„Capitolul 17 Caracteristicele unui cămin fericit”, Învățături ale președinților Bisericii: Thomas S. Monson (2020)

„Capitolul 17”, Învățături: Thomas S. Monson

Capitolul 17

Caracteristicile unui cămin fericit

„Dacă încercăm cu adevărat, căminul nostru poate fi un pic de cer aici, pe pământ.”

Din viața lui Thomas S. Monson

Aducându-și aminte de anii săi de formare, președintele Thomas S. Monson a spus: „Unele dintre lucrurile cu care ești crescut pătrund adânc atunci când ești tânăr”¹. Pentru el, unul dintre cele mai importante lucruri a fost să învețe de ce este nevoie pentru a clădi un cămin fericit – calități, cum ar fi slujirea, munca și compasiunea. El a văzut zilnic aceste calități la părinții săi și la alți membri ai familiei.

Descriind exemplul de slujire și dragoste al tatălui său, președintele Monson a spus: „Îmi amintesc că și-a oferit puținul timp de care dispunea pentru a avea grijă de un unchi infirm, mătuși în vârstă și familia sa. El a slujit în președinția Școlii de duminica la nivel de episcopie, preferând întotdeauna să lucreze cu copiii. El, asemenea Învățătorului, a iubit copiii. Nu am auzit niciodată ca buzele lui să rostească vreun cuvânt critic la adresa altcuiva”².

Președintele Monson a povestit, de asemenea, despre faptul că a învățat etica muncii de la tatăl său: „Eu… am avut primul loc de muncă, unde munceam cu jumătate de normă, după școală, la tipografia pe care [tatăl meu] o conducea când aveam paisprezece ani. Nu-mi aduc aminte multe zile din viața mea, după ce am avut paisprezece ani, în care să nu fi lucrat, în afară de duminici. Când înveți să lucrezi când ești tânăr, obiceiul rămâne cu tine. Sunt cel mai fericit când sunt ocupat”³.

Mama președintelui Monson a avut, de asemenea, o influență puternică. De multe ori, el a vorbit despre dificultățile cauzate de Marea criză economică și despre modul în care mama lui se îngrijea de cei aflați la nevoie:

„Deoarece locuiam la doar o stradă sau două de șinele de cale ferată, deseori, bărbați șomeri, fără bani de mâncare, coborau din tren și veneau la noi acasă pentru ceva de mâncare. Astfel de bărbați au fost întotdeauna politicoși. Ei se ofereau să muncească pentru mâncare. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea unui bărbat slăbănog și flămând stând la ușa bucătăriei noastre, cu pălăria în mână, implorând să primească mâncare.

Mama primea cu bucurie un astfel de vizitator și îl îndruma spre chiuveta din bucătărie pentru a se spăla în timp ce ea pregătea mâncarea pe care s-o mănânce. Ea nu a făcut niciodată rabat la calitate sau cantitate; vizitatorul mânca exact același prânz ca tatăl meu. În timp ce el înfuleca mâncarea, mama profita de ocazie pentru a-l sfătui să se întoarcă la el acasă și la familia lui. Când pleca de la masă, el era hrănit fizic și spiritual. Acești bărbați nu au uitat niciodată să spună mulțumesc. Lacrimile din ochii lor au dezvăluit mai tăcut ca niciodată recunoștința din inima lor”⁴.

Președintele Monson a spus despre mama lui: „M-a învățat prin viața și faptele ei ceea ce conține [Biblia]. Grija purtată celor săraci, celor bolnavi, celor nevoiași erau drame cotidiene de neuitat”⁵.

Când președintele Monson a vorbit despre clădirea de cămine puternice, el a citat adesea următoarele instrucțiuni de la Domnul despre construirea Templului Kirtland: „Întemeiați… o casă de rugăciuni, o casă de post, o casă de credință, o casă de învățare, o casă de slavă, o casă a ordinii, o casă a lui Dumnezeu” (Doctrină și legăminte 88:119). Odată, el a întrebat: „Unde în întreaga lume am putea găsi un plan mai bun pentru a modela căminul, casa, familia – propria persoană?”. Clădind un cămin potrivit acelui plan revelat, a spus el, „vom întruni standardul de construcție consemnat în Matei – casa construită pe stâncă. (Vedeți Mat. 7:24-25.) Ea va rezista ploilor de adversități, inundațiilor de opoziție și vânturilor îndoielii prezente pretutindeni în lumea noastră plină de încercări”⁶.

