„Capitolul 11 Caritatea, dragostea pură a lui Hristos”, Învățături ale președinților Bisericii: Thomas S. Monson (2020)

„Capitolul 11”, Învățături: Thomas S. Monson

Capitolul 11

Caritatea, dragostea pură a lui Hristos

„Fie ca noi… să dăm dovadă de dragoste față de toți copiii lui Dumnezeu, indiferent dacă ei sunt membrii familiei noastre, prietenii noștri, doar cunoștințe sau necunoscuți.”

Din viața lui Thomas S. Monson

Pentru președintele Thomas S. Monson, a-i iubi pe alții a fost un mod de viață. Vârstnicul Jeffrey R. Holland și alții au descris unele dintre modurile în care el și-a exprimat dragostea și caritatea:

„Inima blândă a tânărului Tom și firea sa plină de compasiune l-au făcut, curând, să fie conștient de cei mulți din jurul său care erau mai puțin norocoși decât el. Nedorind să vadă familia unuia dintre prietenii săi din copilărie mâncând cereale (înmuiate cu apă caldă în loc de lapte) la o cină de Crăciun, el le-a dat cei doi iepuri ai săi primiți, spunând cu un nod în gât: «Nu sunt curcani, dar vor fi o cină bună de Crăciun».

Într-adevăr, experiențele sale din copilărie par să fi făcut parte dintr-un proces de instruire îndrumat de Divinitate care avea să-l facă pe Thomas Monson să fie sensibil, tot restul vieții sale, la situația dificilă a celor săraci. Când, mai târziu, a devenit episcop al Episcopiei Sixth-Seventh în cadrul căreia se născuse și crescuse, el a avut 1.060 de membri, inclusiv aproximativ 85 de văduve și cea mai mare sarcină din Biserică privind bunăstarea.

Poate că mulți știu că tânărul episcop Monson și-a petrecut o săptămână din vacanța personală, în fiecare perioadă de Crăciun, pentru a vizita toate acele optzeci și cinci de văduve din episcopia sa. Mulți poate nu știu că, în primii câțiva ani, cadoul pe care li-l ducea era una dintre… găinile crescute și pregătite de el pentru a fi mâncate, în propriile cotețe de păsări…

«[Președintele Monson este] apărătorul celor năpăstuiți», [a spus] prietenul de lungă durată Wendell J. Ashton… «El este ca un pin – vârful este înalt și se înalță către cer, dar ramurile sunt largi, joase, până la pământ și protectoare pentru toți cei care au nevoie de adăpost acolo.»

«Puțini oameni știu acest lucru, dar fratele Monson este capelanul autodesemnat al multor cămine de bătrâni din oraș», [a spus] vârstnicul Boyd K. Packer, care a stat alături de vârstnicul Monson în Cvorumul celor Doisprezece timp de cincisprezece ani. «El vizitează acești oameni ori de câte ori programul său încărcat îi permite și, uneori, chiar și când nu-i permite.»

O persoană bine intenționată i-a spus odată președintelui Monson că era inutil ca el să viziteze aceste persoane în vârstă și să vorbească îndelung cu ele când rareori răspundeau cu vreun cuvânt. «Ați putea la fel de bine să vă economiști timpul și energia, stimate vârstnic Monson. Ele nu știu cine sunteți.»

«Nu contează dacă mă cunosc sau nu», a răspuns hotărât Thomas Monson. «Nu vorbesc cu ele pentru că mă cunosc; vorbesc cu ele pentru că le cunosc»”¹.

„Dragostea este chiar esența Evangheliei iar Isus Hristos este Exemplul nostru. Viața Sa a fost o moștenire a dragostei.”

Învățături ale lui Thomas S. Monson

Trebuie să exprimăm dragoste prin cuvintele și faptele noastre.

Nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe semenii noștri călători prin această viață muritoare. De asemenea, nu-i putem iubi cu adevărat pe semenii noștri dacă nu-L iubim pe Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor. Apostolul Ioan ne spune: „Și aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său” [1 Ioan 4:21]. Noi, toți, suntem copii de spirit ai Tatălui nostru Ceresc și, prin urmare, suntem frați și surori. Pe măsură ce ținem minte acest adevăr, faptul de a-i iubi pe toți copiii lui Dumnezeu va deveni mai ușor.

