„Capitolul 10 Să mergem înainte cu speranță”, Învățături ale președinților Bisericii: Thomas S. Monson (2020)

„Capitolul 10”, Învățături: Thomas S. Monson

Capitolul 10

Să mergem înainte cu speranță

„Speranța va învinge disperarea.”

Din viața lui Thomas S. Monson

În copilăria sa, Tom Monson a văzut cum familia sa a făcut multe acte de bunătate care au dat speranță altora aflați la nevoie. El a relatat două exemple de membri ai familiei care se îngrijeau de un vecin britanic în vârstă, cunoscut ca „Bătrânul Bob”:

„Am multe amintiri despre zilele copilăriei mele. Așteptarea cu nerăbdare a cinei de duminica era una dintre ele. În timp ce noi, copiii, ne apropiam de așa-zisul nivel de înfometare și ne așezam nerăbdători la masă, în timp ce mirosul fripturii de vită umplea camera, mama îmi spunea: «Tommy, înainte să mâncăm, du această farfurie pe care am pregătit-o, în josul străzii, la Bătrânul Bob și vino repede înapoi».

Nu am putut să înțeleg niciodată de ce nu puteam să mâncăm mai întâi și, apoi, să-i ducem farfuria cu mâncare. Nu am întrebat niciodată, ci fugeam la el acasă și, apoi, așteptam cu nerăbdare ca picioarele bătrâne ale lui Bob să-l aducă, în cele din urmă, la ușă. Apoi, îi dădeam farfuria cu mâncare. El îmi oferea farfuria impecabil de curată de duminica precedentă și, apoi, îmi oferea 10 cenți drept plată pentru serviciile mele.”

Tom a refuzat mereu banii iar Bob spunea: „Băiatul meu, ai o mamă minunată. Spune-i: «Mulțumesc!»”¹. După ce Tom se întorcea acasă, cina sa de duminica avea întotdeauna un gust mai bun. Cugetând asupra acestei experiențe, el a spus: „Nu mi-am dat seama [la momentul respectiv] că îmi însușeam una dintre cele mai puternice și importante învățături despre grija față de cei mai puțin norocoși”².

Președintele Monson a vorbit, de asemenea, despre modul în care dragostea și generozitatea bunicului său i-au adus speranță lui Bob:

„Tatăl mamei mele, bunicul Thomas Condie, m-a învățat, de asemenea, o lecție puternică, în care a fost implicat același Bătrân Bob… Era văduv, trecut de 80 de ani, când casa în care închiria o cameră urma să fie demolată. L-am auzit spunându-i bunicului meu despre situația lui grea, în timp ce stăteam toți trei pe balansoarul vechi din fața verandei bunicului meu. Cu un glas tânguitor, el i-a spus bunicului: «Domnule Condie, nu știu ce să fac. Nu mai am familie. Nu mai am niciun loc în care să mă duc. Am puțini bani». M-am întrebat cum avea să răspundă bunicul.

„Am continuat să ne legănăm în balansoar. Apoi, bunicul și-a băgat mâna în buzunar și a scos din el o punguță veche din piele din care, ca răspuns la sâcâiala mea, el a scos de multe ori bănuți pentru o tratație specială. De data aceasta, el a scos o cheie și i-a înmânat-o Bătrânului Bob.

Cu blândețe, el a spus: «Bob, iată cheia casei de alături pe care o dețin. Ia-o! Mută-ți lucrurile în ea. Stai cât de mult dorești. Nu va trebui să plătești chirie și nimeni nu te va mai da vreodată afară».

Lacrimi s-au revărsat din ochii Bătrânului Bob, i-au curs pe obraji, apoi au dispărut în barba lui lungă și albă. Ochii bunicului erau, de asemenea, umezi. Eu nu am spus nimic, dar, în acea zi, bunicul meu a crescut foarte mult în ochii mei. Eram mândru să-i port prenumele. Deși eram doar un copil, acea învățătură a avut o influență puternică asupra vieții mele”³.

