Rugăciunea, credinţa şi familia: paşi către fericirea eternă
Tatăl Ceresc ne va auzi rugăciunea umilă şi ne va oferi mângâierea şi îndrumarea pe care le căutăm.
Era a doua zi de Crăciun în 1946, în Santa Clara, Utah. Fiind un băiat de nouă ani, am întrebat-o pe mama mea dacă aş putea să-mi iau cadoul de Crăciun, un set nou format din arc şi săgeţi şi să mă duc sus pe dealul din spatele casei noastre pentru a vâna iepuri. Era după-amiaza târziu, iar mama nu prea vroia să mă lase, dar după ce am înduplecat-o cu rugăminţi şi promisiuni, mi-a dat voie să mă duc, cu condiţia să fiu înapoi acasă înainte de lăsarea serii.
Când am ajuns în vârful dealului, am pus o săgeată în arc şi am început să merg încet printre desişurile de salvie şi prin tufişuri, sperând să zăresc un iepure hrănindu-se cu iarba fragedă şi încă verde de la baza tufelor.
M-am speriat atunci când un iepure sălbatic a sărit dintr-un desiş de salvie, chiar în faţa mea. Am întins arcul, am ţintit repede şi i-am dat drumul săgeţii ce a zburat spre iepurele care o luase la goană. Săgeata nu şi-a lovit ţinta, iar iepurele a dispărut prin tufişul din faţă.
M-am dus spre locul unde am crezut că săgeata lovise pământul, pentru a o lua înapoi. Setul ce-l primisem avea doar cinci săgeţi şi nu vroiam să o pierd pe aceasta. Am căutat unde trebuia să fie săgeata, dar nu era acolo. Am căutat peste tot, în zona unde eram sigur că aterizase, dar nu am putut-o găsi.
Soarele apunea; ştiam că se va întuneca în aproximativ 30 de minute şi nu vroiam să ajung târziu acasă. Am căutat din nou în zona în care ar fi trebuit să se afle săgeata, uitându-mă atent în fiecare tufiş, dar nu era de găsit.
Timpul se scurgea repede, iar eu trebuia să mă îndrept spre casă pentru a ajunge acolo înainte de a se face întuneric. M-am decis să mă rog şi să-I cer Tatălui Ceresc ajutor pentru a găsi săgeata. Am îngenuncheat, am închis ochii şi m-am rugat Tatălui meu din Ceruri. I-am spus că nu vroiam să-mi pierd noua săgeată şi L-am rugat să-mi arate unde să o găsesc.
În timp ce eram, încă, în genunchi, mi-am deschis ochii şi, în tufişul de salvie din faţa mea, chiar în faţa ochilor, am văzut penele colorate ale săgeţii parţial acoperite de ramuri. Am luat săgeata şi am alergat spre casă, ajungând acolo chiar înainte de lăsarea întunericului.
N-am să uit niciodată acea experienţă specială. Tatăl nostru Ceresc răspunsese rugăciunii mele. Atunci a fost prima oară când m-am rugat ca El să mă ajute şi a făcut-o! În acea seară am învăţat să am credinţă şi să am încredere în Tatăl meu Ceresc.
Atunci când avem nevoie de ajutor, chiar fiind un copil mic şi naiv cu o problemă serioasă, Tatăl nostru Ceresc ne aude rugăciunile şi, cu dragoste, ne oferă îndrumarea pe care o căutăm.
Isus Hristos, Salvatorul nostru, ne-a spus: „Fii umil; şi Domnul, Dumnezeul tău, te va conduce de mână şi îţi va răspunde la rugăciunile tale“.1
În scripturi, Iacov ne-a instruit:
„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.
Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc“.2
Preşedintele James E. Faust ne-a învăţat: „O rugăciune ferventă, sinceră este o comunicare cu două sensuri, ce va ajuta mult ca Spiritul Său să vină, curgând asemenea apei tămăduitoare ce ne va ajuta în încercările, greutăţile, durerile şi suferinţele cu care toţi ne înfruntăm“.3
Rugăciunea este unul din paşii pe care-i facem pe cărarea ce ne conduce spre viaţa veşnică împreună cu Tatăl nostru din Ceruri.