De fapt, dragostea este chiar esența Evangheliei iar Isus Hristos este Exemplul nostru. Viața Sa a fost o moștenire a dragostei. Pe cei bolnavi, El i-a vindecat; pe cei asupriți, El i-a ridicat; pe cei păcătoși, El i-a salvat. În final, gloata mânioasă I-a luat viața. Și, totuși, încă răsună, de pe Dealul Căpățâna, cuvintele: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” – exprimarea supremă, din viața muritoare, a compasiunii și dragostei [Luca 23:34].

Sunt multe atribute care sunt manifestări ale dragostei, cum ar fi bunătatea, răbdarea, altruismul, înțelegerea și iertarea. În toate asocierile noastre, aceste calități și altele asemănătoare vor face evidentă dragostea din inima noastră.

De obicei, ne arătăm dragostea prin interacțiunile noastre zilnice unul cu altul. De importanță majoră va fi capacitatea noastră de a sesiza nevoia cuiva și, apoi, de a reacționa. Am prețuit mereu sentimentul exprimat în următoarea poezie scurtă:

Am stat noaptea și-am plâns,
Căci, de orb, n-am ajuns
Să observ nevoia cuiva;
Niciodată, în schimb,
Vreun regret n-am simțit
De-am fost bun cu altcineva. 
[Autor necunoscut, citată în Richard L. Evans, „The Quality of Kindness”, Improvement Era, mai 1960, p. 340]…

Sper că noi ne vom strădui mereu să fim respectuoși și sensibili fată de gândurile și sentimentele și circumstanțele celor din jurul nostru. Fie ca noi să nu înjosim sau să discredităm! Dar să dăm dovadă de compasiune și să încurajăm. Trebuie să fim atenți să nu distrugem încrederea unui om prin cuvinte sau fapte neglijente…

Dragostea este exprimată în multe moduri recognoscibile: un zâmbet, un salut cu mâna, un comentariu amabil, un compliment. Alte exprimări pot fi mai subtile, cum ar fi arătarea interesului față de activitățile altcuiva, predarea cu bunătate și răbdare a unui principiu, vizitarea cuiva care este bolnav sau imobilizat la pat. Aceste cuvinte și fapte, precum și multe altele, pot transmite dragoste…

Fie ca noi să începem acum, chiar astăzi, să dăm dovadă de dragoste față de toți copiii lui Dumnezeu, indiferent dacă ei sunt membrii familiei noastre, prietenii noștri, doar cunoștințe sau necunoscuți! Când ne trezim în fiecare dimineață, să luăm hotărârea de a răspunde cu dragoste și bunătate oricărui lucru care s-ar întâmpla!

Frații mei și surorile mele, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este peste puterea noastră de a înțelege. Datorită acestei dragoste, El L-a trimis pe Fiul Său, Care ne iubește atât de mult, încât Și-a dat viața pentru noi, astfel încât să putem avea viață eternă. Pe măsură ce înțelegem acest dar incomparabil, inima noastră va fi plină de dragoste față de Tatăl nostru Etern, față de Salvatorul nostru și față de întreaga omenire.²

Tatăl dumneavoastră Ceresc vă iubește – pe fiecare dintre dumneavoastră. Această dragoste nu se schimbă niciodată. Nu este influențată de înfățișarea dumneavoastră, de bunurile pe care le dețineți sau de suma pe care o aveți în bancă. Nu este schimbată de talentele și abilitățile dumneavoastră. Pur și simplu, este acolo. Este acolo când sunteți [triști sau fericiți, descurajați sau plini de speranță]. Dragostea lui Dumnezeu este acolo, fie că simțiți că o meritați, fie că nu. Pur și simplu, este mereu acolo.³

Isus Hristos a dat dovadă de caritate față de alții și ne invită să facem la fel.

Gândurile mi s-au îndreptat către un drum făcut celebru prin pilda pe care a spus-o Isus. Vorbesc despre drumul către Ierihon. Biblia ne permite să retrăim evenimentul memorabil care a făcut ca drumul către Ierihon să rămână celebru pentru totdeauna…

„Isus… a zis: «Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, și l-au lăsat aproape mort.

Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot; și, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

Un levit trecea și el prin locul acela; și când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.

Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, și când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.

S-a apropiat de i-a legat rănile, și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, și a îngrijit de el.

A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, și i-a zis: „Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere”.

Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?».

«Cel ce și-a făcut milă cu el», a răspuns învățătorul Legii. «Du-te de fă și tu la fel», i-a zis Isus.” [Luca 10:30-37]

Fiecare dintre noi, în călătoria noastră prin viața muritoare, se va afla pe propriul drum către Ierihon. Ce experiență veți trăi? Ce experiență voi trăi eu? Voi eșua să-l observ pe cel căzut între tâlhari și care are nevoie de ajutorul meu? Dar dumneavoastră? Voi fi cel care îl va vedea pe cel rănit și va auzi ruga lui și, cu toate acestea, va traversa pe partea cealaltă? Dar dumneavoastră? Sau voi fi eu cel care vede, care aude, care se oprește și care ajută? Dar dumneavoastră?

Isus ne-a oferit îndemnul: „Du-te de fă și tu la fel” [Luca 10:37]. Atunci când ne supunem îndemnului acestei declarații, se deschide în fața noastră o priveliște de bucurie rareori egalată și niciodată întrecută.

Poate că drumul către Ierihon nu este marcat foarte clar. Poate că nici cei răniți nu strigă astfel încât noi să-i putem auzi. Dar, când mergem pe urmele bunului samaritean, mergem pe cărarea care duce la perfecțiune.

„Voi fi eu cel care vede, care aude, care se oprește și care ajută? Dar dumneavoastră?”

Remarcați numeroasele exemple oferite de Învățător: slăbănogul de la scăldătoarea Betesda; femeia prinsă în preacurvie; femeia de la fântâna lui Iacov; fiica lui Iair; Lazăr, fratele Mariei și al Martei – fiecare a reprezentat o victimă pe drumul către Ierihon. Fiecare dintre ei a avut nevoie de ajutor.

Slăbănogului de la Betesda, Isus i-a spus: „Scoală-te… ridică-ți patul și umblă” (Ioan 5:8). Femeii păcătoase i-a dat sfatul: „Du-te, și să nu mai păcătuiești” (Ioan 8:11). Celei care a venit să scoată apă, El i-a oferit un „izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:14). Fiicei care murise a lui Iair i-a poruncit: „Fetițo, scoală-te, îți zic!” (Marcu 5:41). Lui Lazăr care fusese pus în mormânt, i s-au spus cuvintele memorabile: „Lazăre, vino afară” (Ioan 11:43).

Cineva ar putea foarte bine să adreseze următoarea întrebare pătrunzătoare: Aceste relatări erau despre Mântuitorul lumii. Chiar este posibil în viața mea, pe drumul meu către Ierihon, să am parte de o experiență atât de prețioasă?

Răspunsul meu este un da răsunător! Permiteți-mi să vă împărtășesc [un exemplu].

Cu câțiva ani în urmă, a plecat la răsplata eternă unul dintre cei mai buni și mai iubiți oameni care au onorat pământul. Vorbesc despre Louis C. Jacobsen. El a slujit celor nevoiași, a ajutat imigranții să-și găsească locuri de muncă și a rostit mai multe cuvântări la mai multe funeralii decât oricare altă persoană pe care am cunoscut-o vreodată.

Într-o zi, în timp ce avea dispoziția de a cugeta, Louis Jacobsen mi-a povestit despre copilăria sa. El a fost fiul unei văduve daneze sărace. Era mic de statură, nu avea o înfățișare atrăgătoare – era cu ușurință subiectul glumelor nechibzuite ale colegilor săi de clasă. Într-o dimineață de sabat, la Școala de duminica, copiii au luat în derâdere pantalonii lui peticiți și cămașa sa uzată. Prea mândru să plângă, micuțul Louis a fugit din capelă oprindu-se, în cele din urmă, gâfâind, pentru a se așeza și a se odihni pe bordura trotuarului care se întindea de-a lungul străzii Third West din orașul Salt Lake. Apa limpede curgea de-a lungul rigolei de lângă bordura pe care stătea Louis. Din buzunar, a scos o foaie de hârtie care conținea rezumatul lecției de la Școala de duminica și a făcut, cu măiestrie, o barcă de hârtie, pe care a lansat-o pe apa curgătoare. Din inima lui de băiat rănit, au ieșit cuvintele hotărâte: „Nu mă voi mai întoarce niciodată”.