Tânărul Tom Monson a învățat de la familia sa despre faptul de a-i ajuta pe cei aflați la nevoie. El este prezentat aici cu brațul în jurul tatălui său, G. Spencer Monson, și alături de bunicul său din partea mamei, Thomas Condie.

Învățături ale lui Thomas S. Monson

Raza de soare a speranței poate risipi norii disperării.

Cu câțiva ani în urmă… în calitate de președinte de misiune, mi s-a oferit privilegiul de a îndruma activitățile unor misionari prețioși… Unii aveau probleme, alții aveau nevoie de motivație; dar unul a venit la mine în disperare totală. El luase hotărârea de a părăsi câmpul misiunii când se afla la jumătatea misiunii. Își făcuse bagajele, își cumpărase biletul de întoarcere. A venit să-și ia rămas-bun de la mine.

Am vorbit; am ascultat; ne-am rugat… În timp ce ne ridicam din genunchi, în liniștea biroului meu, misionarul a început să plângă aproape incontrolabil. Încordându-și mușchii brațului drept puternic, și-a divulgat secretul: „Aceasta este problema mea. Pe tot parcursul școlii, puterea mușchilor mei m-a făcut să primesc onoruri pentru fotbal și atletism, dar puterea mea mintală a fost neglijată. Președinte Monson, îmi este rușine cu foaia mea matricolă. Aceasta arată că, «cu mult efort», am capacitatea de a citi la nivelul clasei a patra. Nici măcar nu pot să citesc Cartea lui Mormon. Așadar, cum aș putea să-i înțeleg conținutul și să-i învăț pe alții adevărurile sale?”.

Liniștea din încăpere a fost întreruptă de fiul meu în vârstă de nouă ani care, fără să bată, a deschis ușa și, surprins, a spus: „Îmi cer scuze! Voiam doar să pun această carte înapoi pe raft”. Mi-a dat cartea. Titlul ei: A Child’s Story of the Book of Mormon (Povestea unui copil despre Cartea lui Mormon), de dr. Deta Petersen Neeley. Am deschis la prefața autoarei și am citit că această carte a fost scrisă cu un vocabular controlat științific pentru nivelul clasei a patra. O rugăciune sinceră spusă dintr-o inimă sinceră a primit un răspuns spectaculos.

Misionarul meu a acceptat provocarea de a citi cartea. Pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, a declarat: „Ar fi bine să citesc ceva ce pot înțelege”. Norii disperării au fost risipiți de raza de soare a speranței. El și-a terminat misiunea cu onoare.⁴

Când valorile adevărate și virtuțile de bază vor sta la baza familiilor din societate, speranța va învinge disperarea iar credința va triumfa asupra îndoielii.

Atunci când învățăm și trăim în acord cu asemenea valori în cadrul familiei noastre, ele vor fi ca o ploaie binevenită pe un sol uscat. Dragostea va apărea; loialitatea față de sinele cel mai bun va crește; și acele virtuți reprezentate de caracter, integritate și bunătate vor fi încurajate.⁵

Când… vă veți înrăma viața cu credință, veți merita însoțirea Duhului Sfânt. Veți avea „o strălucire perfectă a speranței” (2 Nefi 31:20).⁶

Avem responsabilitatea de a oferi speranță și ajutor celor aflați la nevoie.

Cineva care… a urmat [exemplul Salvatorului] a fost Boyd Hatch din orașul Salt Lake, Utah. Privat de folosirea propriilor picioare, confruntat cu o viață întreagă într-un scaun rulant, Boyd ar fi putut foarte bine să privească în interior și, cu tristețe pentru sine, să existe mai degrabă decât să trăiască. Dar fratele Hatch nu a privit în interior, ci, mai degrabă, în exterior, la viața altora și în sus, către cerul lui Dumnezeu; și steaua inspirației l-a îndrumat nu către o singură ocazie, ci către, literalmente, sute de ocazii. El a organizat trupe ale Cercetașilor pentru băieți cu dizabilități. El i-a învățat să meargă cu cortul. El i-a învățat să înoate. El i-a învățat baschet. El i-a învățat să aibă credință. Unii băieți erau descurajați și plini de autocompătimire și disperare. Lor, el le-a înmânat torța speranței. În fața lor, era exemplul său personal de luptă și realizare. Cu un curaj pe care nu-l vom cunoaște sau înțelege niciodată pe deplin, acești băieți de multe credințe au depășit obstacole insurmontabile și s-au regăsit pe ei înșiși. Prin toate acestea, Boyd Hatch nu numai că a găsit bucurie, dar, dăruindu-se de bunăvoie și în mod altruist, L-a găsit pe Isus.⁷