Thomas S. și Frances Monson împreună cu familiile copiilor lor, 2008

Învățături ale lui Thomas S. Monson

Un cămin fericit este făcut din dragoste, sacrificiu și respect.

Fericirea nu constă într-o abundență de lux, ideea pe care lumea o are despre un „trai bun”. Nici nu trebuie s-o căutăm în locuri îndepărtate cu nume care sună ciudat. Fericirea se găsește acasă.⁷

Un cămin este mult mai mult decât o casă. O casă este construită din cherestea, cărămidă și piatră. Un cămin este făcut din dragoste, sacrificiu și respect. O casă poate fi un cămin iar un cămin poate fi un cer.⁸

Putem face din casele noastre cămine și din căminele noastre ceruri atunci când Salvatorul devine centrul vieții noastre iar exemplul Său de iubire și slujire își găsește o exprimare semnificativă în viața noastră.⁹

Fie ca noi să dăm dovadă de bunătate și dragoste… în cadrul propriilor noastre familii! Căminele noastre trebuie să fie mai mult decât locuri de refugiu; ele trebuie să fie, de asemenea, locuri în care Spiritul lui Dumnezeu să poată sălășlui, în care furtunile se opresc la ușă, în care dragostea domnește și pacea sălășluiește.¹⁰

Atât de des credem, în mod greșit, că ai noștri copii au nevoie de mai multe lucruri, când, în realitate, implorările lor tăcute sunt, pur și simplu, pentru mai mult din timpul nostru.¹¹

Fericirea abundă atunci când există un respect sincer unul față de celălalt… Acolo unde există respect în cadrul căminului, copiii nu se găsesc în acel temut loc „Țara de Nicăieri” – nefiind niciodată obiectul preocupărilor, niciodată beneficiarii unei îndrumări parentale corespunzătoare.¹²

Cu toții ne aducem aminte căminul copilăriei noastre. Este interesant faptul că gândurile noastre nu se opresc asupra faptului că acea casă era mare sau mică, că respectivul cartier era la modă sau învechit. Ci ne bucurăm de experiențele pe care le-am trăit împreună ca familie. Căminul este laboratorul vieții noastre și ceea ce învățăm acolo determină, în mare măsură, ceea ce facem când plecăm de acolo…

Răspundem de căminul pe care-l clădim. Trebuie să clădim în mod înțelept, căci eternitatea nu este o călătorie scurtă. Vom avea parte de liniște și de vânt, de soare și de umbre, de bucurie și de tristețe. Dar, dacă încercăm cu adevărat, căminul nostru poate fi un pic de cer aici, pe pământ. Gândurile pe care le avem, faptele pe care le facem, viața pe care o trăim influențează nu doar succesul călătoriei noastre pe pământ; ele marchează calea către obiectivele noastre eterne.

În anul 1995, Prima Președinție și Consiliul celor Doisprezece Apostoli au emis o proclamație către lume despre familie. Printre altele, în proclamație se afirmă: „Fericirea în viața de familie poate fi obținută cel mai bine atunci când aceasta se bazează pe învățăturile Domnului Isus Hristos. Căsătoriile și familiile reușite sunt stabilite și menținute pe principiile credinței, rugăciunii, pocăinței, iertării, respectului, dragostei, milei, muncii și ale activităților de recreere sănătoase” [„Familia: o declarație oficială către lume”, ChurchofJesusChrist.org].

Căminele fericite au o diversitate de înfățișări. Unele prezintă familii mari cu tată, mamă, frați și surori care locuiesc împreună într-un spirit al dragostei. Altele constau dintr-un părinte singur cu unul sau doi copii, în timp ce alte cămine au un singur membru. Cu toate acestea, există caracteristici care pot fi găsite într-un cămin fericit, indiferent de numărul sau descrierea membrilor familiei care locuiește acolo. Mă refer la acestea ca fiind „caracteristicile unui cămin fericit”. Acestea constau din cele de mai jos.

1. Un model de rugăciune.

2. O bibliotecă a învățării.

3. O moștenire a dragostei.

4. O vistierie a mărturiei.¹³

Un model de rugăciune trebuie să existe în căminele noastre.