Dintr-o dată, printre lacrimi, Louis a văzut reflectată în apă imaginea unui bărbat mare și bine îmbrăcat. Louis și-a ridicat privirea și l-a recunoscut pe George Burbidge, [conducătorul] Școlii de duminica. „Îmi permiți să mă așez lângă tine?”, a întrebat conducătorul blând. Louis a dat afirmativ din cap. Acolo, pe bordura rigolei, stătea un bun samaritean slujind unei persoane care, cu siguranță, avea nevoie. Mai multe bărci au fost făcute și lansate în timp ce conversația a continuat. În cele din urmă, conducătorul s-a ridicat și, cu mâna unui băiat strângând-o cu putere pe a lui, s-au întors la Școala de duminica. Mai târziu, Louis a prezidat aceeași Școală de duminica. De-a lungul îndelungatei sale vieți de slujire, el nu a eșuat niciodată să-l recunoască pe călătorul care l-a salvat pe un drum către Ierihon.⁴

Dragostea este catalizatorul care duce la schimbare, leacul alinător care aduce vindecare.

În mintea cinstită, răsună mereu cu atâta blândețe ecoul acelei invitații personale a Domnului: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el” (Apoc. 3:20). Are acea ușă un nume? Cu siguranță are! Am ales să o numesc „Ușa dragostei”.

Dragostea este catalizatorul care duce la schimbare. Dragostea este leacul alinător care aduce vindecare sufletului. Dar dragostea nu crește ca buruiană și nu cade ca ploaia. Dragostea are prețul ei. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Acel Fiu, chiar Domnul Isus Hristos, Și-a dat viața pentru ca noi să putem avea viața eternă, atât de mare a fost dragostea Sa pentru Tatăl Său și pentru noi.

În acel rămas-bun blând și emoționant, când i-a sfătuit pe ucenicii Săi preaiubiți, Isus ne-a învățat: „Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește” (Ioan 14:21). Îndeosebi de cuprinzătoare a fost instrucțiunea: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 13:34).

Îi laud pe cei care, cu grijă plină de dragoste și preocupare plină de compasiune, îi hrănesc pe cei flămânzi, îi îmbracă pe cei goi și îi adăpostesc pe cei fără adăpost. Cel Care observă căderea vrabiei nu va trece cu vederea o astfel de slujire.⁵

De curând, m-am gândit la o experiență din copilăria mea [când aveam doar 11 ani]. Președinta noastră de la Societatea Primară, Melissa, era o doamnă mai în vârstă, iubitoare, cu părul grizonat. Într-o zi, la Societatea Primară, Melissa m-a rugat să rămân după ore pentru a sta de vorbă. Și, iată-ne, stând în capela goală. Și-a pus brațul pe umerii mei și a început să plângă. Surprins, am întrebat-o de ce plângea.

A răspuns: „Se pare că nu pot să-i determin pe… băieți să fie pioși în timpul exercițiilor de deschidere de la Societatea Primară. Ai vrea să mă ajuți, Tommy?”.

I-am promis Melissei că așa voi face. În mod ciudat pentru mine, dar nu și pentru Melissa, acest lucru a pus capăt oricărei probleme legate de pioșenie la Societatea Primară. Ea abordase sursa problemei – eu. Soluția a fost dragostea.

Anii au trecut. Minunata Melissa, acum în vârstă de peste 90 de ani, trăia într-un cămin de bătrâni din nord-vestul orașului Salt Lake. Chiar înainte de Crăciun, am hotărât să o vizitez pe preaiubita mea președintă de la Societatea Primară. La radioul mașinii, am auzit cântecul: „Ascultați! Îngerii cântă noului Rege slavă!” [vedeți Imnuri, nr. 132]. M-am gândit la vizita făcută de magi cu mulți ani în urmă. Ei au dus în dar aur, tămâie și smirnă. Eu duceam numai darul dragostei și dorința de a spune mulțumesc.