Un segment al societății noastre care tânjește cu disperare după o expresie a dragostei adevărate se regăsește printre cei care îmbătrânesc și, mai ales, atunci când suferă de chinurile singurătății. Vântul rece al speranțelor muribunde și al visurilor dispărute șuieră prin rândurile celor în vârstă și ale celor care se apropie de partea descendentă a apogeului vieții.

„Ceea ce au nevoie în singurătatea anilor bătrâneții este, cel puțin în parte, ceea ce aveam noi nevoie în anii nesiguri ai tinereții noastre: un sentiment de apartenență, o asigurare de a fi doriți și slujirea plină de bunătate din partea unor inimi și mâini iubitoare; nu doar ca o simplă formalitate, nu doar de un loc într-o clădire, ci de un loc în inima și viața cuiva” [Richard L. Evans, Thoughts… for One Hundred Days (1966), p. 222]⁸.

Avem responsabilitatea de a oferi atât ajutor, cât și speranță celor flămânzi, celor fără adăpost și celor asupriți, atât de acasă, cât și de mai departe. Un astfel de ajutor este oferit pentru binecuvântarea tuturor. Într-o mulțime de orașe, unde nevoia a depășit ajutorul, vieți au fost înălțate, inimi au fost impresionate și încruntarea disperării s-a transformat în zâmbetul încrederii, datorită generozității membrilor Bisericii în plata darurilor lor de post, așa cum a poruncit Domnul.⁹

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru lucrarea medicilor noștri care își lasă pentru o perioadă propriile cabinete private și călătoresc în țări îndepărtate pentru a sluji copiilor. Despicăturile palatine și alte malformații care ar lăsa un copil cu defecte fizice și afecțiuni psihice sunt îndreptate cu îndemânare. Disperarea cedează în fața speranței. Recunoștința înlocuiește durerea. Acești copii se pot uita acum în oglindă și se pot minuna de un miracol în viața lor…

În insulele îndepărtate ale Pacificului, sute de oameni care erau aproape orbi văd acum, pentru că un misionar i-a spus cumnatului său medic: „Lasă-ți clientela bogată și confortul vilei tale și vino la acești copii speciali ai lui Dumnezeu care au nevoie de abilitățile tale; și au nevoie de ele acum”. Oftalmologul a răspuns fără să privească în urmă. Astăzi, el comentează în șoaptă că această vizită a fost cea mai bună slujire pe care a oferit-o vreodată iar pacea care i-a venit în inimă a fost cea mai mare binecuvântare a vieții sale.¹⁰

Pocăința ne aduce speranță.

De curând, am auzit o mărturie a unei femei care, împreună cu soțul ei, s-au îndepărtat de calea siguranței, încălcând porunci și, de-a lungul acestui proces, aproape și-au distrus familia. Când fiecare dintre ei a putut vedea, în sfârșit, prin ceața deasă a dependenței și ei au recunoscut cât de nefericite deveniseră viețile lor, dar și cât de mult îi răneau pe cei dragi, au început să se schimbe. Procesul pocăinței a părut lent și a fost, uneori, dureros, dar, cu ajutorul conducătorilor preoției, împreună cu ajutorul familiei și al prietenilor loiali, au reușit să se întoarcă.

Vă împărtășesc o parte din mărturia acestei surori despre puterea de vindecare a pocăinței: „Cum poate cineva, după ce a fost una dintre oile pierdute și a fost cuprins de [păcat], să ajungă la această pace și fericire pe care le simțim acum? Cum se întâmplă aceasta? Răspunsul… este… datorită unei Evanghelii perfecte, a unui Fiu perfect și a sacrificiului Său pentru mine… Unde a fost întuneric, acum este lumină. Unde a fost disperare și durere, este bucurie și speranță. Am fost infinit de binecuvântați de schimbarea care poate veni doar prin pocăința posibilă datorită ispășirii lui Isus Hristos”.

