Scripturi
Joseph Smith—Istorie 1


Joseph Smith—Istorie

Extrase din Istoria lui Joseph Smith, profetul

History of the Church, volumul 1, capitolele de la 1 la 5

Capitolul 1

Joseph Smith vorbeşte despre strămoşii săi, despre membrii familiei sale şi despre primele lor locuri în care au locuit—O agitaţie neobişnuită cu privire la religie exista în vestul New York-ului. El hotărăşte să caute înţelepciune, aşa cum este indicat de Iacov—Tatăl şi Fiul apar şi Joseph este chemat în slujirea sa profetică. (Versetele 1–20).

1 Având în vedere multele rapoarte care au fost puse în circulaţie de persoane rău intenţionate şi intrigante în legătură cu creşterea şi progresul Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, toate acestea fiind concepute de autorii lor pentru a milita împotriva reputaţiei Bisericii şi a progresului ei în lume—am fost îndemnat să scriu această istorie pentru a lămuri opinia publică şi pentru ca toţi aceia care caută adevărul să fie puşi la curent cu faptele, aşa cum s-au întâmplat, atât cu privire la mine, cât şi la Biserică, în măsura în care am cunoştinţă despre aceste fapte.

2 În această istorie, voi prezenta diferitele evenimente cu privire la această Biserică, în adevăr şi în dreptate, aşa cum s-au întâmplat sau aşa cum există în prezent, acum [1838] fiind al optulea an de la organizarea Bisericii menţionate.

3 M-am născut în anul Domnului o mie opt sute cinci, în ziua de douăzeci şi trei decembrie, în oraşul Sharon, ţinutul Windsor, statul Vermont … Tatăl meu, Joseph Smith, tatăl, a părăsit statul Vermont şi s-a mutat la Palmyra, ţinutul Ontario (acum Wayne), în statul New York, când aveam aproape zece ani. Cam la patru ani după sosirea tatălui meu în Palmyra, el s-a mutat cu familia lui în Manchester, în acelaşi ţinut Ontario—

4 Familia lui se compunea din unsprezece persoane, şi anume, tatăl meu, Joseph Smith; mama mea, Lucy Smith (al cărei nume, înainte de căsătoria ei, a fost Mack, fiica lui Solomon Mack); fraţii mei, Alvin (care a murit la 19 noiembrie 1823, la vârsta de 26 de ani), Hyrum, eu, Samuel Harrison, William, Don Carlos şi surorile mele Sophronia, Catherine şi Lucy.

5 La un moment dat, în cel de-al doilea an după mutarea noastră la Manchester, în locul unde trăiam, era o neobişnuită agitaţie pe tema religiei. Ea a început cu metodiştii, dar, în curând, a devenit generală la toate confesiunile din această regiune a ţării. Într-adevăr, întreaga zonă părea afectată de aceasta şi mulţimi mari s-au alăturat diferitelor grupări religioase, fapt ce a creat, tulburare şi dezbinare deloc neglijabil, între oameni, unii strigând: „Iată, aici!” şi alţii: „Iată, acolo!”. Unii susţineau credinţa metodistă, unii pe cea prezbiteriană, şi alţii pe cea baptistă.

6 Deoarece, cu toată marea dragoste pe care convertiţii la aceste diferite credinţe o exprimau în momentul convertirii lor şi zelul mare manifestat de clerul respectiv care era activ în stârnirea şi promovarea acestei extraordinare scene de sentimente religioase, cu scopul de a vedea pe toată lumea convertită, aşa cum le plăcea lor să numească aceasta, lăsând pe fiecare om se alăture confesiunii pe care o prefera, totuşi, când convertiţii au început să se deplaseze, unii la un grup religios, alţii la altul, s-a văzut că sentimentele, în aparenţă bune atât ale preoţilor, cât şi ale convertiţilor erau mai mult pretinse decât reale; pentru că a urmat o scenă de mare confuzie şi de sentimente rele—preot luptând contra preot şi convertit contra convertit; astfel încât toate sentimentele lor bune pe care le aveau unul faţă de celălalt, dacă au avut vreodată vreunul, s-au pierdut în întregime într-o ceartă de cuvinte şi o controversă de opinii.

7 În acea perioadă, aveam cincisprezece ani. Familia tatălui meu era convertită la credinţa prezbiteriană şi patru dintre ei se alăturaseră acelei biserici, şi anume, mama mea, Lucy, fraţii mei Hyrum şi Samuel Harrison şi sora mea Sophronia.

8 În această perioadă de mare agitaţie, mintea mea a fost cuprinsă de reflecţii serioase şi de mari nelinişti; dar, cu toate că sentimentele mele erau profunde şi, deseori, emoţionante, totuşi, m-am ţinut departe de toate aceste grupări, deşi am participat la unele dintre întâlnirile lor, ori de câte ori am avut ocazia. Cu timpul, gândul meu a început să se îndrepte spre confesiunea metodistă şi am simţit o oarecare dorinţă de a mă alătura ei; dar aşa de mare era confuzia şi cearta dintre diferitele credinţe, încât era imposibil pentru o persoană tânără, aşa cum eram eu, şi aşa de necunoscătoare de oameni şi de lucruri, să ajungă la o concluzie certă referitoare la cine avea dreptate şi cine nu.

9 Din când în când, mintea mea era foarte tulburată, strigătele şi agitaţia erau aşa de mari şi neîncetate. Prezbiterienii erau cei mai decişi împotriva baptiştilor şi a metodiştilor şi îşi foloseau toate resursele, atât ale raţiunii, cât şi ale sofismului, pentru a dovedi erorile lor sau, cel puţin, pentru a-i face pe oameni să creadă că aceştia erau în greşeală. Pe de altă parte, baptiştii şi metodiştii, la rândul lor, erau la fel de zeloşi în încercarea lor de a-şi consolida propriile doctrine şi de a-i respinge pe toţi ceilalţi.

10 În mijlocul acestui război de cuvinte şi al tumultului de opinii, îmi spuneam deseori: Ce este de făcut? Care dintre toate aceste grupări are dreptate; sau, greşesc ele toate laolaltă? Dacă una dintre ele are dreptate, care este aceasta şi cum pot s-o recunosc?

11 În timp ce mă frământam sub apăsarea greutăţilor deosebit de mari cauzate de disputele dintre aceste grupări religioase, am citit, într-o zi, epistola lui Iacov, capitolul întâi, versetul al cincilea, care spune: Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.