Dumneavoastră, [cei] care sunteți părinți… rugați-L pe Tatăl nostru Ceresc să vă ajute în timp ce vă îngrijiți de nevoile [copiilor dumneavoastră] în fiecare zi și în timp ce faceți față provocărilor care vin, inevitabil, odată cu această calitate de părinte. Aveți nevoie de mai mult decât propria înțelepciune în creșterea lor.¹⁴

„Rugăciunea-i o dorință spusă-n gând sau tare.” [Imnuri, nr. 93] Atât de universală este punerea ei în practică, atât de benefic este rezultatul ei, încât rugăciunea devine caracteristica numărul unu a unui cămin fericit. În timp ce părinții ascultă rugăciunea unui copil, se apropie și ei de Dumnezeu. Acești micuți, care au fost atât de recent alături de Tatăl lor Ceresc, nu au nicio inhibiție în a-I exprima sentimentele lor, dorințele lor, mulțumirile lor.

Rugăciunea în familie este cea mai mare piedică a păcatului și, prin urmare, cel mai bun furnizor de bucurie și fericire. Vechea zicală este încă adevărată: „Familia care se roagă împreună rămâne împreună”…

Soția mea, Frances, și cu mine suntem căsătoriți de 53 de ani. Căsătoria noastră a avut loc în Templul Salt Lake. Cel care a înfăptuit ceremonia, Benjamin Bowring, ne-a sfătuit: „Îmi permiteți să vă ofer, tinerilor căsătoriți, o formulă care va asigura ca orice neînțelegere pe care o aveți să nu dureze mai mult de o zi? În fiecare seară, îngenuncheați lângă patul vostru. Într-o seară, frate Monson, tu spui rugăciunea, cu glas tare, în genunchi. În seara următoare, tu, soră Monson, spui rugăciunea, cu glas tare, în genunchi. Atunci vă pot asigura că orice neînțelegere care apare în timpul zilei va dispărea în timp ce vă rugați. Pur și simplu, nu puteți să vă rugați împreună și să nu păstrați decât cele mai bune sentimente unul față de celălalt”.

Când am fost chemat în Consiliul celor Doisprezece Apostoli… președintele David O. McKay, al nouălea președinte al Bisericii, m-a întrebat despre familia mea. I-am relatat această formulă îndrumătoare legată de rugăciune și am depus mărturie despre validitatea ei. El s-a așezat înapoi pe fotoliul său mare din piele și, zâmbind, a răspuns: „Aceeași formulă care a funcționat pentru voi a binecuvântat viața familiei mele în toți anii căsniciei noastre”.¹⁵

Căminele noastre trebuie să fie biblioteci ale învățării.

O a doua caracteristică a unui cămin fericit este descoperită când căminul este o bibliotecă a învățării… O parte esențială a bibliotecii noastre a învățării vor fi cărțile bune…

Cititul este una dintre plăcerile adevărate ale vieții. În epoca noastră de cultură de masă, când atât de multe lucruri pe care le întâlnim sunt prescurtate, adaptate, contrafăcute, mărunțite și prezentate în linii mari, este liniștitor și inspirator să ne așezăm, în particular, cu o carte plăcută.

Copiii mai mici se bucură, de asemenea, de cărți și le place ca părinții lor să le citească.

Domnul ne-a sfătuit: „Căutați cuvintele de înțelepciune în cele mai bune cărți; căutați să învățați, chiar prin studiu și, de asemenea, prin credință” [Doctrină și legăminte 88:118].

Lucrările canonice oferă biblioteca învățării pentru noi și copiii noștri.

În urmă cu mai mulți ani, i-am dus pe nepoții noștri într-un tur cu ghid al clădirilor tipografiei Bisericii. Acolo, noi, toți, am văzut… Cartea lui Mormon venind de pe linia de livrare – tipărită, legată și tăiată, gata de a fi citită. Le-am spus nepoților: „Operatorul spune că puteți lua câte un exemplar al Cărții lui Mormon pentru a fi al vostru. Alegeți exemplarul și, apoi, va fi al vostru”.

Fiecare a luat un exemplar finit al cărții și și-a exprimat dragostea față de Cartea lui Mormon.

Chiar nu-mi aduc aminte alte evenimente din acea zi, dar nu voi uita niciodată exprimările sincere de dragoste față de Cartea lui Mormon – exprimări care au venit din inimile acelor copii.

