandma and the Sea Gull”, Together, nov. 1957, p. 13-14]³.

Nu putem simți Spiritul Tatălui nostru Ceresc când suntem mânioși.

Cu toții am fost mânioși la un moment dat. Mânia poată să apară atunci când lucrurile nu ies așa cum ne dorim. Poate fi o reacție la ceva ce se spune despre noi sau ceva ce ni se spune. Putem s-o simțim atunci când oamenii nu se comportă așa cum ne-am dori s-o facă. Poate că apare atunci când trebuie să așteptăm după ceva mai mult decât am preconizat. Putem fi mânioși atunci când alții nu văd lucrurile din perspectiva noastră. Se pare că există nenumărate motive posibile pentru care să ne mâniem.

Sunt momente când ne supărăm din cauza jignirilor imaginate sau a nedreptăților care credem că ni se fac. Președintele Heber J. Grant, al șaptelea președinte al Bisericii, a vorbit despre un moment când, fiind tânăr adult, după ce a lucrat pentru un bărbat, acesta i-a trimis un cec de 500 de dolari cu o scrisoare în care își cerea scuze că nu-l putea plăti mai mult. Apoi, președintele Grant a lucrat pentru un alt bărbat – muncă despre care a spus că fusese de 10 ori mai grea, solicitând un efort de 10 ori mai mare și mult mai mult timp. Acest al doilea bărbat i-a trimis un cec de 150 de dolari. Tânărul Heber a simțit că fusese foarte nedreptățit. La început, s-a simțit insultat, după care a fost foarte mânios.

El i-a povestit această experiență unui prieten mai în vârstă, care a întrebat: „A intenționat acel om să te insulte?”. Președintele Grant a răspuns: „Nu. El le-a spus prietenilor mei că mă răsplătise generos”.

La aceasta, prietenul mai în vârstă a spus: „Un om este neînțelept dacă se simte insultat atunci când nu există intenția de a fi fost insultat” [vedeți Heber J. Grant, Gospel Standards, compilație realizată de G. Homer Durham (1969), p. 288-289].

Apostolul Pavel întreabă în Efeseni, capitolul 4, versetul 26 din Traducerea lui Joseph Smith: „Te poți mânia și să nu păcătuiești? Să n-apună soarele peste mânia voastră”. Eu întreb: Este posibil să simțim Spiritul Tatălui nostru Ceresc atunci când suntem mânioși? Nu cunosc niciun caz în care să se fi întâmplat astfel.

În Cartea lui Mormon, în 3 Nefi, citim:

„Nu vor fi niciun fel de certuri printre voi…

Căci adevărat, adevărat vă spun Eu vouă, cel care are spiritul de ceartă nu este de-al Meu, ci este de-al diavolului, care este tatăl certurilor; și el agită inimile oamenilor ca să se certe cu mânie unul cu altul.

Iată, aceasta nu este doctrina Mea să ațâțe inimile oamenilor la mânie unul împotriva altuia; ci doctrina Mea este ca asemenea lucruri să se termine” [3 Nefi 11:28-30].

A fi mânios înseamnă să cedezi influenței lui Satana. Nimeni nu ne poate mânia. Este alegerea noastră. Dacă dorim să avem întotdeauna cu noi un spirit potrivit, trebuie să alegem să ne abținem să ne mâniem. Mărturisesc că acest lucru este posibil.⁴

Ne putem abține de la mânie, putem fi împăciuitori și putem da dovadă de bunătate și respect față de alții.

Cu toții suntem predispuși la aceste sentimente care, dacă nu sunt controlate, pot duce la mânie. Avem parte de neplăcere și iritare sau antagonism și, dacă alegem astfel, ne pierdem cumpătul și ne mâniem pe alții. În mod ironic, acești alții sunt deseori tocmai membrii familiei noastre – persoanele pe care într-adevăr le iubim cel mai mult.