12 Niciodată nu a pătruns un pasaj din scriptură în inima omului cu mai multă putere decât a pătruns acesta, atunci, în inima mea. Părea că intră cu putere mare în fiecare fibră a inimii mele. Am meditat iar şi iar asupra lui, ştiind că, dacă vreo persoană avea nevoie de înţelepciune de la Dumnezeu, eu eram aceea; pentru că nu ştiam cum să fac şi, dacă nu puteam obţine mai multă înţelepciune decât aveam atunci, niciodată nu aveam să ştiu; pentru că învăţătorii de religie ai diferitelor grupări religioase înţelegeau aceleaşi pasaje din scripturi în moduri atât de diferite, încât se distrugea toată încrederea în lămurirea întrebării printr-un apel la Biblie.

13 În cele din urmă, am ajuns la concluzia că trebuie, fie să rămân în întuneric şi în confuzie, fie să fac aşa cum îndrumă Iacov, şi anume, să cer de la Dumnezeu. M-am hotărât până la urmă să „cer de la Dumnezeu”, ajungând la concluzia că, dacă El dădea înţelepciune acelora cărora le lipsea înţelepciunea şi o dădea cu mână largă şi fără mustrare, puteam să îndrăznesc.

14 Astfel, în conformitate cu hotărârea mea de a cere de la Dumnezeu, m-am retras în pădure să fac încercarea. Era în dimineaţa o zile frumoase, senine, la începutul primăverii anului o mie opt sute douăzeci. Era pentru prima dată în viaţa mea când făceam o astfel de încercare, pentru că în mijlocul tuturor frământărilor mele, eu nu încercasem, încă, niciodată să mă rog cu glas tare.

15 După ce m-am retras în locul unde plănuisem dinainte să merg, uitându-mă în jurul meu şi văzându-mă singur, am îngenuncheat şi am început să înalţ dorinţele inimii mele către Dumnezeu. De abia începusem, când imediat am fost cuprins de o putere, care m-a copleşit în întregime şi care a avut o influenţă atât de uimitoare asupra mea, încât mi-a legat limba, astfel că nu am mai putut vorbi. Un întuneric de nepătruns s-a aşternut în jurul meu şi mi s-a părut pentru un moment că eram condamnat la o distrugere subită.

16 Dar, adunându-mi toate puterile pentru a-L chema pe Dumnezeu să mă elibereze din puterea acestui duşman care pusese stăpânire pe mine şi chiar în clipa când eram gata să mă las cuprins de disperare, şi să mă las pradă distrugerii—nu unei nimiciri imaginare, ci puterii unei fiinţe reale din lumea nevăzută, care avea o putere atât de uimitoare cum nu mai simţisem niciodată la vreo fiinţă—chiar în acest moment de mare panică, am văzut un stâlp de lumină exact deasupra capului meu, mai luminos ca strălucirea soarelui, care a coborât treptat până când a căzut deasupra mea.

17 Imediat ce a apărut, m-am simţit eliberat de duşmanul care mă ţinea legat. Când lumina s-a oprit asupra mea, am văzut două Personaje, ale căror strălucire şi slavă întreceau orice descriere şi care stăteau deasupra mea, în aer. Unul dintre Ele mi-a vorbit, chemându-mă pe nume, şi a spus, arătând către celălalt: Acesta este Fiul Meu Iubit. Ascultă-L!

18 Scopul meu, mergând să-L întreb pe Domnul, era să ştiu care dintre toate confesiunile era adevărată, pentru ca să ştiu căreia să mă alătur. De aceea, imediat ce am devenit stăpân pe mine astfel încât să pot vorbi, Le-am întrebat pe Personaje, care stăteau deasupra mea în lumină, care dintre toate confesiunile era cea adevărată (pentru că la vremea aceea inima mea nu simţise, niciodată, că toate erau greşite)—şi căreia trebuia să mă alătur.

19 Mi s-a răspuns că nu trebuie să mă alătur nici uneia dintre ele, pentru că toate erau greşite; şi Personajul care mi s-a adresat a spus că toate crezurile lor erau lucruri abominabile în ochii Lui; că acei învăţători erau toţi corupţi, că „ei se apropie de Mine cu buzele lor, dar inimile lor sunt departe de Mine; ei propovăduiesc ca doctrine poruncile oamenilor, având o formă de evlavie, dar ei neagă puterea ei”.

20 El mi-a interzis din nou să mă alătur vreuneia dintre ele; şi multe alte lucruri mi-a spus El mie, pe care nu le pot scrie acum. Când mi-am revenit, eram lungit pe spate, uitându-mă la cer. Când lumina a dispărut, nu mai aveam forţă; dar în curând, revenindu-mi într-o oarecare măsură am plecat acasă. Şi când m-am rezemat de sobă, mama m-a întrebat ce aveam. Am răspuns: „N-am nimic, totul este bine—mă simt bine”. După aceea, i-am spus mamei mele: „Am aflat personal că prezbiterianismul nu este adevărat”. Se pare că adversarul era conştient, din prima perioadă a vieţii mele, că eram destinat să mă dovedesc a fi un perturbator şi o persoană care va crea necazuri împărăţiei lui; dacă nu, atunci de ce s-ar fi unit puterile întunericului împotriva mea? De ce opoziţia şi persecuţia care s-au ridicat împotriva mea, aproape din perioada copilăriei mele?

Unii predicatori şi alţi învăţători de religie resping relatarea Primei Viziuni—Joseph Smith este copleşit de persecuţie—El mărturiseşte despre realitatea viziunii (versetele 21–26).

21 La câteva zile după ce am avut această viziune, s-a întâmplat să fiu în compania unuia dintre predicatorii metodişti, care era foarte activ în agitaţia religioasă menţionată mai înainte; şi, discutând cu el despre religie, am profitat de ocazie pentru a-i relata viziunea pe care o avusesem. Am fost foarte surprins de atitudinea lui; a tratat relatarea mea nu numai cu uşurinţă, ci cu mare dispreţ, spunând că totul era de la diavol, că nu există astfel de lucruri, ca viziuni ori revelaţii, în zilele de azi; că toate aceste lucruri încetaseră odată cu apostolii şi că nu mai vor fi altele niciodată.

