„Capitolul 7 Să găsim bucurie în timpul călătoriei”, Învățături ale președinților Bisericii: Thomas S. Monson (2020)

„Capitolul 7”, Învățături: Thomas S. Monson

Capitolul 7

Să găsim bucurie în timpul călătoriei

„Haideți să ne bucurăm de viață în timp ce-o trăim, să găsim bucurie în timpul călătoriei și să ne împărtășim dragostea prietenilor și familiei noastre.”

Din viața lui Thomas S. Monson

Primii ani de viață ai lui Thomas S. Monson au fost plini de aventură. La școală, îi plăcea cel mai mult să învețe despre natură și geografie. Alături de prieteni și membri ai familiei, el a învățat să pescuiască, să vâneze, să înoate și să exploreze lumea din jurul lui.

În calitate de conducător al Bisericii, el a folosit deseori povestiri din copilăria lui pentru a preda principii ale Evangheliei. Cugetând asupra unei experiențe legate de o barcă de jucărie, pe care a trăit-o când avea 10 ani, el a predat următoarea lecție despre călătoria vieții:

„Prietenii mei și cu mine luam bricege și, din lemnul moale al sălciilor, făceam bărcuțe. După ce le puneam câte o velă triunghiulară din bumbac, fiecare își lansa barca simplă în cursă, pe apele relativ tulburi ale râului Provo din Utah. Noi alergam pe malul râului și priveam cum bărcuțele erau uneori smulse violent de curentul puternic și cum, alteori, pluteau lin pe măsură ce apa se adâncea.

În timpul unei curse anume, noi am remarcat că o barcă era în fața celorlalte îndreptându-se către linia de sosire stabilită. Dintr-o dată, curentul a dus-o prea aproape de un vârtej mare iar barca a ajuns la marginea lui și s-a răsturnat. A continuat să fie învârtită, neputând să-și croiască drum înapoi către cursul principal al apei. În cele din urmă, s-a oprit printre alte lucruri care pluteau la suprafața apei, imobilizată de tulpinile vegetației care creștea acolo.

Bărcile de jucărie din copilărie nu aveau chilă pentru stabilitate, nici cârmă pentru direcție și nici vâsle sau motor. Inevitabil, destinația lor era în aval − calea cea mai ușoară.

Spre deosebire de bărcile de jucărie, nouă ni s-au oferit însușiri divine care să ne îndrume în călătoria noastră. Ne naștem în viața muritoare nu pentru a fi purtați de curenții vieții, ci cu puterea de a gândi, a raționa și a realiza.

Tatăl nostru Ceresc nu ne-a lansat în călătoria noastră eternă fără să ne ofere mijloacele prin care să putem primi de la El îndrumarea care să ne asigure o întoarcere sigură. Vorbesc despre rugăciune. Vorbesc și despre șoaptele acelui glas blând, liniștit; și nu uit de scripturile sfinte, care conțin cuvântul Domnului și cuvintele profeților − ce ne sunt puse la dispoziție pentru a ne ajuta să trecem cu bine linia de sosire”¹.

Președintele Monson ne-a învățat că faptul de a găsi bucurie în călătoria vieții necesită efort intenționat. El ne-a încurajat să ne umplem fiecare zi cu activități care merită să fie desfășurate și care aduc bucurie. „Nu găsești viața fericită”, a spus el. „Tu ți-o faci.”² Oferind o perspectivă asupra modului de a privi trecutul, prezentul și viitorul, el ne-a învățat: „Trecutul este în urmă – învățați din el; viitorul este înaintea noastră – pregătiți-vă pentru el; prezentul este aici – trăiți în el”³.

„Bărcile de jucărie din copilărie nu aveau chilă pentru stabilitate, nici cârmă pentru direcție și nici vâsle sau motor… Spre deosebire de bărcile de jucărie, nouă ni s-au oferit însușiri divine care să ne îndrume în călătoria noastră.”

Învățături ale lui Thomas S. Monson

Faptul de a face lucrurile care contează cel mai mult ne va ajuta să găsim bucurie.

Uneori, permitem gândurilor noastre despre mâine să ocupe prea mult din ziua de astăzi. Visarea cu ochii deschiși la trecut și tânjirea după viitor pot oferi confort, dar nu vor lua locul trăirii în prezent. Aceasta este ziua ocaziei noastre și noi trebuie să profităm de ea… Pentru a trăi pe deplin astăzi, trebuie să facem ceea ce este de cea mai mare importanță. Să nu amânăm acele lucruri care contează cel mai mult.⁴

Într-un moment sau altul, noi, toți, am auzit o anumită variantă a cunoscutei zicale: „Nimic nu este mai constant decât schimbarea”.