Am găsit-o pe Melissa la sala de mese. Avea privirea fixată asupra farfuriei ei cu mâncare pe care o tot răsucea cu furculița pe care o avea în mâna ei bătrână. Nu a luat o înghițitură. În timp ce-i vorbeam, cuvintele mele erau primite cu o privire blândă, dar goală. Am luat furculița și am început să o hrănesc pe Melissa, vorbind tot timpul despre slujirea pe care ea a oferit-o băieților și fetelor în cadrul Societății Primare. Nu a schițat niciun gest de recunoaștere și nu a rostit niciun cuvânt. Alte două persoane din cămin mă priveau cu expresii de nedumerire. În cele din urmă, una dintre ele mi-a spus: „Nu vorbi cu ea. Nu recunoaște pe nimeni – nici măcar pe membrii familiei ei. Nu a scos niciun cuvânt de când este aici”.

Prânzul a luat sfârșit. Conversația mea de unul singur s-a încheiat. M-am ridicat să plec. I-am luat mâna fragilă, i-am privit fața ridată, dar frumoasă și am spus: „Dumnezeu să te binecuvânteze, Melissa. Crăciun fericit!”. Fără să clipească, ea a rostit cuvintele: „Te cunosc. Ești Tommy Monson, băiatul meu de la Societatea Primară. Cât de mult te iubesc!”. Mi-a luat mâna, a dus-o la buze și a sărutat-o cu multă dragoste. Lacrimi i-au curs pe obraji și au udat mâinile noastre împreunate. Acele mâini, în acea zi, au fost sfințite de cer și binecuvântate de Dumnezeu.⁶

Dăm dovadă de caritate când ne abținem de la a-i judeca și critica pe alții.

Un cuplu tânăr, Lisa și John, s-au mutat într-un cartier nou. Într-o dimineață, în timp ce luau micul-dejun, Lisa a privit pe fereastră și și-a văzut vecina întinzând câteva rufe spălate.

„Rufele acelea nu sunt curate!”, a exclamat Lisa. „Vecina noastră nu știe cum să-și curețe hainele!”

John a privit pe fereastră, dar nu a spus nimic.

De fiecare dată când vecina întindea rufe la uscat, Lisa făcea aceleași comentarii.

Câteva săptămâni mai târziu, Lisa a fost surprinsă când a privit pe fereastră și a văzut rufe curate întinse la uscat în curtea vecinei. Ea i-a spus soțului ei: „Privește John, în sfârșit a învățat cum să spele! Mă întreb cum a făcut asta!”.

John a răspuns: „Draga mea, îți pot da răspunsul. Află că m-am trezit devreme în această dimineață și am spălat ferestrele noastre!”…

Aș dori să vă împărtășesc câteva gânduri referitoare la modul în care ne privim unii pe alții. Privim noi printr-o fereastră care are nevoie să fie curățată? Îi judecăm pe alții când nu cunoaștem toate informațiile? Ce vedem când îi privim pe ceilalți? Cum îi judecăm?

Salvatorul a spus: „Nu judecați” [Matei 7:1]. El a continuat: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” [Matei 7:3]. Sau, parafrazând, de ce vezi tu ceea ce crezi că sunt rufe murdare în casa vecinei tale, dar nu te uiți la fereastra murdară din propria ta casă?

„Fie ca, în loc să ne judecăm și să ne criticăm unii pe alții, să avem dragostea pură a lui Hristos pentru semenii noștri care călătoresc prin această viață!”

Niciunul dintre noi nu este perfect. Nu cunosc pe nimeni care să poată spune acest lucru. Și, totuși, dintr-un motiv sau altul, în pofida propriilor imperfecțiuni, avem tendința de a le arăta pe cele ale altora. Judecăm faptele pe care le fac sau nu le fac.

Nu există o modalitate prin care să cunoaștem inima, intențiile sau condițiile de viață ale cuiva care ar putea spune sau face un lucru pentru care găsim motiv să criticăm. De aici, porunca: „Nu judecați”…

Eu consider caritatea – sau „dragostea pură a lui Hristos” – ca fiind opusul criticii și emiterii de judecăți. Când vorbesc despre caritate… mă gândesc la caritatea care se manifestă când suntem toleranți față de alții și indulgenți față de faptele lor; la acel fel de caritate care iartă; acel fel de caritate care este răbdătoare.