Cu mulți ani în urmă, am citit următoarea depeșă a agenției Associated Press, care a apărut în ziar: Un bărbat în vârstă a dezvăluit la înmormântarea fratelui său, cu care el a împărțit din tinerețe o cabană mică, care avea o cameră, în apropiere de Canisteo, New York, că, după o ceartă între ei, au împărțit camera în jumătate cu o linie marcată cu cretă și niciunul nu a trecut de partea cealaltă a liniei și nici nu și-au mai adresat vreun cuvânt începând din acea zi – cu 62 de ani în urmă. Gândiți-vă numai la consecința acelei mânii. Ce tragedie!

Fie ca noi să luăm o hotărâre conștientă, de fiecare dată când o astfel de hotărâre trebuie luată, să ne abținem de la mânie și să nu rostim cuvintele dure și jignitoare pe care am putea fi ispitiți să le spunem!

Îndrăgesc cuvintele imnului scris de vârstnicul Charles W. Penrose, care a slujit în Cvorumul celor Doisprezece și în Prima Președinție în primii ani ai secolului al XX-lea:

Fratele meu, stăpânește-ți sentimentele.
Instruiește-ți sufletul revoltat,
Nu-i suprima simțămintele,
Dar lasă de glasul rațiunii să fie controlat.
Stăpânește-ți sentimentele, este putere
În mintea calmă, chibzuită.
Pasiunea zguduie turnul înțelepciunii,
Orbește și cea mai clară vedere.
[„School Thy Feelings”, Hymns, nr. 336]…

Fie ca noi să fim fii [și fiice] demni ai Tatălui nostru Ceresc! Fie ca noi să fim mereu exemple bune în căminele noastre și credincioși în ținerea tuturor poruncilor, ca noi să nu purtăm niciun resentiment față de oameni, ci, mai degrabă, să fim împăciuitori, aducând-ne mereu aminte sfatul Salvatorului: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” [Ioan 13:35].⁵

Pacea mondială, deși este un obiectiv măreț, nu este decât o consecință a păcii personale pe care fiecare persoană caută s-o dobândească. Nu mă refer la pacea promovată de om, ci la pacea promisă de Dumnezeu. Vorbesc despre pace în căminele noastre, pace în inima noastră, chiar pace în viața noastră. Pacea după calea omului este perisabilă. Pacea după felul lui Dumnezeu va avea întâietate.⁶

Îi încurajez pe membrii Bisericii, oriunde s-ar afla, să dea dovadă de bunătate și respect față de toți oamenii de pretutindeni. Lumea în care trăim este plină de diversitate. Putem și trebuie să dăm dovadă de respect față de cei ale căror crezuri sunt diferite de ale noastre.⁷

Putem să dăm dovadă de milă și să iertăm fără reținere.

Președintele J. Reuben Clark jr. [a spus]: „Mă gândesc adesea că unul dintre cele mai frumoase lucruri din viața lui Hristos [au fost] cuvintele Sale de pe cruce, când, suferind sub agonia unei morți despre care se spune că a fost cea mai dureroasă pe care anticii au putut-o concepe… după ce a fost condamnat și, apoi, răstignit pe nedrept, ilegal, contrar tuturor regulilor milei, când a fost bătut în cuie pe cruce și era pe punctul de a-Și da viața, a spus Tatălui Său din cer, așa cum mărturisesc cei care au fost în preajmă și au auzit: «Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac» (Luca 23:34)” [în Conference Report, oct. 1955, p. 24].

În Cartea lui Mormon, Alma descrie frumos cele de mai sus prin cuvintele sale: „Planul milei nu ar putea să fie adus la îndeplinire decât dacă o ispășire ar fi fost făcută; de aceea, Dumnezeu Însuși ispășește pentru păcatele lumii pentru ca să înfăptuiască planul milei, ca să satisfacă cerințele dreptății, pentru ca Dumnezeu să fie un Dumnezeu perfect, drept și, de asemenea, milos” [Alma 42:15].