22 Curând, am constat totuşi că povestirea întâmplării mele a stârnit, printre învăţătorii de religie, mari prejudicii împotriva mea şi a fost cauza unei mari persecuţii, care a continuat să crească; şi cu toate că eram un băiat necunoscut, având numai între paisprezece şi cincisprezece ani şi condiţiile mele în viaţă au fost de natură a face din mine un băiat fără importanţă în lume, totuşi, oameni cu poziţii înalte mi-au acordat suficientă atenţie pentru a stârni opinia publică împotriva mea şi a crea o persecuţie amară; şi acesta a fost un lucru comun printre toate confesiunile: toate s-au unit pentru a mă persecuta.

23 Aceasta m-a făcut să mă gândesc serios, atunci şi deseori după aceea, că era foarte straniu faptul că un băiat necunoscut, având puţin peste paisprezece ani şi, de asemenea, condamnat să-şi câştige o existenţă sărăcăcioasă prin munca sa zilnică, a putut fi considerat o persoană atât de importantă încât să atragă atenţia celor mai importanţi oameni din cele mai cunoscute confesiuni ale zilei şi în aşa fel încât să creeze în ei spiritul celei mai amari persecuţii şi insulte. Dar, straniu sau nu, aceasta a fost situaţia şi a fost adeseori cauza unei mari tristeţi pentru mine.

24 Totuşi, era, fară îndoiată, o realitate faptul că eu avusesem o viziune. De atunci, m-am gândit că mă simţeam foarte asemănător lui Pavel, când şi-a susţinut apărarea înaintea regelui Agripa şi i-a povestit despre viziunea pe care a avut-o, când a văzut o lumină şi a auzit un glas; dar, totuşi, au fost puţini acei care l-au crezut; unii spuneau că nu era cinstit, alţii spuneau că era nebun; şi-au bătut joc de el şi l-au insultat. Dar toate acestea n-au distrus realitatea viziunii sale. El avusese o viziune, el ştia că a avut, şi toate persecuţiile de sub cer nu puteau să schimbe faptul acesta; şi, deşi ei aveau să-l persecute până la moarte, el a ştiut totuşi şi avea să ştie până la ultima sa suflare că a văzut o lumină şi a auzit un glas vorbind cu el şi toată lumea n-ar fi putut să-l facă să gândească sau să creadă altfel.

25 Aşa era şi cu mine. Văzusem, cu adevărat, o lumină şi în mijlocul acelei lumini am văzut două Personaje şi Ele au vorbit într-adevăr cu mine; şi, cu toate că eram urât şi persecutat pentru că spuneam că am avut o viziune, totuşi era adevărat; şi în timp ce mă persecutau, insultându-mă şi vorbind tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva mea, pentru că susţineam acest lucru, am ajuns să spun în inima mea: Pentru ce mă persecută ei pe mine, pentru că spun adevărul? Am avut, într-adevăr, o viziune; şi cine sunt eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu? Sau pentru ce crede lumea că mă poate face să dezmint ceea ce am văzut în realitate? Căci avusesem o viziune; ştiam aceasta şi ştiam că Dumnezeu ştie aceasta şi n-am putut să o neg, nici să îndrăznesc să fac acest lucru; cel puţin ştiam că făcând astfel, L-aş fi jignit pe Dumnezeu şi aş fi fost condamnat.

26 Acum eram satisfăcut în mintea mea, în ceea ce privea lumea confesiunilor: nu era datoria mea să mă alătur nici uneia dintre ele, ci să continuu aşa cum eram până când voi primi noi îndrumări. Aflasem că mărturia lui Iacov este adevărată: că un om căruia îi lipseşte înţelepciunea poate s-o ceară de la Dumnezeu şi s-o obţină fără a fi mustrat.

Moroni îi apare lui Joseph Smith—Numele lui Joseph va fi cunoscut de bine şi de rău printre toate naţiunile—Moroni îi vorbeşte despre Cartea lui Mormon şi despre judecăţile viitoare ale Domnului şi citează multe scripturi—Locul ascuns al plăcilor de aur este revelat—Moroni continuă să-l instruiască pe profet (versetele 27–54).

27 Am continuat să-mi urmez ocupaţia obişnuită în viaţă până la douăzeci şi unu septembrie o mie opt sute douăzeci şi trei, tot timpul suferind persecuţii severe din partea tuturor categoriilor de oameni, atât religioşi, cât şi nereligioşi, deoarece am continuat să afirm că am avut o viziune.

28 În timpul scurs între evenimentul când am avut viziunea şi anul o mie opt sute douăzeci şi trei—fiindu-mi interzis să mă alătur vreuneia dintre confesiunile religioase de atunci, fiind de o vârstă foarte fragedă şi fiind persecutat de aceia care ar fi trebuit să-mi fie prieteni şi să mă trateze cu blândeţe şi care, dacă presupuneau că m-aş fi înşelat, ar fi trebuit să se străduiască să mă readucă pe calea cea dreaptă într-un fel potrivit şi afectuos—am fost expus la tot felul de ispite; şi, pentru că intram în contact cu tot felul de oameni, am făcut, deseori, multe greşeli prosteşti, şi am dat dovadă de slăbiciunile tinereţii şi de imperfecţiunile naturii umane; ceea ce, regret să o spun, m-a condus la diferite ispite jignitoare în ochii lui Dumnezeu. Făcând această mărturisire, nimeni nu trebuie să presupună că eram vinovat de vreun păcat mare sau răutăcios. Înclinaţia de a comite un astfel de lucru nu a fost niciodată în natura mea. Dar eram vinovat de lipsă de seriozitate şi, uneori, de asocierea cu companii uşuratice etc., nepotrivite cu reputaţia care trebuia menţinută de către cineva care era chemat de Dumnezeu, aşa cum fusesem eu. Dar aceasta nu va părea foarte neobişnuit nici unei persoane care îşi aminteşte de tinereţea mea şi care cunoaşte caracterul meu vesel de la natură.

29 Ca urmare a acestor fapte, mă simţeam adeseori condamnat din cauza slăbiciunilor şi imperfecţiunilor mele; şi atunci, în seara mai sus amintită, de douăzeci şi unu septembrie, după ce m-am urcat în pat pentru noapte, m-am adresat în rugăciune şi implorare Atotputernicului Dumnezeu să-mi ierte toate păcatele şi slăbiciunile mele şi, de asemenea, să-mi dea un semn pentru a putea cunoaşte starea şi situaţia mea în faţa Lui; pentru că aveam deplină încredere că voi obţine o manifestare divină după cum avusesem una mai înainte.