De-a lungul vieții noastre, trebuie să ne confruntăm cu schimbări. Unele schimbări sunt binevenite; altele nu. În viața noastră, există schimbări care sunt bruște, cum ar fi decesul neașteptat al unei persoane dragi, o boală neprevăzută, pierderea unui bun pe care-l prețuim. Dar majoritatea schimbărilor au loc pe nesimțite și încet…

Zi după zi, minut cu minut, secundă după secundă, noi [mergem] de unde am fost până unde suntem acum… Timpul nu stă niciodată pe loc; el trebuie să treacă în mod constant și, odată cu trecerea lui, vin schimbările.

Aceasta este singura și unica noastră șansă de a avea viață muritoare – aici și acum. Cu cât trăim mai mult, cu atât înțelegem mai bine că este scurtă. Ocaziile vin și, apoi, dispar. Eu cred că, printre cele mai mărețe lecții pe care trebuie să le învățăm în această scurtă călătorie pe pământ, sunt lecțiile care ne ajută să distingem între ceea ce este important și ceea ce nu este. Vă implor să nu lăsați lucrurile cele mai importante să treacă pe lângă dumneavoastră pentru că sunteți ocupați să planificați acel viitor iluzoriu și inexistent în care veți avea timp să faceți tot ce doriți să faceți. Găsiți bucurie în această călătorie – acum…

Îmi plac nespus multe spectacole muzicale iar unul dintre preferatele mele a fost scris de compozitoarea americană Meredith Willson și se intitulează The Music Man (Melomanul). Profesorul Harold Hill, unul dintre personajele principale ale spectacolului, rostește o avertizare pe care v-o împărtășesc. El spune: „Dacă aduni suficiente zile de mâine, vei găsi că ai strânse multe zile de ieri goale” [Meredith Willson și Franklin Lacey, The Music Man (1957)].

Frații mei și surorile mele, nu va exista un mâine de care să ne amintim dacă nu facem ceva astăzi…

Cu mulți ani în urmă, Arthur Gordon a scris într-o revistă națională, și eu citez:

„Când aveam în jur de 13 ani și fratele meu, zece, tata ne-a promis că ne duce la circ. Dar, în timpul prânzului, a sunat telefonul; unele treburi urgente cereau ca el să se ducă în oraș. Ne-am pregătit să fim dezamăgiți. Apoi, l-am auzit spunând [la telefon]: «Nu, nu voi veni. Va trebui să aștepte».

Când a revenit la masă, mama a zâmbit. «Circul va reveni, să știi», [a spus ea].

«Știu», a spus tata. «Dar copilăria nu.»” [Arthur Gordon, A Touch of Wonder (1974), p. 77-78].

Dacă aveți copii care au crescut și au plecat de acasă, este foarte probabil să fi avut uneori sentimentul unei nemulțumiri provocate de pierdere și să fi înțeles că nu ați apreciat acel moment din viață în măsura în care ar fi trebuit. Desigur, nu există cale de întoarcere, ci doar înainte. În loc să zăbovim asupra trecutului, ar trebui să profităm cât mai mult de astăzi, de aici și de acum, făcând tot ce putem pentru a ne oferi amintiri plăcute în viitor.

Dacă încă sunteți în procesul de creștere a copiilor, fiți conștienți că micile urme de degete care apar pe aproape fiecare suprafață proaspăt curățată, jucăriile împrăștiate prin casă, grămezile nesfârșite de rufe de care trebuie să vă îngrijiți vor dispărea mult prea devreme și, spre surprinderea dumneavoastră, le veți simți lipsa foarte mult.⁵

Timpul este un dar, o comoară care nu trebuie pusă deoparte pentru viitor, ci folosită cu înțelepciune în prezent.⁶

Procesul de planificare, de lucru și de creare oferă o satisfacție trainică.

Vârstnicul Monte J. Brough [fostă autoritate generală-Cei Șaptezeci] ne povestește despre o vară petrecută la casa din copilăria lui, din Randolph, Utah, când el și fratele lui mai mic, Max, au hotărât să construiască o casă într-un copac mare, în curtea din spatele casei. Ei au făcut planuri pentru cea mai minunată creație a vieții lor. Au adunat materiale de construcție din tot cartierul și le-au dus într-o parte a pomului, unde două ramuri asigurau un loc ideal pentru casă. Era greu și erau nerăbdători să-și termine lucrarea. Imaginea casei din copac terminate le dădea o motivație extraordinară să termine proiectul.