Salvatorul nostru a murit pentru a ne asigura, dumneavoastră și mie, acel dar binecuvântat. Deși calea este dificilă, promisiunea este reală. Domnul a spus celor care se pocăiesc:

„De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada” [Isaia 1:18].

„Și nu-Mi voi mai aduce aminte de [ele]” [Ieremia 31:34].¹¹

Salvatorul este lumina noastră de speranță.

Pe măsură ce ne uităm la lumea din jurul nostru, vedem că ne confruntăm cu probleme grave care sunt o mare îngrijorare pentru noi. Lumea pare să se fi dezlegat de parâmele siguranței și să fi fost dusă de ape din portul păcii.

Toleranța, imoralitatea, pornografia, necinstea și multe alte rele îi fac pe mulți să fie azvârliți într-o mare a păcatului și zdrobiți de crestele recifelor oportunităților și binecuvântărilor pierdute și ale viselor spulberate.

Sfatul meu pentru noi, toți, este de a ne uita spre farul Domnului. Nu există ceață atât de deasă, nici noapte atât de întunecată, nici vânt atât de puternic, nici marinar atât de pierdut, încât să nu poată fi salvat de semnalul luminos al acestui far. El luminează prin furtunile vieții. Farul Domnului trimite semnale ușor de recunoscut și care nu duc niciodată la eșec.

Îndrăgesc cuvintele din Psalmi: „Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu ești stânca mea, în care mă ascund… Eu strig: «Lăudat să fie Domnul!» și [voi fi] izbăvit de vrăjmașii mei” [Psalmii 18:2-3].

Domnul ne iubește, dragii mei frați și dragile mele surori, și ne va binecuvânta atunci când Îl strigăm.¹²

Învățătorul a putut fi găsit interacționând cu cei săraci, cu cei asupriți, cu cei oprimați și cu cei suferinzi. El a adus speranță celor fără speranță, tărie celor slabi și libertate celor captivi. El a propovăduit despre viața mai bună care va veni – chiar viața eternă. Această cunoaștere îi îndrumă întotdeauna pe membrii Bisericii, căci noi, toți, am primit îndemnul divin: „Vino după Mine!”. Aceasta l-a îndrumat pe Petru. Aceasta l-a motivat pe Pavel. Aceasta ne poate determina destinul personal. Putem lua noi hotărârea de a-L urma în neprihănire și adevăr pe Mântuitorul lumii? Cu ajutorul Său, un băiat răzvrătit poate deveni un bărbat supus, o fată îndărătnică poate să lase deoparte vechiul sine și s-o ia de la capăt. Într-adevăr, Evanghelia lui Isus Hristos poate schimba vieți.¹³

Asemenea unui reflector puternic al adevărului, Evanghelia [lui Isus Hristos] ne va îndruma călătoria pe cărările vieții. O, cât de binecuvântați suntem să avem această speranță care nu se stinge niciodată, care strălucește mereu și cunoașterea eternă care ne aparține și pe care o împărtășim lumii: că Evanghelia a fost restaurată pe pământ, că Dumnezeu trăiește, că Isus este Fiul Său, fratele nostru mai mare, Mijlocitorul nostru la Tatăl, Domnul nostru și Salvatorul nostru!¹⁴

Ne întoarcem în timp pentru a putea merge înainte cu speranță… Înapoi, înapoi la Cel Care a mers pe cărările prăfuite ale satelor pe care acum le numim cu reverență Țara Sfântă, la Cel Care i-a făcut pe orbi să vadă, pe surzi să audă, pe șchiopi să meargă și pe morți să trăiască. La Cel Care ne-a asigurat cu blândețe și dragoste: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6).

Adevărurile Sale constante au întâietate în aceste vremuri schimbătoare. El [ne] vorbește… la fel cum le-a vorbit mulțimilor care se înghesuiau în jurul Său cu mulți ani în urmă.

