„Capitolul 2 Oferiți-vă ajutorul pentru a salva”, Învățături ale președinților Bisericii: Thomas S. Monson (2020)

„Capitolul 2”, Învățături: Thomas S. Monson

Capitolul 2

Oferiți-vă ajutorul pentru a salva

„Mă rog ca noi să avem dorința să-i salvăm pe membrii mai puțin activi și să-i readucem la bucuria Evangheliei lui Isus Hristos, ca ei să poată avea parte, împreună cu noi, de tot ce are de oferit înfrățirea deplină.”

Din viața lui Thomas S. Monson

Când președintele Thomas S. Monson slujea în calitate de tânăr episcop, el ajuta în mod constant membrii episcopiei care aveau nevoi spirituale și temporale. El a relatat experiența de mai jos pe care a trăit-o când a invitat un tânăr băiat din episcopia lui să revină la activitate în cadrul Bisericii:

„Într-o duminică dimineață, am observat că Richard, unul dintre preoții noștri care venea rareori, lipsea din nou de la adunarea preoției. Am lăsat cvorumul în grija sfătuitorului și l-am vizitat pe Richard acasă. Mama lui a spus că el lucra la un atelier local de reparații auto. Am condus mașina până la atelier pentru a-l căuta pe Richard și m-am uitat peste tot, dar nu l-am putut găsi. Dintr-o dată, am avut inspirația să mă uit în jos, în canalul auto demodat pentru schimbarea uleiului, situat la marginea clădirii. În întuneric, am zărit doi ochi strălucitori. L-am auzit pe Richard spunând: «Stimate episcop, m-ați găsit! Vin sus». În timpul discuției mele cu Richard, i-am spus cât de mult ne lipsea și câtă nevoie avem de el. Am obținut un angajament din partea lui de a fi prezent la adunările sale.

Activitatea lui s-a îmbunătățit considerabil. El și familia lui s-au mutat, în cele din urmă, dar, doi ani mai târziu, am primit o invitație să vorbesc în episcopia lui Richard înainte ca el să plece în misiune. În cuvântarea sa din acea zi, Richard a spus că momentul de cotitură din viața sa a fost cel în care episcopul său l-a găsit ascunzându-se într-un canal auto pentru schimbare uleiului și l-a ajutat să redevină activ”¹.

De-a lungul slujirii sale, președintele Monson a făcut apel la sfinții din zilele din urmă să-i ajute pe alții dând dovadă de dragoste. „Salvatorul a fost mereu în picioare și a fost prin preajmă – propovăduind altora, depunând mărturie și salvându-i pe alții”, ne-a învățat el. „Aceasta este datoria noastră individuală… astăzi.”²

Domnul Isus Hristos a declarat: „Amintiți-vă că valoarea sufletelor este mare înaintea lui Dumnezeu” (Doctrină și legăminte 18:10).

Învățături ale lui Thomas S. Monson

Nevoia de a salva este de o importanță eternă.

Trăim într-o lume a războaielor. Unele sunt de natură politică, în timp ce altele sunt economice prin definiție. Însă cea mai mare bătălie dintre toate este pentru sufletele omenirii.

Căpetenia noastră, chiar Domnul Isus Hristos, a declarat:

„Amintiți-vă că valoarea sufletelor este mare înaintea lui Dumnezeu” (Doctrină și legăminte 18:10).³

Pentru sfinții din zilele din urmă, nevoia de a-i salva pe frații și surorile noastre care, dintr-un motiv sau altul, s-au rătăcit de la calea activității în Biserică este de o importanță eternă. Cunoaștem astfel de persoane care, cândva, au acceptat Evanghelia? Dacă da, care este responsabilitatea noastră pentru a-i salva?