Credinţa este un alt pas important pe care trebuie să-l facem spre salvarea noastră eternă.
Salvatorul a spus, de asemenea: „Şi orice veţi cere voi de la Tatăl în numele Meu, care este drept, crezând că voi vreţi primi, iată, lucrul acesta vă va fi dat vouă“.4
Cu treizeci de ani în urmă, o poveste adevărată a avut loc în cea mai izolată parte a Noii Zeelande. Îndepărtatele insule Chatham se află în sudul Oceanului Pacific, cam la 800 de kilometri la est de Christchurch. 650 de oameni puternici şi descurcăreţi locuiau acolo, izolaţi în mediul pustiu şi rigid din acele zile; iar un doctor tânăr, fără experienţă şi care abia terminase facultatea, era responsabil pentru îngrijirile medicale.
Un băiat în vârstă de opt ani, Shane, se rănise la cap, când se afla la 65 de kilometri distanţă, în partea cea mai îndepărtată a insulei. Fusese adus în grabă la doctor, aşezat pe scaunul din spate al unei maşini vechi şi ruginite, ce mergea de-a lungul plajelor şi peste mlaştini, pentru a ajunge la micuţul spital cu patru paturi. Era inconştient.
Tânărul doctor era nepregătit pentru a se ocupa de un asemenea caz, avea puţină experienţă şi doar cele mai elementare instrumente de chirurgie. Shane era într-o situaţie critică. Era evident că avea hemoragie în craniul său fracturat – iar cheagul de sânge putea să aibă consecinţe fatale asupra creierului său. Doctorul nici măcar nu asistase vreodată la o operaţie pe creier, dar ştia că trebuia să facă acea operaţie dificilă imediat – sau să privească cum moare băieţelul.
Era nevoie de donatori de sânge, trebuia verificat sângele pentru a se găsi grupa sangvină potrivită şi trebuia pregătit anestezicul. Vechiul aparat de raze X nu mai funcţiona, aşa că nici un fel de radiografie ce ar fi ajutat nu putea fi făcută.
Primul telefon, dintr-o serie de multe altele, a fost dat la Wellington, unde un neurochirurg a încercat să-şi imagineze situaţia şi să-l ghideze pe tânărul doctor neliniştit în procesul unei proceduri medicale foarte complicate.
Mama lui Shane s-a rugat. Doctorul s-a rugat, surorile medicale s-au rugat, soţia doctorului s-a rugat.
A fost nevoie ca, în această situaţie agitată, să fie delegate responsabilităţi. Poliţistul a administrat anestezicul, o soră medicală a devenit asistentă de chirurgie, iar munca a început sub lumina unei lămpi medicale, în timp ce se lăsa întunericul.
La prima incizie, făcută cu teamă, nu s-a descoperit nici o hemoragie, aşa că a fost nevoie ca alte incizii să fie făcute pe craniul mic al lui Shane pentru a se găsi sursa hemoragiei. Au fost date mai multe telefoane la neurochirurg pentru a primi îndrumare şi pentru susţinere, iar sfatul său a fost urmat întocmai. După şase ore de nervozitate şi presiune, operaţia a fost încheiată, hemoragia craniană a încetat şi s-a obţinut un rezultat plin de succes. Liniştea a înlocuit haosul. Era aproape de miezul nopţii.
Doctorul era un tată tânăr. S-a gândit la familia lui şi la binecuvântările de care se bucurau. Era recunoscător pentru multe îndurări blânde pe care Domnul le adusese în viaţa lui şi, în special, pentru prezenţa Mângâietorului în ultimele 12 ore. Era recunoscător pentru prezenţa unui expert nevăzut care a împărtăşit, la nevoie, din cunoştinţa lui mult mai mare.
Într-un moment critic al unei situaţii disperate, Domnul a oferit unui tânăr doctor, fără experienţă, îndrumarea şi abilitatea de a face un miracol şi de a salva viaţa unui mic copil, care era preţios în ochii Domnului.
Neil Hutchison era numele tânărului doctor care s-a rugat pentru ajutor şi a avut credinţa de a se sprijini pe Domnul şi pe neurochirurg, reuşind, astfel, să facă un miracol în condiţiile cele mai dificile. El slujeşte acum ca episcop în episcopia East Coast Bays din Auckland, Noua Zeelandă.