Având ca bază această cunoaștere, ne întrebăm: De ce, atunci, vedem din toate părțile acele situații în care oamenii refuză să se ierte unul pe altul și să arate actul purificator al milei și al iertării? Ce blochează calea pentru ca un astfel de leac vindecător să curețe rănile umane? Este încăpățânarea? Ar putea fi mândria? Poate că ura trebuie încă să se topească și să dispară. „Învinovățirea menține rănile deschise. Doar iertarea vindecă!” [din O Pioneers! Hallmark Hall of Fame, adaptare video a romanului de Willa Cather (1991)]…

Profetul Joseph ne-a îndemnat: „Fiți miloși și veți găsi milă. Căutați să ajutați la salvarea sufletelor, nu la distrugerea lor: pentru că voi știți bine că «va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință»” [Învățături ale președinților Bisericii: Joseph Smith (2007), p. 416; vedeți Luca 15:7].⁸

„Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!» (Luca 23:34)

Am întâlnit o familie care a venit în America din Germania. Limba engleză era grea pentru membrii ei. Aveau puține mijloace de trai, dar fiecare fusese binecuvântat cu dorința de a munci și cu dragoste pentru Dumnezeu.

Li s-a născut cel de-al treilea copil, dar a trăit doar două luni și, apoi, a murit. Tatăl era tâmplar de mobilă fină și a făcut un sicriu frumos pentru trupul prețiosului său copil. Ziua înmormântării a fost mohorâtă, reflectând, astfel, tristețea pe care o simțeau prin pierderea lui. În timp ce familia se îndrepta spre capelă, tatăl purtând micuțul sicriu, s-a adunat un număr mic de prieteni. Însă ușa capelei era încuiată. Episcopul, ocupat, uitase de funeralii. Zadarnic au încercat să-l găsească. Neștiind ce să facă, tatăl a luat sicriul sub braț și, cu familia alături, l-au dus acasă, printr-o ploaie torențială.

Dacă ar fi fost niște oameni fără caracter, ar fi putut să-l acuze pe episcop și să nutrească resentimente. Când episcopul a descoperit tragedia, a vizitat familia și și-a cerut iertare. Cu durerea încă evidentă pe față și cu lacrimi în ochi, tatăl a acceptat scuzele și cei doi s-au îmbrățișat într-un spirit de înțelegere. Nu a fost [păstrat nimic] care să provoace viitoare sentimente de mânie. Dragostea și acceptarea au avut întâietate…

Alexander Pope a scris: „A greși este omenește, a ierta este dumnezeiește” [An Essay on Criticism (1711), partea 2, rândul 325].

Uneori, ne putem simți jigniți atât de ușor. Alteori, suntem prea încăpățânați să acceptăm scuze sincere. Cel care își va putea controla orgoliul, mândria și durerea – va păși apoi înainte spunând: „Îmi pare, într-adevăr, rău! Hai să fim cum eram odată: prieteni! Să nu transmitem generațiilor viitoare nemulțumirile, mânia din vremea noastră”. Să îndepărtăm orice [ranchiună] care nu poate face nimic altceva, decât să distrugă.

Care este originea [resentimentelor]? Unele provin din dispute nerezolvate… Altele își au începuturile în dezamăgiri, gelozie, certuri și dureri imaginare. Noi trebuie să le punem capăt – să le înlăturăm și să nu le lăsăm să ne roadă, să ne strice și, în final, să ne distrugă…

Permiteți-mi să închei cu o relatare despre doi bărbați care sunt eroi pentru mine. Faptele lor de curaj nu au fost săvârșite în fața întregii națiuni, ci mai degrabă într-o vale liniștită, numită Midway, în Utah.

Cu mulți ani în urmă, Roy Kohler și Grant Remund slujeau împreună în Biserică. Erau cei mai buni prieteni. Erau fermieri și lăptari. Apoi, a apărut o neînțelegere, care a produs o ruptură între ei.