Ei au lucrat toată vara și, în cele din urmă, în toamnă, chiar înainte de începerea noului an școlar, casa lor a fost terminată. Vârstnicul Brough a spus că nu va uita niciodată sentimentele de bucurie și satisfacție pe care le-au avut când, în cele din urmă, s-au putut bucura de rodul muncii lor. Ei au stat în casa din copac, s-au uitat în jur câteva minute, au coborât din copac – și nu s-au mai întors niciodată. Proiectul finalizat, oricât de minunat ar fi fost, nu a putut să le mențină interesul nici măcar pentru o zi. Cu alte cuvinte, procesul de planificare, adunare de materiale, construire și lucru – nu proiectul finalizat – a oferit satisfacția și plăcerea trainică de care au avut parte.⁷

Viziunea fără muncă înseamnă să visam cu ochii deschiși. Munca fără viziune este o corvoadă. Viziunea, combinată cu munca, vă va asigura succesul.⁸

Dumnezeu ne oferă provocarea materiilor prime, nu ușurința lucrurilor finite. El lasă tablourile nepictate și muzica necântată și problemele nerezolvate, pentru ca noi să putem cunoaște bucuriile și gloriile creației.⁹

Putem fi bucuroși chiar și în timpul încercărilor vieții.

Niciunul dintre noi nu trece prin această viață fără probleme și încercări – și, uneori, tragedii și nenorociri. În definitiv, în mare parte, suntem aici pentru a învăța și a progresa ca parte a unor astfel de evenimente din viața noastră. Știm că vor exista momente în care vom suferi, în care vom fi îndurerați și în care vom fi triști. Dar ni se spune că „Adam a căzut, ca oamenii să poată fi; iar oamenii sunt ca să poată avea bucurie” [2 Nefi 2:25].

Cum putem avea bucurie în viața noastră, în pofida tuturor lucrurilor cu care ne-am putea confrunta? Din nou, din scripturi: „De aceea, îndrăzniți și nu vă temeți, pentru că Eu, Domnul, sunt cu voi și am să stau lângă voi” [Doctrină și legăminte 68:6].

Istoria Bisericii în această dispensație a plenitudinii timpurilor abundă în experiențele acelora care au luptat și au rămas, totuși, neclintiți și bucuroși în timp ce au făcut din Evanghelia lui Isus Hristos centrul vieții lor. Această atitudine este ceea ce ne va ajuta să îndurăm orice s-ar întâmpla în viața noastră. Nu ne va îndepărta necazurile, ci ne va da puterea să ne înfruntăm greutățile, să le înfruntăm cu hotărâre și să ieșim victorioși.

Sunt prea multe pentru a fi menționate exemplele de persoane care s-au confruntat cu situații dificile și care, totuși, au perseverat și le-au biruit întrucât credința lor în Evanghelie și în Salvator le-a dat tăria de care aveau nevoie… Aș dori să vă împărtășesc… o experiență emoționantă [din familia mea] care a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru mine.

Mama președintelui Monson, Gladys Condie Monson, și frații și surorile ei. Gladys este a doua din stânga.

Străbunicii mei din partea mamei, Gibson și Cecelia Sharp Condie, locuiau în Clackmannan, Scoția. Familiile lor lucrau la o mină de cărbuni. Erau mulțumiți de viața lor, înconjurați de rude și prieteni și locuiau în case confortabile într-o zonă pe care o îndrăgeau. Apoi, au ascultat mesajul misionarilor Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă și au fost convertiți până în adâncurile sufletului lor. Ei au auzit chemarea de a se aduna în Sion și au știut că trebuiau să răspundă acelei chemări.

La un moment dat, în jurul anului 1848, ei și-au vândut bunurile și s-au pregătit pentru periculoasa călătorie de traversare a puternicului Ocean Atlantic. Împreună cu cinci copii mici, ei au urcat la bordul unui vas cu pânze, toate bunurile lor lumești aflându-se într-un mic cufăr. Ei au călătorit 4.800 de kilometri de-a lungul apelor – opt săptămâni lungi, obositoare pe un ocean periculos, scrutând zarea și așteptând, având hrană puțină, apă puțină și niciun ajutor în afara celui pe care îl puteau găsi pe acea navă mică.