În calitate de părinți, trebuie să ne aducem aminte că viața noastră poate fi cartea din biblioteca familiei pe care copiii o prețuiesc cel mai mult. Sunt exemplele noastre demne de urmat? Trăim astfel încât un fiu sau o fiică să poată spune: „Vreau să-l urmez pe tata” sau „Vreau să fiu ca mama”? Spre deosebire de cartea de pe raftul bibliotecii, la care coperțile acoperă conținutul, viețile noastre nu pot fi închise. Dragi părinți, suntem cu adevărat o carte deschisă.¹⁶

„Lucrările canonice oferă biblioteca învățării pentru noi și copiii noștri.”

Căminele noastre trebuie să aibă o moștenire a dragostei.

A treia caracteristică a unui cămin fericit este o moștenire a dragostei…

Lecții de dragoste aparent mărunte sunt observate de copii în timp ce absorb în tăcere exemplele părinților lor. Propriul meu tată, tipograf, a muncit mult și din greu practic în fiecare zi a vieții sale. Sunt sigur că, în ziua de sabat, i-ar fi plăcut să fie, pur și simplu, acasă. În schimb, el i-a vizitat pe membrii în vârstă ai familiei și le-a adus bucurie în viață.

Unul dintre ei era unchiul său, care era schilodit de o artrită atât de severă, încât nu putea să meargă sau să aibă grijă de el. Duminica după-amiaza, tata îmi spunea: „Vino, Tommy; haide să-l luăm pe unchiul Elias la o plimbare scurtă cu mașina”. Urcându-ne în vechea mașină Oldsmobile din anul 1928, ne îndreptam spre Eighth West [în orașul Salt Lake], unde, la casa unchiului Elias, eu așteptam în mașină în timp ce tata se ducea înăuntru. La scurt timp, el ieșea din casă ducându-l în brațe, ca pe un bibelou chinezesc, pe unchiul său schilodit. Atunci, eu deschideam ușa și priveam cu câtă blândețe și afecțiune îl așeza tata pe unchiul Elias pe scaunul din față pentru a avea o priveliște frumoasă în timp ce eu ocupam scaunul din spate.

Plimbarea cu mașina era scurtă și conversația limitată, dar, o, ce moștenire a dragostei! Tata nu mi-a citit niciodată din Biblie despre bunul samaritean. În schimb, m-a luat cu el și cu unchiul Elias în acea mașină veche Oldsmobile, din anul 1928, de-a lungul drumului spre Ierihon.¹⁷

Unele dintre ocaziile noastre cele mai mari de a da dovadă de dragoste vor fi între pereții propriilor noastre cămine. Dragostea ar trebui să fie cel mai important aspect al vieții de familie și, totuși, uneori nu este. Poate că există prea multă nerăbdare, prea multă ceartă, prea multe dispute, prea multe lacrimi. Președintele Gordon B. Hinckley a întrebat cu tristețe: „De ce se întâmplă că [cei] pe care îi iubim [cel mai mult] devin atât de des ținta cuvintelor noastre dure? De ce se întâmplă să vorbim uneori cu intenția de a răni grav?”. Răspunsurile la aceste întrebări pot fi diferite pentru fiecare dintre noi, însă concluzia este că motivele nu contează. Dacă noi vrem să ținem porunca de a ne iubi unul pe altul, atunci trebuie să ne tratăm unul pe altul cu bunătate și respect.

Desigur, sunt momente când disciplina trebuie socotită ca o măsură justă. Totuși, să ne aducem aminte de sfatul din Doctrină și legăminte – și anume că, atunci când este necesar să mustrăm pe cineva, după aceea trebuie să-i arătăm o dragoste sporită [vedeți Doctrină și legăminte 121:43].¹⁸

Fie ca dumneavoastră să aveți căminele pline de dragoste și amabilitate și cu Spiritul Domnului! Iubiți-vă familiile! Dacă sunt neînțelegeri sau certuri între dumneavoastră, vă îndemn să le rezolvați acum.¹⁹