30 În timp ce Îl chemam astfel pe Dumnezeu, am descoperit o lumină apărând în camera mea care a continuat să crească până când camera a fost mai luminoasă decât ziua în amiaza-mare, când imediat un personaj a apărut la marginea patului meu, stând în aer, deoarece picioarele sale nu atingeau podeaua.

31 El purta o mantie amplă, de un alb minunat. Era un alb care întrecea orice văzusem vreodată pe pământ; şi nici nu cred că ceva pe acest pământ ar putea fi făcut să apară atât de extraordinar de alb şi de strălucitor. Mâinile sale erau goale şi tot aşa erau şi braţele sale, până puţin mai sus de încheietura mâinii; tot aşa erau goale tălpile şi picioarele sale până puţin mai sus de glezne. Capul şi gâtul erau, de asemenea, descoperite. Am putut să descopăr că nu avea pe el alte haine decât această mantie, căci aceasta era deschisă, astfel că i-am putut vedea pieptul.

32 Nu numai mantia sa era extraordinar de albă, dar întreaga sa persoană era glorioasă, mai presus de orice descriere, şi înfăţişarea sa era într-adevăr ca fulgerul. Camera era extrem de luminată, dar nu atât de strălucitoare ca în imediata apropiere a persoanei sale. Când m-am uitat întâi la el, mi-a fost teamă; dar frica m-a părăsit de îndată.

33 El m-a chemat pe nume şi mi-a spus că era un mesager trimis la mine din prezenţa lui Dumnezeu şi că numele lui era Moroni; că Dumnezeu avea o lucrare pe care să o fac eu: şi că numele meu va fi ţinut de bine şi de rău printre toate naţiunile, neamurile şi limbile, sau va fi pomenit şi de bine şi de rău printre toate popoarele.

34 El a spus că a fost depozitată o carte, scrisă pe plăci de aur, cuprinzând o relatare despre foştii locuitori ai acestui continent şi despre originea lor. De asemenea, a spus că plenitudinea nepieritoarei Evanghelii este cuprinsă în această carte, aşa cum a fost dată de către Salvator vechilor locuitori.

35 De asemenea, că erau două pietre montate în arcuri de argint—şi aceste pietre, ataşate unei platoşe, constituiau ceea ce se numeşte Urimul şi Tumimul—depozitate cu plăcile; şi posesiunea şi folosinţa acestor pietre erau ceea ce făceau „văzătorii” în vechime sau în vremurile trecute; şi că Dumnezeu le pregătise în scopul traducerii cărţii.

36 După ce mi-a spus aceste lucruri, el a început să citeze profeţiile din Vechiul Testament. El a citat, întâi, o parte din al treilea capitol al lui Maleahi; şi el a citat, de asemenea, al patrulea sau ultimul capitol al aceleiaşi profeţii, deşi, cu o mică modificare faţă de felul în care este scris în Bibliile noastre. În loc de a cita primul verset după cum apare în cărţile noastre, el l-a citat astfel:

37 Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor şi toţi cei mândri, da, şi toţi cei care fac rele vor arde ca miriştea; pentru că cei care vin îi vor arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, şi nici ramură.

38 Şi din nou, el a citat al cincilea verset astfel: Iată, vă voi dezvălui preoţia, prin mâna lui Ilie, profetul, înaintea sosirii măreţei şi groaznicei zile a Domnului.

39 De asemenea, el a citat diferit versetul următor: Şi va sădi în inima copiilor promisiunile făcute strămoşilor şi inima copiilor se va întoarce către strămoşii lor. Dacă nu ar fi aşa, întreg pământul ar fi complet pustiit la venirea Lui.

40 Pe lângă acestea, el a citat al unsprezecelea capitol al lui Isaia, spunând că era pe cale de a fi împlinit. El a citat, de asemenea, al treilea capitol din Faptele apostolilor, al douăzeci şi doilea şi al douăzeci şi treilea verset, exact cum apar în Noul nostru Testament. A spus că acel profet era Hristos; dar nu venise, încă, ziua în care „aceia care nu vor asculta glasul Lui vor fi alungaţi din mijlocul oamenilor”, dar va veni curând.

41 A citat şi al doilea capitol din Ioel, de la al douăzeci şi optulea verset până la ultimul. El a spus, de asemenea, că aceasta n-a fost încă împlinită, dar în curând avea să fie. Mai departe, a afirmat că plenitudinea neamurilor va veni curând. El a citat multe alte pasaje din scriptură şi a dat multe explicaţii care nu pot fi menţionate aici.

42 Din nou, el mi-a spus că atunci când voi primi acele plăci despre care îmi vorbise—deoarece timpul când ele urmau să fie obţinute nu era încă împlinit—nu trebuie să le arăt nici unei persoane; nici platoşa cu Urimul şi Tumimul; numai acelor persoane cărora mi se va porunci să le arăt; dacă voi face contrariul, voi fi distrus. În timp ce el vorbea cu mine despre plăci, minţii mele i-a fost dezvăluită o viziune, astfel încât am putut vedea locul în care fuseseră depozitate plăcile şi aceasta atât de clar şi de distinct, încât am recunoscut locul atunci când l-am vizitat.

43 După această comunicare, am văzut că lumina din cameră începe să se strângă imediat în jurul persoanei care îmi vorbise şi a continuat tot aşa până când camera a rămas din nou în întuneric, cu excepţia locului exact dimprejurul lui; când, dintr-o dată, am văzut cum s-a deschis o cale direct spre cer şi el s-a ridicat până când a dispărut cu totul şi camera a rămas în întuneric aşa cum fusese înainte ca această lumină cerească să-şi fi făcut apariţia.

44 Stăteam întins, meditând asupra acestei scene neobişnuite şi minunându-mă mult de ceea ce îmi fusese spus de acest mesager extraordinar; atunci, în mijlocul meditaţiei mele, deodată, am descoperit că, din nou, camera începea să se lumineze şi, de parcă ar fi fost într-o clipă, acelaşi mesager ceresc a fost din nou lângă patul meu.