În mijlocul acestei situații în care sufletul le-a fost pus la încercare, unul dintre fiii lor mai mici s-a îmbolnăvit. Nu existau doctori, nu erau magazine de unde să poată cumpăra medicamente pentru a-i ușura suferința. Vegheau, se rugau, așteptau și plângeau în timp ce sănătatea lui se înrăutățea zi de zi. Când, în cele din urmă, ochii lui s-au închis murind, inimile lor au fost sfâșiate. Durerea lor a fost și mai mare când li s-a spus că legea mării trebuia să fie respectată. Înfășurat într-o pânză, căreia i se atașaseră bucăți de metal, trupul băiețelului a fost încredințat mormântului apei. În timp ce și-au continuat călătoria, acei părinți au simțit, în inimile lor rănite, teribila durere [adaptare după Thomas A. Condie, „History of Gibson and Cecelia Sharp Condie” (1937), nepublicată]. Totuși, cu o credință izvorând din convingerea profundă despre adevăr și din dragostea lor pentru Domnul, Gibson și Cecelia au rezistat. Ei au fost alinați de cuvintele Domnului: „În lume, veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” [Ioan 16:33].

Cât de recunoscător sunt pentru strămoșii care au avut credința să-și părăsească pământul și căminul și să se ducă în Sion, care au făcut sacrificii pe care eu cu greu mi le pot imagina! Îi mulțumesc Tatălui meu Ceresc pentru exemplul de credință, curaj și hotărâre pe care Gibson și Cecelia Sharp Condie ni l-au dat, mie și tuturor urmașilor lor…

În scripturile sfinte, citim: „Iată, cei drepți, sfinții Celui Sfânt al lui Israel, cei care au crezut în [El], cei care au îndurat crucile lumii… vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu… iar bucuria lor va fi deplină în vecii vecilor” [2 Nefi 9:18].

Eu depun mărturie în fața dumneavoastră că binecuvântările care ne sunt promise sunt incomensurabile. Deși norii furtunii se pot aduna, deși ploile se pot revărsa asupra noastră, cunoașterea noastră despre Evanghelie și dragostea noastră pentru Tatăl nostru Ceresc și Salvatorul nostru ne vor alina și susține și ne vor aduce bucurie în inimă în timp ce pășim în dreptate și ținem poruncile. Nimic din lumea aceasta nu ne va putea înfrânge.

Preaiubiții mei frați și preaiubitele mele surori, nu vă temeți! Fiți bucuroși! Viitorul este la fel de strălucitor precum credința dumneavoastră.¹⁰

Adevărata bucurie rezultă din faptul a-i iubi pe alții și a le sluji.

A măsura bunătatea vieții în funcție de plăcerile, deliciile și siguranța ei înseamnă a pune în practică un standard fals. Viața îmbelșugată nu constă dintr-un excedent de lux. Nu se mulțumește cu plăceri produse în scopuri comerciale… confundând-o cu bucuria și fericirea…

Pentru a găsi adevărata fericire, trebuie să o căutăm concentrându-ne atenția în jurul nostru. Nicio persoană nu a învățat sensul vieții până nu s-a abandonat pe sine în slujirea aproapelui său. Slujirea oferită altora se aseamănă cu datoria, a cărei împlinire aduce bucurie adevărată.¹¹

Momentele stresante apar în viața noastră indiferent de circumstanțele în care ne aflăm. Trebuie să le facem față cum putem mai bine. Dar nu trebuie să le lăsăm să stea în calea a ceea ce este cel mai important – și ceea ce este cel mai important aproape întotdeauna îi implică pe oamenii din jurul nostru. Deseori, presupunem că ei trebuie să știe cât de mult îi iubim. Dar nu trebuie să presupunem niciodată; trebuie să le spunem. William Shakespeare a scris: „Nu iubesc aceia care nu-și arată iubirea” [Doi tineri din Verona, actul 1, scena 2, rândul 31]. Nu vom regreta niciodată cuvintele blânde rostite sau afecțiunea arătată. Dar vom avea regrete dacă astfel de lucruri sunt omise din relația noastră cu cei care înseamnă cel mai mult pentru noi.

Trimiteți acel mesaj prietenului pe care l-ați neglijat; îmbrățișați-vă copilul; îmbrățișați-vă părinții; spuneți „Te iubesc” mai des; exprimați-vă întotdeauna mulțumirile. Nu lăsați niciodată o problemă care trebuie rezolvată să devină mai importantă decât o persoană care are nevoie să fie iubită.¹² Prietenii se mută, copiii cresc, cei dragi trec în veșnicie. Este atât de ușor să considerăm de la sine înțeleasă prezența cuiva, până în ziua în care iese din viața noastră și noi rămânem cu întrebarea „Cum ar fi fost dacă” și „Ce bine ar fi fost”. Scriitoarea Harriet Beecher Stowe a spus: „Cele mai amare lacrimi vărsate deasupra mormintelor sunt pentru cuvintele nerostite și faptele neîmplinite” [în Gorton Carruth și Eugene Erlich, compilație, The Harper Book of American Quotations (1988), p. 173].