Vă aduceți aminte cuvintele Sale? Vă amintiți faptele Sale? Reflectați învățăturile Sale în viața dumneavoastră? Cuvintele Sale și cele ale apostolilor Săi sunt ca niște raze de speranță care pătrund în amorțirea disperării.¹⁵

Dezvoltați dorința de a-L cunoaște pe Domnul, de a înțelege poruncile Sale și de a-L urma. Atunci, umbrele disperării sunt risipite de raze de speranță, tristețea cedează locul bucuriei iar sentimentul de a fi pierdut în mulțimea vieții dispare cedând locul cunoașterii certe că Tatăl nostru Ceresc este atent la fiecare dintre noi.¹⁶

„Domnul și Salvatorul nostru, Isus Hristos, este Exemplul nostru suprem și tăria noastră. El este lumina care strălucește în întuneric. El este Păstorul cel Bun.”

Pe măsură ce examinăm cărarea pe care a mers Isus, vom vedea că aceasta L-a purtat prin numeroase încercări asemănătoare celor de care vom avea și noi parte în viață… Deși vom avea parte de mâhnire amară pe cărarea noastră, putem avea parte, de asemenea, de multă fericire…

Dacă ne străduim să-L punem pe Hristos în centrul vieții noastre învățând cuvintele Sale, urmând învățăturile Sale și mergând pe cărarea Sa, El a promis că va împărți cu noi viața eternă pentru care a murit cu scopul de a o dobândi. Nu există un rezultat mai măreț decât să alegem să acceptăm disciplinarea Sa, să devenim ucenicii Săi și să facem lucrarea Sa de-a lungul vieții. Nimic altceva, nicio altă alegere pe care o facem, nu poate face din noi ceea ce poate El.¹⁷

Domnul și Salvatorul nostru, Isus Hristos, este Exemplul nostru suprem și tăria noastră. El este lumina care strălucește în întuneric. El este Păstorul cel Bun. Deși angajat în slujirea Sa maiestuoasă, El a acceptat ocazia de a ridica poveri, de a oferi speranță, de a vindeca trupuri și de a reda viața… Cuvintele Sale au devenit îndrumarul nostru: „În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” [Ioan 16:33].¹⁸

Sugestii pentru studiu și predare

Întrebări

Președintele Monson a subliniat că „speranța va învinge disperarea” (secțiunea 1). Cum ați văzut puterea speranței învingând disperarea? Cum putem aduce „o strălucire perfectă a speranței” în viața noastră?
Ce putem învăța din povestirea președintelui Monson despre Boyd Hatch? (Vedeți secțiunea 2.) Când v-a ajutat cineva să aveți speranță într-un moment de nevoie? Cugetați asupra modului în care puteți ajuta pe cineva care întâmpină dificultăți în a găsi speranță.
De ce ne ajută pocăința să avem speranță? (Vedeți secțiunea 3.) Ce sentimente aveți când vă gândiți la promisiunea Domnului de a ierta?
Cum v-a îndrumat Domnul prin ceață, întuneric sau furtuni? (Vedeți secțiunea 4.) De ce ne aduce speranță faptul de a-L urma pe Salvator? Cum putem găsi speranță în momente de disperare și întristare? Gândiți-vă ce puteți face pentru a-L pune pe Hristos în centrul vieții dumneavoastră, așa cum ne sfătuiește președintele Monson.

Scripturi suplimentare

Plângerile lui Ieremia 3:25-26; Romani 15:13; Alma 13:28-29; 34:41; Eter 12:4, 32; Moroni 7:41

Ajutor pentru studiu

„Pe măsură ce vă dedicați timp în fiecare zi, personal și cu familia, studiului cuvântului lui Dumnezeu, pacea va dăinui în viața dumneavoastră. Acea pace nu va veni din lume. Ea va veni din căminul, familia și inima dumneavoastră” (Richard G. Scott, „Faceți din exercitarea credinței prioritatea dumneavoastră principală”, Liahona, nov. 2014, p. 93).