Gândiți-vă la cei pierduți care sunt oameni în vârstă, văduvi sau bolnavi. Mult prea des ei se află în pustiul uscat și părăsit al izolării, numit singurătate. Când tinerețea îi părăsește, când apar problemele de sănătate, când sunt lipsiți de energie, când lumina speranței de-abia mai strălucește, ei pot fi susținuți și sprijiniți de mâna care ajută și inima care știe ce înseamnă compasiunea.

Sunt, desigur, și alții care au nevoie să fie salvați. Unii se luptă cu păcatul în timp ce alții rătăcesc în teamă, indiferență sau ignoranță. Dintr-un motiv oarecare, ei s-au izolat de activitatea în Biserică. Și vor rămâne, aproape sigur, pierduți, dacă nu se trezește în noi – membrii activi ai Bisericii – dorința de a recupera și a salva.⁴

Avem responsabilitatea de a ajuta și de a salva.

În călătoria pe cărarea vieții, există accidente. Unii se îndepărtează de indicatoarele care duc la viața eternă, doar pentru a descoperi că ocolul ales duce, în cele din urmă, la o fundătură. Indiferența, nepăsarea, egoismul și păcatul au, toate, un preț costisitor în viață. Sunt unii care, din motive inexplicabile, mărșăluiesc pe ritmul unui alt toboșar, pentru ca mai târziu să afle că l-au urmat pe flautistul viclean, îmbrăcat multicolor al întristării și suferinței.⁵

Cu câtva timp în urmă, am primit o scrisoare de la un bărbat care se îndepărtase de Biserică. În această situație se află prea mulți dintre membrii noștri. După ce a descris cum devenise inactiv, el a scris:

„Am avut atât de mult și acum am așa de puțin. Sunt nefericit și simt că dau greș în toate. Evanghelia nu mi-a părăsit niciodată inima, chiar dacă mi-a părăsit viața. Fac apel la rugăciunile dumneavoastră.

Vă rog, nu-i uitați pe aceia dintre noi care sunt aici, afară – sfinții din zilele din urmă pierduți. Știu unde este Biserica, dar, uneori, cred că am nevoie ca altcineva să-mi arate calea, să mă încurajeze, să-mi alunge teama și să-mi depună o mărturie”.

Citind această scrisoare, gândurile mi s-au îndreptat către o vizită făcută la una dintre marile galerii de artă din lume – renumitul Muzeu Victoria și Albert din Londra, Anglia. Acolo, splendid înrămată, este o capodoperă pictată în anul 1831 de Joseph Mallord William Turner. Pictura înfățișează nori negri, grei și furia unei mări turbulente prevestind pericolul și moartea. O lumină de la un vas naufragiat strălucește în depărtare. În prim plan, aruncată în sus de valurile apei înspumate, este o barcă mare de salvare. Oamenii vâslesc cu putere în timp ce barca de salvare este aruncată de furtună. Pe mal, stau o soție și doi copii, udați de ploaie și biciuiți de vânt. Ei privesc fix, cu îngrijorare, către mare. În mintea mea, am prescurtat numele picturii. Pentru mine a devenit Să salvăm.⁶

În timpul furtunilor vieții, pericolul pândește. Bărbați și femei, băieți și fete se găsesc blocați și se confruntă cu distrugerea. Cine va conduce bărcile de salvare, lăsând în urmă confortul din cămin și familia, și va sări în ajutor?

Sarcina noastră nu este imposibilă. Suntem în slujba Domnului; avem dreptul să primim ajutorul Său.

În timpul slujirii Învățătorului, El le-a cerut pescarilor din Galilea să-și lase mrejele și să-L urmeze, declarând: „Vă voi face pescari de oameni” [Matei 4:19]. Fie ca noi să ne alăturăm pescarilor de bărbați și femei, pentru a putea oferi orice ajutor putem…

Într-un sens real, acele persoane naufragiate de pe marea agitată de furtună din tabloul lui Turner sunt ca mulți dintre membrii noștri mai puțin activi, care așteaptă salvarea de la cei care conduc bărcile de salvare. Inima lor tânjește după ajutor. Mamele și tații se roagă pentru fiii și fiicele lor. Soțiile imploră cerul pentru ca inimile soților lor să fie atinse. Uneori, copiii se roagă pentru părinții lor.