Exemplificăm noi moștenirea dragostei? O fac căminele noastre? Bernadine Healy, într-o cuvântare de început de an, a dat următorul sfat: „În calitate de medic, care a fost extrem de privilegiată să împărtășească cele mai profunde momente din viața oamenilor, inclusiv ultimele lor clipe, permiteți-mi să vă spun un secret. Oamenii care se confruntă cu moartea nu se gândesc la diplomele pe care le-au obținut, la funcțiile pe care le-au deținut sau la averea pe care au strâns-o. La sfârșit, ceea ce contează cu adevărat este pe cine ai iubit și cine te-a iubit. Acel cerc al dragostei reprezintă totul și reprezintă o mare măsură a unei vieți trecute. Este darul de cea mai mare valoare” [„On Light and Worth: Lessons from Medicine” (cuvântare de început de an, Colegiul Vassar, 29 mai 1994), p. 10, Colecții speciale].²⁰

O vistierie a mărturiei trebuie să aibă întâietate în căminele noastre.

A patra caracteristică a unui cămin fericit este vistieria mărturiei. „Prima și cea mai importantă ocazie de a preda în Biserică [se găsește în cămin]”, a spus președintele David O. McKay [în Priesthood Home Teaching Handbook, ediție revizuită (1967), p. ii]. „Un cămin mormon adevărat este unul în care, dacă Hristos are ocazia să intre, I-ar face plăcere să zăbovească și să Se odihnească” [Gospel Ideals (1953), p. 169].

Ce facem pentru a ne asigura că ale noastre cămine întrunesc această descriere? Nu este suficient ca doar părinții să aibă mărturii puternice. Copiii pot merge doar o vreme pe urmele convingerilor unui părinte.

Președintele Heber J. Grant a declarat: „Este datoria noastră să-i învățăm pe copiii noștri în tinerețea lor… Poate că eu știu că Evanghelia este adevărată și poate la fel și soția mea; dar doresc să vă spun că propriii copii nu vor ști că Evanghelia este adevărată, dacă ei nu o studiază și nu dobândesc o mărturie personală” [în Conference Report, apr. 1902, p. 80].

Dragostea față de Salvator, pioșenia față de numele Său și respectul sincer unul față de celălalt vor asigura un sol fertil de semințe pentru ca mărturia să crească.

Învățarea Evangheliei, depunerea mărturiei, conducerea unei familii sunt rareori, dacă nu chiar niciodată, procese simple. Călătoria vieții este caracterizată de denivelări pe drum, de valuri pe mare – chiar turbulențele vremurilor noastre.

„Să hotărâm, indiferent de circumstanțele noastre, să facem din casele noastre cămine fericite.”

În urmă cu mai mulți ani, în timp ce vizitam membrii și misionarii din Australia, am fost martor la un exemplu sublim care descrie modul în care o vistierie a mărturiei poate binecuvânta și sfinți un cămin. Președintele de misiune, Horace D. Ensign, și cu mine călătoream distanța lungă de la Sydney la Darwin, unde trebuia să conduc ceremonia primelor săpături pentru prima noastră capelă din acel oraș. Pe drum, aveam programată o oprire la o comunitate minieră denumită Mt. Isa. Când am intrat în micul aeroport din zona Mt. Isa, o femeie și cei doi copii ai ei s-au apropiat. Ea a spus: „Sunt Judith Louden, membră a Bisericii, și aceștia sunt cei doi copii ai mei. Ne-am gândit că ați putea fi în acest avion, așa că am venit să vorbim cu dumneavoastră în timpul scurtei dumneavoastră escale”. Ea a explicat că soțul ei nu era membru al Bisericii și că ea și copiii erau, într-adevăr, singurii membri din întreaga zonă. Am împărtășit învățături și ne-am depus mărturia.

Timpul a trecut. În timp ce ne pregăteam să ne îmbarcăm din nou, sora Louden părea atât de părăsită, atât de singură. Ea ne-a implorat: „Încă nu puteți pleca; mi-a lipsit Biserica atât de mult”. Dintr-o dată, prin difuzor s-a anunțat o întârziere de treizeci de minute a zborului nostru din motive tehnice. Sora Louden a șoptit: „Rugăciunea mea tocmai a primit răspuns”. Apoi, a întrebat cum ar putea să aibă o influență asupra soțului pentru ca el să arate interes față de Evanghelie. Noi am sfătuit-o să-l includă, în fiecare săptămână, în lecția de acasă a Societății Primare și să fie pentru el o mărturie vie despre Evanghelie. Am menționat că îi vom trimite un abonament la Children’s Friend (Prietenul copiilor) și alte ajutoare pentru predarea în cadrul familiei ei. Am îndemnat-o să nu renunțe niciodată la soțul ei.