45 El a început şi mi-a spus, din nou, exact aceleaşi lucruri pe care le spusese la prima sa vizită, fără cea mai mică schimbare; după ce a terminat, el m-a informat despre marile judecăţi care aveau să vină pe pământ, cu mari pustiiri prin foamete, sabie şi ciumă; şi că aceste amarnice judecăţi vor sosi pe pământ în această generaţie. După ce a relatat aceste lucruri, s-a ridicat din nou, aşa cum făcuse şi mai înainte.

46 În acel moment, atât de profunde erau impresiile făcute asupra minţii mele, încât somnul îmi părăsise ochii şi stăteam culcat, copleşit de uimire de ceea ce văzusem şi auzisem. Dar cât de mare mi-a fost surpriza, când l-am văzut, din nou, pe acelaşi mesager lângă patul meu şi l-am auzit spunând sau repetând aceleaşi lucruri ca şi mai înainte; şi a adăugat un avertisment pentru mine, spunându-mi că Satana va încerca să mă ispitească (din cauza situaţiei sărăcăcioase a familiei tatălui meu) să iau plăcile cu scopul de a deveni bogat. Aceasta el mi-a interzis-o, spunându-mi că nu trebuie să am în vedere nici un alt scop, atunci când primesc plăcile, decât să-L slăvesc pe Dumnezeu şi că nu trebuia să fiu influenţat de nici un alt motiv, decât acela de a clădi împărăţia Lui; altfel, eu nu voi putea să le primesc.

47 După această a treia vizită, el s-a ridicat din nou la cer ca şi mai înainte şi am fost lăsat, din nou, să meditez asupra ciudăţeniei evenimentelor prin care tocmai trecusem; aproape imediat după ce mesagerul ceresc se ridicase de lângă mine pentru a treia oară, cocoşul a cântat şi am văzut că se făcea ziuă, aşa că întrevederile noastre trebuie să fi durat toată noaptea.

48 Curând după aceea, m-am ridicat din pat şi, ca de obicei, m-am dus la treburile mele zilnice; dar, încercând să lucrez ca în alte dăţi, am găsit că puterea mea era atât de epuizată încât eram incapabil să fac ceva. Tatăl meu, care lucra împreună cu mine, a observat că era ceva în neregulă cu mine şi mi-a spus să mă duc acasă. Am pornit cu intenţia de a merge acasă; dar, încercând să trec peste gardul câmpului unde eram, puterile m-au părăsit complet şi am căzut neajutorat la pământ şi am fost, un timp, complet inconştient.

49 Primul lucru, de care îmi amintesc, a fost un glas care-mi vorbea, chemându-mă pe nume. M-am uitat în sus şi l-am văzut pe acelaşi mesager stând deasupra capului meu, înconjurat de lumină ca şi mai înainte. El mi-a relatat atunci, din nou, tot ce-mi povestise noaptea anterioară şi mi-a poruncit să merg la tatăl meu şi să-i spun despre viziunea pe care am avut-o şi despre poruncile pe care le primisem.

50 Am ascultat; m-am întors la tatăl meu pe câmp şi i-am repetat toată întâmplarea. El mi-a răspuns că aceasta era de la Dumnezeu şi mi-a spus să merg şi să fac aşa cum mi-a poruncit mesagerul. Am părăsit câmpul şi m-am dus la locul unde mesagerul îmi spusese că erau depozitate plăcile; şi, datorită clarităţii viziunii pe care o avusesem despre acesta, am cunoscut locul de îndată ce am ajuns acolo.

51 Aproape de satul Manchester, ţinutul Ontario din statul New York, se află un deal de mărime considerabilă, şi cel mai înalt din împrejurimi. Pe partea de vest a acestui deal, nu departe de vârf, sub o piatră de o mărime considerabilă, se aflau plăcile, depozitate într-o cutie de piatră. Această piatră era groasă şi rotunjită în mijlocul părţii superioare şi mai subţire pe margini, astfel încât partea din mijloc era vizibilă deasupra pământului, iar marginea era acoperită, de jur împrejur, cu pământ.

52 După ce am îndepărtat pământul, mi-am procurat o pârghie pe care am fixat-o sub marginea pietrei şi, cu puţin efort, am ridicat-o. Am privit înăuntru şi acolo am văzut, într-adevăr, plăcile, Urimul şi Tumimul şi platoşa aşa cum declarase mesagerul. Cutia în care se aflau ele era formată prin împreunarea pietrelor într-un fel de ciment. Pe fundul cutiei se aflau două pietre aşezate transversal faţă de cutie şi pe aceste pietre erau aşezate plăcile şi celelalte lucruri împreună cu ele.

53 Am încercat să le scot afară, dar mesagerul mi-a interzis şi am fost înştiinţat, din nou, că nu sosise încă timpul pentru ca ele să apară şi nici nu va sosi decât peste patru ani de la acea dată; dar mi-a spus că va trebui să vin în acel loc exact peste un an de la acea dată şi că se va întâlni cu mine acolo şi că eu va trebui să continui să fac astfel până va veni vremea să obţin plăcile.

54 Ca urmare, după cum mi-a fost poruncit, m-am dus la sfârşitul fiecărui an şi, de fiecare dată, am găsit acolo pe acelaşi mesager şi, la fiecare dintre întrevederile noastre, am primit instrucţiuni şi informaţii de la el referitoare la ceea ce va face Domnul şi cum şi în ce fel va trebui condusă împărăţia Sa în zilele din urmă.

Joseph Smith se căsătoreşte cu Emma Hale—El primeşte plăcile de aur de la Moroni şi traduce unele dintre caractere—Martin Harris arată caracterele şi traducerea profesorului Anthon, care spune: „Nu pot să citesc o carte sigilată” (versetele 55–65).

55 Deoarece posibilităţile materiale ale tatălui meu erau foarte limitate, eram nevoiţi să muncim cu mâinile noastre, angajându-ne cu ziua, ori într-alt fel, după cum se ivea ocazia. Câteodată eram acasă şi câteodată în altă parte şi, printr-o muncă necontenită, am putut să ne creăm o existenţă confortabilă.