Mă rog ca noi să avem dorința să-i salvăm pe membrii mai puțin activi și să-i readucem la bucuria Evangheliei lui Isus Hristos, ca ei să poată avea parte, împreună cu noi, de tot ce are de oferit înfrățirea deplină.⁷

„În timpul furtunilor vieții, pericolul pândește. Bărbați și femei, băieți și fete se găsesc blocați și se confruntă cu distrugerea. Cine… va sări în ajutor?”

A noastră este responsabilitatea, chiar datoria solemnă, de a-i ajuta pe toți cei a căror viață am fost chemați să o influențăm. Datoria noastră este să-i îndrumăm către împărăția celestială a lui Dumnezeu. Fie ca noi să ne amintim mereu că mantia conducerii nu este o haină lejeră, ci roba responsabilității! Fie ca noi să ne oferim ajutorul pentru a-i salva pe cei care au nevoie de ajutorul nostru și dragostea noastră. [Vedeți Doctrină și legăminte 84:106.]

Pe măsură ce reușim, pe măsură ce facem ca o femeie sau un bărbat, o fată sau un băiat să devină din nou activi, vom răspunde la rugăciunea fierbinte a unei soții, a unei surori sau a unei mame, ajutând la împlinirea dorinței cele mai mari a unui soț, frate sau tată. Vom onora îndrumarea unui Tată iubitor și vom urma exemplul Fiului supus (vedeți Ioan 12:26; D&L 59:5). Iar numele noastre vor fi onorate pentru totdeauna de cei pe care-i ajutăm.⁸

Salvarea necesită dragoste și răbdare.

Am constatat că sunt două motive principale care determină, de cele mai multe ori, revenirea în Biserică și schimbări de atitudini, obiceiuri și fapte. În primul rând, oamenii se întorc pentru că cineva le-a arătat posibilitățile lor eterne și i-a ajutat să se hotărască să le realizeze…

În al doilea rând, alții se întorc pentru că persoane dragi lor sau „împreună cetățeni cu sfinții” au urmat îndemnul Salvatorului, i-au iubit pe semenii lor ca pe ei înșiși și i-au ajutat pe alții ca visele lor să devină realitate și ambițiile lor să se realizeze [vedeți Efeseni 2:19; Matei 22:39].

Catalizatorul în acest proces a fost – și va continua să fie – principiul dragostei.⁹

În mod frecvent, este cerută virtutea cerească a răbdării [în a ajuta oameni să devină activi în Biserică]. Într-o zi, pe când eram episcop, m-am simțit îndemnat să vorbesc cu un bărbat a cărui soție era oarecum activă, la fel și copiii. Dar acest bărbat nu-mi răspunsese niciodată. Era o zi toridă de vară când am bătut la grilajul de la ușa lui Harold G. Gallacher. Îl puteam zări pe fratele Gallacher stând pe scaunul său citind ziarul. „Cine este?”, a întrebat el, fără să-și ridice privirea.

„Episcopul tău”, am răspuns. „Am venit să ne cunoaștem și să te îndemn să participi alături de familia ta la adunările noastre.”

„Nu, sunt prea ocupat”, a venit răspunsul disprețuitor. El nu și-a ridicat deloc privirea. I-am mulțumit că m-a ascultat și am plecat din pragul ușii.

La scurt timp după aceea, familia Gallacher s-a mutat în California. Anii au trecut. Apoi, într-o zi, în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece, lucram în biroul meu, când secretara mea m-a sunat, spunând: „Un frate Gallacher care, odată, a locuit în episcopia dumneavoastră, ar dori să vă vorbească. Este aici, în biroul meu”.

Am răspuns: „Întreabă-l dacă numele lui este Harold G. Gallacher…”.

Ea a spus: „El este”.