În anii 1960, în timpul războiului din Vietnam, membrul Bisericii Jay Hess, un pilot, a fost doborât deasupra Vietnamului de Nord. Timp de doi ani, familia lui nu a știut dacă murise sau dacă era în viață. Cei ce-l luaseră prizonier în Hanoi i-au permis, în cele din urmă, să scrie acasă, dar i-au limitat mesajul la 25 de cuvinte. Ce am spune, dumneavoastră și cu mine, familiilor noastre dacă am fi în aceeași situație – nevăzându-i de peste doi ani și neștiind dacă îi vom mai revedea vreodată? Dorind să comunice ceva ce familia sa ar fi putut recunoaște ca venind de la el și dorind, de asemenea, să le dea un sfat prețios, fratele Hess a scris – citez: „Aceste lucruri sunt importante: căsătoria în templu, misiunea, facultatea. Mergeți înainte, stabiliți-vă obiective, scrieți istoria, faceți fotografii de două ori pe an” [corespondență personală].

Haideți să ne bucurăm de viață în timp ce-o trăim, să găsim bucurie în timpul călătoriei și să ne împărtășim dragostea prietenilor și familiei noastre! Într-o zi, fiecare dintre noi va rămâne fără zile de mâine.¹³

„Nu vom regreta niciodată cuvintele blânde rostite sau afecțiunea arătată.”

Fie ca noi să hotărâm ca, din această zi, să ne umplem inima cu dragoste! Fie ca noi să mergem acel kilometru în plus pentru a include în viața noastră pe toți cei care sunt singuri sau abătuți sau care suferă în vreun fel! Fie ca noi „[să consolăm, bucurie să dăm]” [„Am făcut eu un bine?”, Imnuri, nr. 140]. Fie ca noi să trăim astfel încât, atunci când acea ultimă chemare este auzită, să nu avem regrete serioase, nicio treabă neterminată, ci să putem spune alături de apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința” [2 Timotei 4:7].¹⁴

Sugestii pentru studiu și predare

Întrebări

Președintele Monson a subliniat nevoia de a distinge între ceea ce este important și ceea ce nu este (vedeți secțiunea 1). Cum faceți acest lucru? Cum putem învinge tendința de a amâna să facem lucrurile care contează cel mai mult? Care sunt unele dintre pericolele faptului de a „[zăbovi] asupra trecutului”? Ce puteți face pentru a „[găsi] bucurie în călătoria” vieții?
Recapitulați povestirea președintelui Monson despre vârstnicul Monte J. Brough și fratele lui (vedeți secțiunea 2). De ce credeți că procesul de a lucra pentru a realiza ceva poate fi la fel de mulțumitor ca rezultatul? Cum v-au adus bucurie munca, efortul și crearea?
Cugetați asupra învățăturilor președintelui Monson despre încercările vieții (vedeți secțiunea 3). Ce putem învăța din povestirea lui despre străbunicii lui? Cum putem găsi bucurie în viața noastră în pofida adversității cu care ne confruntăm? Cum v-a ajutat credința dumneavoastră în Salvator într-o perioadă dificilă?
Președintele Monson ne-a învățat că, pentru a găsi adevărata fericire, trebuie să le slujim altora și să-i iubim (vedeți secțiunea 4). Când ați simțit bucuria care rezultă din faptul de a le sluji altora? Recapitulați modurile de a sluji altora menționate de președintele Monson în secțiunea 4. Ce slujire vă simțiți inspirați să oferiți?

Scripturi suplimentare

Ioan 16:20-22; Evrei 12:1-2; 1 Nefi 8:5-12; 11:25; Alma 27:16-18; Moise 5:10

Ajutor pentru predare

„Pentru a invita Spiritul în predarea dumneavoastră, încurajați-i pe ceilalți să-și împărtășească mărturia despre adevărul pe care-l discutați. Rugați, pur și simplu, [membri ai familiei sau] cursanți să-și împărtășească sentimentele sau experiențele despre un principiu al Evangheliei.” [Să predăm în modul Salvatorului (2016), p. 11)].