56 În anul 1823, familia tatălui meu a fost încercată de o mare suferinţă prin moartea fratelui meu cel mai mare, Alvin. În luna octombrie 1825, m-am angajat la un domn în vârstă, pe nume Josiah Stoal, care trăia în ţinutul Chenango, statul New York. El auzise că o mină de argint fusese deschisă de către spanioli în Harmony, ţinutul Susquehanna, statul Pennsylvania; şi, înainte de a mă angaja, făcuse săpături pentru ca, dacă era posibil, să descopere mina. După ce m-am dus să locuiesc la el, m-a luat, împreună cu ceilalţi muncitori ai lui, pentru a face săpături pentru mina de argint unde am continuat să lucrez aproape o lună, fără ca acţiunea noastră să aibă succes şi, în final, l-am convins pe bătrânul domn să înceteze cercetările sale. De aici a venit povestea foarte răspândită că eu am fost săpător de bani.

57 În timpul în care am fost astfel angajat, am stat în pensiune la un domn Isaac Hale, de prin acele locuri. Acolo am văzut-o pentru prima oară pe soţia mea (fiica lui), Emma Hale. La 18 ianuarie 1827, în timp ce eram, încă, angajat la domnul Stoal, ne-am căsătorit.

58 Datorită faptului că susţineam în continuare că avusesem o viziune, persecuţia mă urmărea, încă, şi familia tatălui soţiei mele s-a opus foarte mult la căsătoria noastră. De aceea, am fost nevoit să o duc în altă parte; astfel, ne-am dus şi ne-am căsătorit în casa judecătorului Tarbill, în South Bainbridge, ţinutul Chenango, New York. Imediat după căsătoria mea, l-am părăsit pe domnul Stoal şi m-am dus la tatăl meu şi am lucrat pământul cu el în acea perioadă.

59 În cele din urmă, a venit timpul pentru a obţine plăcile, Urimul şi Tumimul şi platoşa. În a douăzeci şi doua zi a lui septembrie, o mie opt sute douăzeci şi şapte, ducându-mă, ca de obicei, la sfârşitul unui alt an, la locul unde erau depozitate aceste lucruri, acelaşi mesager ceresc mi le-a dat împreună cu această poruncă: că eu va trebui să fiu răspunzător pentru ele; dacă le voi pierde prin nepăsare sau prin neglijenţa mea de orice fel, voi fi nimicit; dar, dacă voi depune toate eforturile să le păstrez până când el, mesagerul, le va cere înapoi, ele vor fi protejate.

60 Curând am aflat motivul pentru care primisem porunci atât de stricte de a le păstra în siguranţă şi de ce mesagerul spusese că, după ce voi fi făcut ceea ce mi s-a cerut, el le va cere înapoi. Pentru că, imediat ce s-a aflat că plăcile erau în posesia mea, au fost depuse cele mai înverşunate eforturi pentru a-mi fi luate. Orice stratagemă ce a putut fi inventată a fost folosită în acest scop. Persecuţia a devenit mai amară şi mai aspră decât înainte şi mulţimi mă urmăreau să mi le ia, dacă s-ar fi putut. Dar, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, ele au rămas în siguranţă în mâinile mele până când am împlinit prin ele ceea ce mi s-a cerut. Când, conform înţelegerii, mesagerul mi le-a cerut înapoi eu i le-am dat; şi el le are în grija sa până în această zi, fiind cea de a doua zi a lunii mai, o mie opt sute treizeci şi opt.

61 Totuşi, agitaţia a continuat şi zvonurile a mii de limbi au fost tot timpul întrebuinţate pentru a pune în circulaţie minciuni despre familia tatălui meu şi despre mine. Dacă ar fi să relatez măcar a mia parte din acestea, ar trebui să umplu volume întregi. Totuşi, persecuţia a devenit atât de insuportabilă, încât am fost obligat să părăsesc oraşul Manchester şi să plec cu soţia mea în ţinutul Susquehanna din statul Pennsylvania. În timp ce ne pregăteam să plecăm—fiind foarte săraci şi persecuţia împotriva noastră atât de intensă, încât nu exista vreo posibilitate ca vreodată să fim altfel—în mijlocul supărărilor noastre, am găsit un prieten în domnul Martin Harris, care a venit la noi şi mi-a dat cincizeci de dolari pentru a ne ajuta în călătoria noastră. Domnul Harris locuia în satul Palmyra, ţinutul Wayne din statul New York şi era un fermier respectabil.

62 Mulţumită acestui ajutor oportun am putut să ajung la locul destinaţiei mele din Pennsylvania; şi imediat după sosirea mea acolo am început să copiez caracterele care erau pe plăci. Am copiat un număr considerabil dintre ele şi cu ajutorul Urimului şi Tumimului am tradus o parte dintre ele, lucru acesta făcându-l în timpul dintre sosirea mea la casa tatălui soţiei mele, în luna decembrie, şi luna februarie a anului următor.

63 Într-o zi din această lună de februarie, a venit la locuinţa noastră domnul Martin Harris, menţionat mai devreme, a luat caracterele pe care eu le transcrisesem de pe plăci şi a plecat cu ele în oraşul New York. Referitor la cele întâmplate cu el şi cu caracterele luate, voi reda propria sa relatare, aşa cum mi-a făcut-o după întoarcerea sa şi care era după cum urmează:

64 „M-am dus în oraşul New York şi am prezentat caracterele care fuseseră traduse, împreună cu traducerea lor, profesorului Charles Anthon, un domn vestit pentru cunoştinţele sale literare. Profesorul Anthon a declarat că traducerea era corectă, mai corectă decât orice altă traducere pe care el o văzuse vreodată din egipteană. După aceea, i-am arătat caracterele care încă nu erau traduse, iar el a spus că erau egiptene, caldeene, asiriene şi arabe; şi a spus că erau caractere autentice. Mi-a dat un certificat prin care confirma oamenilor din Palmyra că erau caractere autentice şi că traducerea acelora care fuseseră traduse era, de asemenea, corectă. Am luat certificatul, l-am pus în buzunar şi mă pregăteam tocmai să ies din casă, când domnul Anthon m-a chemat înapoi şi m-a întrebat cum a aflat tânărul că erau plăci de aur în locul în care le-a găsit. I-am răspuns că un înger al lui Dumnezeu îi revelase aceasta.