Am rugat-o să-l trimită înăuntru. Am avut o conversație plăcută împreună despre familia lui. El mi-a spus: „Am venit să-mi cer scuze că nu m-am ridicat de pe scaun și pentru că v-am ținut la ușă în acea zi de vară cu mulți ani în urmă”. L-am întrebat dacă era activ în Biserică. Zâmbind, el a răspuns: „Acum sunt al doilea consilier în episcopatul episcopiei mele. Invitația dumneavoastră de a veni la biserică și răspunsul meu negativ m-au bântuit atât de mult, încât m-am hotărât să fac ceva în legătură cu aceasta”.

Harold și cu mine ne-am întâlnit de multe ori înainte ca el să moară. Familia Gallacher și copiii lor au slujit în multe chemări în cadrul Bisericii.¹⁰

Membrii episcopiei și cei ai țărușului pot lucra împreună pentru a salva.

Avem principiile doctrinare ale adevărului. Avem programele. Avem oamenii. Avem puterea. Misiunea noastră înseamnă mai mult decât adunări. Slujirea noastră este să salvăm suflete.¹¹

Într-o dimineață [pe când eram tânăr episcop], când am răspuns la telefon, un glas a spus: „Sunt vârstnicul Spencer W. Kimball. Vă cer o favoare. În episcopia dumneavoastră, ascunsă în spatele unei clădiri mari de pe strada Fifth South, se află o mică rulotă. Acolo locuiește Margaret Bird, o văduvă navajo. Se simte nedorită, inutilă și pierdută. Ați putea, dumneavoastră și președinția Societății de Alinare, să o căutați, să-i oferiți mâna înfrățirii și să-i urați un bun venit special?”. Asta am făcut.

A avut loc un miracol. Margaret Bird a înflorit în noul ei mediu. Disperarea a dispărut. Văduva, în suferința ei, a fost vizitată. Oaia pierdută a fost găsită. Fiecare dintre cei care a participat la acea simplă dramă umană a devenit o persoană mai bună.¹²

De-a lungul anilor, în timp, am vizitat mulți țăruși din întreaga lume, am fost în acei țăruși în care conducătorii episcopiei și țărușului, din necesitate sau ca răspuns față de responsabilitățile lor, au încetat să se mai lamenteze, și-au suflecat mânecile și, cu ajutorul Domnului, s-au apucat de treabă și au adus bărbați prețioși pentru a se pregăti pentru Preoția lui Melhisedec și, împreună cu soțiile și copiii lor, pentru a intra în templul sfânt pentru înzestrările și pecetluirile lor.

Pe scurt, voi menționa [două] exemple.

Cu ani în urmă, într-o vizită în Țărușul Millcreek din orașul Salt Lake, am aflat că peste 100 de frați care erau potențiali vârstnici fuseseră rânduiți vârstnici în cursul anului precedent. L-am întrebat pe președintele James Clegg care era secretul succesului său. Deși el era prea modest să-și asume meritul, unul dintre consilierii săi mi-a dezvăluit că președintele Clegg, recunoscând provocarea, s-a angajat să sune personal și să organizeze o întâlnire privată între el și fiecare potențial vârstnic. În timpul întâlnirii, președintele Clegg menționa templul Domnului, rânduielile și legămintele necesare salvării efectuate acolo și încheia cu această întrebare: „Nu ați dori să vă duceți scumpa soție și copiii prețioși la casa Domnului, ca să puteți fi o familie veșnică de-a lungul eternităților?”. Urma un răspuns afirmativ, procesul de reactivare era înfăptuit și obiectivul era îndeplinit.