Episcopul Hutchison mi-a spus: „Am avut privilegiul de a-l întâlni pe Shane şi pe tatăl său acum doi ani în Christchurch, pentru prima dată de la acea zi din 1976. Este de profesie electrician, are propria sa afacere şi mi-a spus că nu îşi aminteşte să fi avut complicaţii ca urmare a acelei lungi operaţii. Este un om aşa de plăcut şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la cât de subţire este vălul dintre această viaţă şi următoarea“.
„Şi Hristos a spus: Dacă voi veţi avea credinţă în Mine, atunci veţi avea puterea să faceţi orice lucru care este potrivit cu Mine“.5
Elder Richard G. Scott ne-a învăţat: „Veţi aduna fructele credinţei pe măsură ce urmaţi principiile stabilite de Dumnezeu pentru folosul ei“. Unul dintre aceste principii este: „Încredeţi-vă în Dumnezeu şi în bunăvoinţa Lui de a vă ajuta când este nevoie, indiferent cât de grea ar fi situaţia“.6
Elder Robert D. Hales a mărturisit că Joseph Smith, „fiind un băiat în vârstă de 14 ani,… şi-a pus credinţa de neclintit la încercare şi a urmat îndrumarea profetului Iacov să ’ceară de la Dumnezeu’. Datorită chemării sale profetice, Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos i-au apărut şi i-au dat instrucţiuni“.7
Preşedintele Thomas S. Monson ne-a încurajat: „Când spunem rugăciunile în familie şi rugăciunile noastre personale, s-o facem cu credinţă şi încredere în El… Dacă vreunul dintre noi a ezitat să urmeze sfatul de a se ruga mereu, nu este un timp mai potrivit să înceapă, decât acum“.8
Nu are importanţă dacă este un mic copil cu o cerere simplă, sau un doctor care are în faţa lui o încercare de viaţă şi de moarte: Tatăl Ceresc ne va auzi rugăciunea umilă şi ne va oferi mângâierea şi îndrumarea pe care le căutăm.
Al treilea pas pe care trebuie să-l facem şi care este o parte esenţială pe cărarea ce ne conduce în siguranţă la Tatăl nostru în Ceruri este familia.
Preşedintele Gordon B. Hinckley ne-a învăţat: „Familia este divină. A fost instituită de către Tatăl nostru Ceresc. Cuprinde cea mai sacră dintre toate responsabilităţile. Numai prin organizarea sa, scopurile Domnului pot fi îndeplinite“.9
Preşedintele Hinckley a continuat: „Cred în familia în care soţul o consideră pe soţia lui ca pe cea mai de preţ comoară şi o tratează ca atare; în care soţia îl priveşte pe soţ ca fiind ancora şi tăria ei, alinarea şi siguranţa ei; în care copiii se uită la mama şi tatăl lor cu respect şi recunoştinţă; în care părinţii îi privesc pe acei copii ca pe nişte binecuvântări şi care găsesc în creşterea şi educarea lor o mare, serioasă şi minunată încercare“.10
Cred cu sinceritate că în caracterul sacru al familiei, dragostea şi loialitatea noastră, respectul comun şi susţinerea reciprocă pot deveni scutul sacru ce ne va proteja de săgeţile arzătoare ale diavolului. În cercul familiei, plini de dragostea lui Hristos, noi vom putea găsi pace, fericire şi protecţie faţă de răutatea lumii ce ne înconjoară.
Mărturisesc că familia este unitatea şi vehiculul prin care noi putem fi pecetluiţi împreună şi ne putem întoarce, ca o familie, în prezenţa părinţilor noştri cereşti; iar acolo să avem bucurie şi fericire deplină.
Mă rog cu sinceritate ca noi să folosim şi să facem paşii rugăciunii, credinţei şi organizării familiei noastre pentru a ne pregăti şi pentru a fi ajutaţi să ne întoarcem la Tatăl nostru în Ceruri şi să obţinem viată veşnică; astfel încât scopul nostru principal pentru care suntem pe acest pământ să fie îndeplinit cu succes, în numele lui Isus Hristos, amin.