65 Atunci, el mi-a spus: ‘Lăsa-mă să văd certificatul acela’. În consecinţă, l-am scos din buzunar şi i l-am dat, iar el l-a luat şi l-a rupt în bucăţele, spunând că în zilele noastre nu mai existau asemenea lucruri ca slujirea îngerilor şi că, dacă eu i-aş aduce plăcile, le-ar traduce el. L-am informat că o parte din plăci erau sigilate şi că îmi era interzis să le aduc. El a răspuns: ‘Nu pot să citesc o carte sigilată’. Am plecat de la el şi m-am dus la dr. Mitchell, care a confirmat ceea ce a spus profesorul Anthon cu privire la caractere şi la traducere”.

· · · · · · ·

Oliver Cowdery slujeşte drept copist la traducerea Cărţii lui Mormon—Joseph şi Oliver primesc Preoţia lui Aaron de la Ioan Botezătorul—Ei sunt botezaţi, rânduiţi şi primesc spiritul profeţiei (versetele 66–75).

66 În ziua a cincea a lunii aprilie 1829, Oliver Cowdery, pe care nu-l văzusem niciodată până atunci, a venit la mine. El mi-a spus că, fiind învăţător la o şcoală din apropierea locuinţei tatălui meu şi cum tatăl meu era unul dintre cei care-şi trimiteau copiii la şcoală, a stat un timp în pensiune la el şi, în timpul cât s-a aflat acolo, familia i-a relatat împrejurările în care am primit plăcile şi, în consecinţă, venise pentru a-mi pune întrebări.

67 La două zile după sosirea domnului Cowdery (fiind 7 aprilie), am început să traduc Cartea lui Mormon, iar el a început să scrie pentru mine.

· · · · · · ·

68 Noi continuam încă munca de traducere, când în luna următoare (mai 1829), într-o anumită zi, ne-am dus în pădure pentru a ne ruga şi a-L întreba pe Domnul cu privire la botezul pentru iertarea păcatelor, pe care-l găsisem menţionat în traducerea plăcilor. În timp ce eram astfel ocupaţi, rugându-ne şi chemându-L pe Domnul, un mesager din ceruri a coborât într-un nor de lumină şi aşezându-şi mâinile pe noi ne-a rânduit, spunând:

69 Vouă, tovarăşilor mei în slujire, în numele lui Mesia, vă confer Preoţia lui Aaron, care deţine cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinţei şi ale botezului prin scufundare, pentru iertarea păcatelor; şi aceasta nu va mai fi niciodată luată de pe pământ, până ce fiii lui Levi nu vor oferi din nou Domnului o ofrandă în neprihănire.

70 El a spus că această Preoţie a lui Aaron nu avea puterea de a aşeza mâinile pentru darul Duhului Sfânt, dar că aceasta ne va fi conferită mai târziu; şi ne-a poruncit să mergem şi să fim botezaţi, îndrumându-ne ca eu să-l botez pe Oliver Cowdery şi, după aceea, el să mă boteze pe mine.

71 În consecinţă, ne-am dus şi am fost botezaţi. Întâi l-am botezat eu pe el, şi, după aceea, el m-a botezat pe mine—după aceea, mi-am aşezat mâinile pe capul lui şi l-am rânduit la Preoţia lui Aaron; apoi el şi-a aşezat mâinile asupra mea şi m-a rânduit la aceeaşi preoţie, deoarece astfel ni s-a poruncit.*

72 Mesagerul care ne-a vizitat cu această ocazie şi care ne-a conferit această preoţie a spus că numele său era Ioan, acelaşi care este numit Ioan Botezătorul, în Noul Testament; şi că el a acţionat sub îndrumarea lui Petru, Iacov şi Ioan, care deţineau cheile Preoţiei lui Melhisedec, preoţie care, a spus el, ne va fi conferită şi nouă la timpul potrivit şi că eu voi fi numit primul vârstnic al Bisericii şi el (Oliver Cowdery), al doilea. Era în a cincisprezecea zi din luna mai 1829, când am fost rânduiţi de mâna acestui mesager şi am fost botezaţi.

73 Imediat după ieşirea noastră din apă, după ce am fost botezaţi, am trăit experienţa unor mari şi glorioase binecuvântări de la Tatăl nostru Ceresc. De abia îl botezasem pe Oliver Cowdery şi Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui, iar el s-a ridicat şi a profeţit multe lucruri care urmau să se întâmple în scurt timp. Şi tot aşa, imediat ce am fost botezat de el, am avut şi eu spiritul profeţiei, când, ridicându-mă am profeţit despre creşterea acestei Biserici şi despre multe alte lucruri referitoare la Biserică şi la actuala generaţie a copiilor oamenilor. Noi eram plini de Duhul Sfânt şi ne bucuram de Dumnezeul salvării noastre.

74 Minţile noastre fiind acum luminate, am început să înţelegem scripturile, iar adevărata semnificaţie şi intenţie a celor mai misterioase pasaje ne erau dezvăluite într-un fel la care niciodată nu am putut ajunge înainte şi nici nu ne-am mai gândit niciodată. În acelaşi timp a trebuit să ţinem secrete evenimentele primirii preoţiei şi botezul nostru, din cauza spiritului persecuţiei care se manifestase deja în împrejurimi.

75 Din când în când, am fost ameninţaţi că vom fi maltrataţi de mulţimi răufăcătoare şi aceasta, de asemenea, chiar de învăţătorii de religie. Şi intenţiile lor de a ne maltrata au fost împiedicate numai prin influenţa familiei tatălui soţiei mele (mulţumită providenţei divine), care devenise foarte prietenoasă cu mine şi care se opunea mulţimii răufăcătoare şi dorea să fiu lăsat să-mi continui munca de traducere fără întrerupere; şi de aceea, ne-a oferit şi ne-a promis protecţie, împotriva oricăror procedee ilegale, pe cât îi stătea în putinţă.

  • Oliver Cowdery descrie aceste evenimente astfel: „Acestea au fost zile de neuitat—faptul că am stat ascultând sunetul unui glas vorbind prin inspiraţia cerului a trezit în inimă recunoştinţa cea mai profundă! Zi după zi, continuam, fără întrerupere, să scriu istoria sau cronica numită ‘Cartea lui Mormon’, aşa cum ieşeau cuvintele din gura lui, în timp ce traducea cu Urimul şi Tumimul sau, cum ar fi spus nefiţii, ‘Interpreţii’.