În anul 1952, majoritatea familiilor din Episcopia Rose Park Third erau membri ai căror tați sau soți dețineau doar Preoția aaronică, nu Preoția lui Melhisedec. Fratele L. Brent Goates a fost chemat să slujească în calitate de episcop. El a invitat un frate mai puțin activ din episcopie, Ernest Skinner, să ajute la activarea celor 29 de frați adulți din episcopie care dețineau oficiul de învățător în cadrul Preoției aaronice și să-i ajute pe acești bărbați și familiile lor să ajungă la templu. Fiind el însuși membru mai puțin activ, fratele Skinner a ezitat la început, dar, în cele din urmă, a spus că va face ce-i va sta în putință. El a început să viziteze personal învățătorii adulți mai puțin activi, încercând să-i ajute să-și înțeleagă rolul de conducători ai preoției în căminele lor și de soți și tați pentru familiile lor. La scurt timp, el i-a rugat pe unii dintre frații mai puțin activi să-l ajute cu însărcinarea sa. Unul câte unul, ei au devenit din nou pe deplin activi și și-au dus familiile la templu.¹³

„Atunci când sunteți în slujba aproapelui, sunteți numai în slujba Dumnezeului vostru” (Mosia 2:17).

Ne întindem brațele către toți cu dragostea pură a lui Hristos.

Schimbarea în bine se poate întâmpla în cazul oricui. De-a lungul anilor, noi am făcut apeluri către cei mai puțin activi, către cei jigniți, către cei critici, către cei care au comis încălcări – să vină înapoi. „Veniți înapoi și ospătați-vă la masa Domnului și gustați din nou din roadele dulci și îndestulătoare ale înfrățirii cu sfinții” [Declarație din partea Primei Președinții, în Ensign, mart. 1986, p. 88].

În refugiul conștiinței fiecărui om există acel spirit, acea hotărâre de a alunga vechiul eu și de a se ridica la nivelul adevăratului potențial. În acest spirit, reiterăm acea invitație cordială: Veniți înapoi. Ne întindem brațele către dumneavoastră cu dragostea pură a lui Hristos și ne exprimăm dorința de a vă ajuta și de a vă aștepta cu drag la o înfrățire deplină. Celor care sunt răniți în spirit sau celor care întâmpină dificultăți și le este teamă, le spunem: Permiteți-ne să vă ridicăm, să vă înveselim și să vă liniștim temerile. Acceptați cu adevărat invitația Domnului: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară” [Matei 11:28-30].¹⁴

Sugestii pentru studiu și predare

Întrebări

Președintele Monson a numit multe feluri de încercări care prezintă nevoia de salvare (vedeți secțiunea 1). De ce este important să ne oferim ajutorul pentru a-i salva pe alții? Cum putem „trezi” în noi dorința „de a recupera și de a salva”?
Recapitulați povestirea președintelui Monson despre pictura lui Joseph Mallord William Turner (vedeți secțiunea 2). Cum putem ajuta la salvarea celor care sunt blocați în furtunile vieții? Când ați simțit sau ați fost martori la bucuria întoarcerii la activitate în Biserică?
De ce sunt dragostea și răbdarea esențiale în eforturile noastre de a salva? (Vedeți secțiunea 3.) Cum ați văzut dragostea ajutând pe cineva să redevină activ în Biserică? Ce putem învăța din povestirea despre Harold Gallacher?
Ce ne pot învăța relatările din secțiunea 4?
De ce, uneori, membrilor le este greu să redevină activi în Biserică? Cum îi putem ajuta pe cei care sunt „răniți în spirit” (secțiunea 5)? Cum putem ajuta la „[liniștirea temerilor]” celor cărora le este teamă?

Scripturi suplimentare

Ezechiel 34:16; Matei 25:35-46; Luca 15; Ioan 10:1-16; Moroni 6:4-5; Doctrină și legăminte 81:5; 84:106

Ajutor pentru studiu

„Atunci când simțiți bucuria care vine din înțelegerea Evangheliei, veți dori să puneți în practică ceea ce învățați. Străduiți-vă să trăiți în armonie cu ceea ce înțelegeți. Făcând aceasta, vă veți întări credința, cunoașterea și mărturia” [Predicați Evanghelia Mea (2004), p. 19].