Am plecat din Mt. Isa, un oraș în care nu m-am întors niciodată. Cu toate acestea, îmi voi aminti întotdeauna acea mamă dragă și acei copii prețioși având lacrimi în ochi, mulțumind și luându-și rămas-bun.

După mai mulți ani, în timp ce vorbeam în cadrul unei adunări a conducătorilor preoției în Brisbane, Australia, am subliniat importanța învățării Evangheliei în cadrul căminului și importanța faptului de a trăi potrivit Evangheliei și de a fi exemple ale adevărului. Le-am împărtășit bărbaților adunați relatarea despre sora Louden și impactul pe care credința și hotărârea ei îl avuseseră asupra mea. În timp ce încheiam, am spus: „Presupun că nu voi ști niciodată dacă soțul surorii Louden s-a alăturat vreodată Bisericii, dar nu ar fi putut găsi un model mai bun de urmat”.

Unul dintre conducători a ridicat mâna, apoi, s-a ridicat și a declarat: „Frate Monson, eu sunt Richard Louden. Femeia despre care vorbiți este soția mea. Copiii [glasul îi tremura] sunt copiii noștri. Acum, suntem o familie eternă, datorită, în parte, perseverenței și răbdării dragei mele soții. Ea a făcut totul”. Nu s-a mai rostit niciun cuvânt. Tăcerea a fost frântă doar de oftaturi și suspine înăbușite și marcată de vederea lacrimilor care curgeau din fiecare ochi.

Dragii mei frați și surori, să hotărâm, indiferent de circumstanțele noastre, să facem din casele noastre cămine fericite. Să deschidem larg fereastra inimii noastre, pentru ca fiecare membru al familiei să se poată simți binevenit și „acasă”! Să deschidem, de asemenea, chiar ușa sufletului nostru, pentru ca Hristosul cel drag să poată intra. Aduceți-vă aminte promisiunea Sa: „Iată, Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20).

Cât de binevenit Se va simți, cât de plină de bucurie va fi viața noastră, când „caracteristicile unui cămin fericit” Îl vor întâmpina.²¹

Sugestii pentru studiu și predare

Întrebări

Președintele Monson a subliniat că „fericirea se găsește acasă” (secțiunea 1). Care sunt unele dintre modurile în care putem crea mai multă fericire acasă? Cum Îl putem face pe Salvator centrul căminului nostru? Cum pot membrii familiei să aibă un respect sincer unii față de alții?
De ce este importantă rugăciunea pentru a clădi un cămin fericit? (Vedeți secțiunea 2.) Ce binecuvântări ați primit datorită faptului că v-ați rugat ca familie? Cum sunt soții și soțiile binecuvântați datorită faptului de a se ruga împreună?
În ce moduri ar trebui un cămin să fie „o bibliotecă a învățării” (secțiunea 3)? Cum pot părinții să ajute copiii să dezvolte o dragoste pentru învățătură? Cum ne putem îmbunătăți studiul din scripturi?
Cum putem crea „o moștenire a dragostei” în căminele noastre (secțiunea 4)? Când ați fost copii, ce ați învățat despre dragoste de la mama dumneavoastră, de la tatăl dumneavoastră sau de la alții? Cum putem reduce neînțelegerile în căminul nostru?
Cum pot părinții să ajute copiii să-și dezvolte mărturii puternice despre Evanghelie? (Vedeți secțiunea 5.) Care sunt unele dintre modurile în care ne putem îndeplini mai bine îndatorirea de a-i învăța pe copii? Ce putem învăța din povestirea despre Judith și Richard Louden?

Scripturi suplimentare

Deuteronom 11:19; Coloseni 3:19-21; Mosia 4:14-15; 3 Nefi 18:21; 4 Nefi 1:15; Doctrină și legăminte 68:25-28; 93:40-50; Moise 5:1-5, 10-12

Ajutor pentru predare

„Aduceți-vă aminte că faptul de a clădi credința și de a deveni mai asemănători lui Hristos nu se produce [deodată]. Când îi invitați pe cei cărora le predați să acționeze conform adevăratei doctrine, îi ajutați să extindă experiența de învățare în căminele lor și în viața lor zilnică” [Să predăm în modul Salvatorului (2016), p. 35].