    Menţionarea, chiar şi numai în câteva cuvinte, a relatării interesante făcută de Mormon şi de către fiul său credincios, Moroni, despre un popor odată iubit şi favorizat de cer, ar depaşi scopul planului meu prezent; de aceea, voi amâna aceasta pentru o perioadă viitoare şi, aşa cum am spus în introducere, voi trece direct la unele incidente legate direct de creşterea acestei Biserici, care poate vor fi plăcute câtorva mii care au păşit înainte şi au îmbrăţişat Evanghelia lui Hristos, în mijlocul privirilor dezaprobatoare ale fanaticilor şi al calomniilor ipocriţilor.

    Nici un om, în stare să gândească raţional, nu putea traduce şi scrie îndrumările date de gura Salvatorului nefiţilor despre modul precis în care oamenii trebuie să clădească Biserica Sa, şi în special când corupţia a răspândit o incertitudine asupra tuturor formelor şi a sistemelor practicate printre oameni, fără a dori privilegiul de a arăta voinţa inimii prin îngroparea în mormântul lichid, pentru a demonstra un ‘cuget curat prin învierea lui Isus Hristos’.

    După ce am scris relatarea dată despre slujirea Salvatorului pe acest continent, pentru restul seminţiei lui Iacov, este uşor de văzut, cum a spus profetul că se va întâmpla, că întunericul a acoperit pământul şi întunericul gros mintea oamenilor. Reflectând mai departe, era uşor de văzut că în mijlocul marii discordii şi a zgomotului cu privire la religie, nimeni nu avea autoritate de la Dumnezeu să administreze rânduielile Evangheliei. Pentru că se putea pune întrebarea: Au autoritatea să administreze în numele lui Hristos oamenii care neagă revelaţiile, când mărturia Sa nu este nimic altceva decât spiritul profeţiei şi religia Sa este bazată, clădită şi susţinută de revelaţii directe, în toate epocile lumii în care El a avut un popor pe pământ? Dacă aceste fapte ar fi fost îngropate şi ascunse cu grijă de către oamenii al căror vicleşug ar fi fost în pericol, odată ce le-ar fi fost permis să lumineze în faţa oamenilor, ele n-ar mai fi fost pentru noi; şi noi am fi aşteptat numai ca porunca să fie dată: ‘Ridicaţi-vă şi fiţi botezaţi’.

    N-a trecut mult înainte ca această dorinţă să se realizeze. Domnul, care este bogat în milostenie şi totdeauna doritor să răspundă la rugăciunea fermă a celor umili, după ce Îl chemasem într-un mod fervent, departe de locuinţele oamenilor, a consimţit să ne manifeste voinţa Sa. Deodată, ca din mijlocul veşniciei, glasul Mântuitorului ne-a vorbit liniştit, în timp ce vălul s-a rupt şi îngerul lui Dumnezeu a coborât îmbrăcat cu slavă şi a remis mesajul aşteptat cu nerăbdare şi cheile Evangheliei pocăinţei. Ce bucurie! Ce minune! Ce mirare! În timp ce lumea era torturată şi dezorientată—în timp ce milioane tatonau ca orbii căutând pereţii, şi în timp ce marea masă de oameni era într-o stare de incertitudine, ochii noştri au văzut, urechile noastre au auzit ‘ca în plină zi luminoasă’; da, mult mai mult decât strălucirea razelor de soare din mai, care atunci răspândeşte splendoarea sa asupra întregii naturi! Atunci, glasul lui, deşi blând, ne-a pătruns până în inimă şi cuvintele lui: ‘Eu sunt tovarăşul vostru în slujire’ au împrăştiat orice teamă. Am ascultat, am văzut, am admirat! A fost glasul unui înger din slavă, a fost un mesaj de la Cel Prea Înalt! Şi când am auzit, ne-am bucurat, în timp ce dragostea Lui ne-a înflăcărat sufletele şi am fost înfăşuraţi de viziunea Atotputernicului! Mai era loc de îndoială? Nicăieri; incertitudinea a fugit, îndoiala s-a dus pentru a nu mai reapărea, în timp ce imaginarul şi decepţia au fugit pentru totdeauna!

    Dar, dragă frate, gândeşte-te, gândeşte un moment, ce bucurie ne-a umplut inima şi cu ce surpriză trebuie să fi îngenuncheat (pentru că cine nu şi-ar fi plecat genunchiul pentru o asemenea binecuvântare?) când am primit din mâna Lui sfânta preoţie în timp ce spunea: ‘Vouă, tovarăşilor mei în slujire, în numele lui Mesia, vă confer această preoţie şi această autoritate, care vor rămâne pe pământ pentru ca fiii lui Levi să poată oferi o ofrandă Domnului în dreptate!’

    Nu voi încerca să zugrăvesc sentimentele acestei inimi, nici frumuseţea şi slava maiestuoasă care ne-au înconjurat cu această ocazie; dar mă veţi crede când spun că nici pământul, nici oamenii, cu elocvenţa timpului, nu pot începe să îmbrace vorbirea într-un mod aşa de interesant şi de sublim ca acest personaj divin. Nu; nici acest pământ nu are putere să dea bucurie, să acorde pace sau să înţeleagă înţelepciunea cuprinsă în fiecare frază aşa cum era ea pronunţată prin puterea Spiritului Sfânt! Omul îl poate înşela pe tovarăşul său, înşelătoria poate urma înşelăciunii şi copiii celui rău pot avea putere să-i seducă pe proşti şi pe ignoranţi, până când mulţimea va fi hrănită doar de imaginaţie şi rodul minciunii îi va duce, în cursul său, pe nechibzuiţi spre mormânt; dar o singură atingere cu degetul dragostei Sale, da, o rază de slavă din lumea de sus sau un singur cuvânt din gura Salvatorului, din inima eternităţii, le reduce pe toate la lipsă de semnificaţie şi le şterge totdeauna din minte. Siguranţa că eram în prezenţa unui înger, certitudinea că am auzit glasul lui Isus şi adevărul fără pată curgând dintr-un personaj pur, dictat prin voinţa lui Dumnezeu depăşesc, pentru mine, orice descriere şi voi privi totdeauna această expresie a bunătăţii Salvatorului cu uimire şi cu recunoştinţă, atât timp cât îmi va fi permis să rămân; şi în acele locaşuri unde există perfecţiunea şi păcatul nu intră niciodată, sper să venerez în acea zi, care nu se va sfârşi niciodată”.—Messenger and Advocate, vol.1 (octombrie 1834), pag.14–16.