Mai târziu, când Roy Kohler s-a îmbolnăvit grav de cancer și mai avea puțin timp de trăit, eu și soția mea, Frances, l-am vizitat pe Roy și pe soția lui și eu i-am dat o binecuvântare. După aceea, în timp ce discutam, fratele Kobler a spus: „Să vă povestesc una dintre cele mai plăcute experiențe pe care le-am avut în viața mea”. Apoi, mi-a povestit despre neînțelegerea sa cu Grant Remund și despărțirea care a urmat. Comentariul său a fost: „Eram oarecum certați între noi”.

„Apoi”, continuă Roy, „tocmai recoltasem fânul și-l depozitasem în hambare, pentru iarna care venea, când, într-o noapte, ca rezultat al aprinderii spontane, fânul a luat foc, arzând fânul, hambarul și tot ce se afla înăuntru, până la pământ. Eram distrus”, a spus Roy. „Nu știam ce puteam să fac. Afară, în afară de ultimele licăriri ale focului, era beznă. Apoi, am văzut venind spre mine, de pe drum, dinspre ferma lui Grant Remund, farurile tractoarelor și ale utilajelor grele. Grupul de oameni care veniseră în ajutor a oprit și, găsindu-mă în lacrimi, Grant mi-a spus: «Roy, ai o grămadă de mizerie de curățat. Băieții mei și cu mine suntem aici. Să ne apucăm de treabă»”. Împreună, ei s-au apucat să curețe. Pana de despicat ascunsă, care-i despărțise pentru scurt timp, a dispărut pentru totdeauna. Au lucrat toată noaptea și ziua următoare, împreună cu mulți alții din comunitate care li s-au alăturat.

Roy Kohler a murit iar Grant Remund îmbătrânește. Fiii lor au slujit împreună în același episcopat. Eu prețuiesc cu adevărat prietenia acestor două familii minunate.

Fie ca noi să fim mereu exemple bune în căminele noastre și credincioși în ținerea tuturor poruncilor, ca noi să nu avem niciun [resentiment], ci, mai degrabă, să ne aducem aminte sfatul Salvatorului: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” [Ioan 13:35].⁹

Sugestii pentru studiu și predare

Întrebări

Președintele Monson a remarcat prevalența mâniei și a subliniat cât de distructivă este aceasta (vedeți secțiunea 1). Cum ați observat că „mânia nu rezolvă nimic”? Cum putem „[lăsa] mânia”? Ce putem învăța din povestirea despre „Arbutus” și „Pescăruș”?
Recapitulați motivele pentru care uneori ne simțim mânioși, așa cum sunt menționate de președintele Monson (vedeți secțiunea 2). Cum putem învinge tendința de a fi mânioși în aceste situații? De ce este important să înțelegem că putem alege să nu fim mânioși? Cum ați putut să vă împăcați cu cineva față de care ați simțit mânie? Cum putem reduce cearta din căminele noastre sau din alte relații?
Cum putem deveni împăciuitori mai eficienți? (Vedeți secțiunea 3.) Cum putem dezvolta o dragoste și un respect mai mari față de oamenii care sunt diferiți de noi?
Recapitulați învățăturile președintelui Monson despre milă și iertare (vedeți secțiunea 4). Cum v-ați simțit când cineva v-a iertat? Cum v-ați simțit când ați iertat pe cineva? Cum ne influențează refuzul de a ierta? Cum putem să dezvoltăm o inimă care să ierte mai repede? Ce putem învăța despre iertare din povestirile din secțiunea 4?

Scripturi suplimentare

Psalmii 145:8; Proverbele 15:1; Eclesiastul 7:9; Matei 5:38-42; Iacov 3:2-6; 5:9; Mosia 4:13; Alma 24:17-19; 3 Nefi 12:9

Ajutor pentru predare

„Când primiți idei și impresii în legătură cu o lecție, găsiți o modalitate de a le consemna, astfel încât să vi le puteți aduce aminte și să le folosiți mai târziu… Când consemnați impresii spirituale, Îi arătați Domnului că prețuiți îndrumarea Sa iar El vă va binecuvânta cu revelație mai frecventă” [Să predăm în modul Salvatorului (2016), p. 12].