Mă gândesc la caritatea care ne îmboldește să fim înțelegători, compătimitori și milostivi, nu numai când ceilalți sunt bolnavi, suferă sau au un necaz, ci și în momentele în care se dovedesc slabi și greșesc.

Este mare nevoie de caritatea care acordă atenție celor care trec neobservați, speranță celor care sunt descurajați, ajutor celor care au necazuri. Adevărata caritate este dragostea în acțiune. Pretutindeni este nevoie de caritate.

Este nevoie de caritatea care refuză să se mulțumească doar să asculte sau să repete informațiile despre nenorocirile care se abat asupra altora, decât dacă, prin aceasta, aceștia ar putea fi ajutați…

Caritatea înseamnă să avem răbdare cu cineva care ne-a dezamăgit. Înseamnă să ne împotrivim impulsului de a ne simți jigniți cu ușurință. Înseamnă acceptarea slăbiciunilor și eșecurilor. Înseamnă acceptarea oamenilor așa cum sunt. Înseamnă să vezi, dincolo de aspectul fizic, trăsăturile care nu vor dispărea cu timpul. Înseamnă să te împotrivești impulsului de a-i eticheta pe ceilalți… Fie ca, în loc să ne judecăm și să ne criticăm unii pe alții, să avem dragostea pură a lui Hristos pentru semenii noștri care călătoresc prin această viață…

„Caritatea nu piere niciodată.” [Moroni 7:46] Fie ca acest… adevăr etern, să vă îndrume în tot ce faceți! Fie ca el să pătrundă în sufletele dumneavoastră și să-și găsească expresia în toate gândurile și faptele dumneavoastră.⁷

Sugestii pentru studiu și predare

Întrebări

Recapitulați numeroasele moduri în care președintele Monson ne învață că trebuie să ne exprimăm dragostea (vedeți secțiunea 1). Care sunt unele dintre modurile în care putem da dovadă de mai multă dragoste în interacțiunile noastre de zi cu zi? Cum putem ajunge să avem o dragoste mai mare față de alții? Cum vă ajută să știți că dragostea Tatălui Ceresc pentru dumneavoastră „[este, pur și simplu,] mereu acolo”?
Cugetați asupra întrebărilor președintelui Monson despre călătoria noastră pe drumul către Ierihon (vedeți secțiunea 2). Când ați fost binecuvântați de cineva care a fost un „bun samaritean” pentru dumneavoastră? Ce ne poate învăța povestirea despre Louis Jacobsen și George Burbidge? De ce este important să „lăsăm grija față de alții [să înlocuiască] grija față de noi înșine”?
Președintele Monson ne-a învățat că „dragostea este catalizatorul care duce la schimbare” (secțiunea 3). Cum l-a ajutat dragostea unei învățătoare să se schimbe pe vremea când era un băiat în vârstă de 11 ani la Societatea Primară? Când a produs o schimbare în viața dumneavoastră dragostea unei alte persoane? De ce are dragostea o astfel de putere?
Ce putem învăța despre dragoste din povestirea președintelui Monson despre rufele vecinei? (Vedeți secțiunea 4.) De ce, uneori, judecăm sau criticăm? Cum putem birui aceste tendințe? Recapitulați învățăturile președintelui Monson despre caritate din penultimul paragraf și cugetați asupra modului în care puteți deveni mai caritabili în aceste moduri.

Scripturi suplimentare

Matei 5:44-46; Ioan 15:9-13; 1 Corinteni 13:1-13; Coloseni 3:12-14; 1 Nefi 11:8-23; Eter 12:33-34; Moroni 7:47-48; Doctrină și legăminte 121:45-46

Ajutor pentru predare

„În funcție de circumstanțele dumneavoastră, exprimarea dragostei față de cei cărora le predați poate însemna faptul de a le face complimente sincere, de a vă exprima interesul în ceea ce privește viața lor, de a-i asculta cu atenție, de a-i implica în lecție, de a le sluji sau, pur și simplu, de a-i saluta călduros când îi vedeți” [Să predăm în modul Salvatorului (2016), p. 6].