2006
Responsabilitatea noastră în calitate de deţinători ai preoţiei sfinte
Mai 2006


Responsabilitatea noastră în calitate de deţinători ai preoţiei sfinte

Preoţia nu este atât de mult un dar, cât este un angajament de a sluji, un privilegiu de a înălţa spiritual şi un prilej de a binecuvânta vieţile altora.

Cu câţiva ani în urmă, pe când fiul nostru cel mai mic, Clark, se apropia de a 12-a aniversare, el şi cu mine părăseam clădirea administrativă a Bisericii, când preşedintele Harold B. Lee s-a apropiat şi ne-a salutat. I-am menţionat preşedintelui Lee că fiul meu, Clark, va avea în curând 12 ani, la care preşedintele Lee s-a întors spre el şi l-a întrebat: „Ce se va întâmpla când vei împlini 12 ani?“.

Acesta era unul dintre acele momente când un tată se roagă ca fiul lui să fie inspirat pentru a da răspunsul corect. Fără ezitare, Clark i-a spus preşedintelui Lee: „Voi fi rânduit diacon!“.

Răspunsul era cel pentru care mă rugasem şi pe care preşedintele Lee îl aşteptase. Apoi, el l-a sfătuit pe fiul nostru: „Adu-ţi aminte, este o mare binecuvântare să deţii preoţia“.

Sper din toată inima şi din tot sufletul că fiecare tânăr băiat care primeşte preoţia va onora această preoţie şi va fi demn de încrederea ce i s-a acordat când i-a fost conferită. Fie ca fiecare dintre noi, care deţine preoţia lui Dumnezeu, să ştie în ce crede. Aşa cum ne-a sfătuit apostolul Petru, fie ca noi să fim totdeauna gata „să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea care este în noi“.1 Vor fi ocazii în vieţile fiecăruia dintre noi când vom fi întrebaţi despre crezurile noastre şi va trebui să le explicăm sau să le apărăm. Când soseşte timpul să ne explicăm sau să ne apărăm crezurile, timpul de pregătire a trecut.

Majoritatea dintre dumneavoastră, tinerii băieţi, veţi avea ocazia de a vă împărtăşi mărturiile când veţi sluji ca misionari peste tot în lume. Pregătiţi-vă acum pentru acel privilegiu minunat.

Eu am trecut prin multe ocazii de a-mi depune mărturia. Una dintre aceste ocazii a avut loc cu 21 de ani în urmă, înainte ca Republica Democrată Germană – sau Germania de Est, cum era mai mult cunoscută – să fie eliberată de sub conducerea comunistă. Eram în vizită la secretarul de stat al Germaniei de Est, ministrul Gysi. Pe acea vreme templul nostru din Freiberg, din Germania de Est, se afla în construcţie, împreună cu două sau trei case de întruniri. Ministrul Gysi şi cu mine am discutat mai multe subiecte, inclusiv despre programul nostru de construire a clădirilor din întreaga lume. El m-a întrebat apoi: „De ce este Biserica voastră aşa de bogată încât vă permiteţi să ridicaţi clădiri în ţara noastră şi peste tot în lume? Cum obţineţi banii?“

I-am răspuns că Biserica nu este bogată, dar că noi urmăm vechiul principiu biblic al zeciuielii, care este accentuat în scripturile noastre contemporane. Am explicat, de asemenea, că Biserica noastră nu are cler plătit şi am arătat că acestea erau cele două motive pentru care eram capabili să ridicăm atunci clădiri peste tot, inclusiv frumosul templu din Freiberg.

Ministrul Gysi a fost foarte impresionat de informaţiile pe care i le-am dat, iar eu am fost foarte mulţumit că am fost în stare să răspund la întrebările lui.

Ocazia de a declara adevărul poate veni când ne aşteptăm mai puţin. Haideţi să fim pregătiţi.

Odată, preşedintele David O. McKay a fost întrebat de către o femeie, care nu era membră a Bisericii, ce crezuri specifice credinţei noastre deosebesc învăţăturile Bisericii de cele ale oricărei alte religii. Vorbind despre aceasta, mai târziu, preşedintele McKay a arătat că s-a simţit inspirat să răspundă că: „Ceea ce deosebeşte crezurile Bisericii mele de cele ale altora este autoritatea divină oferită prin revelaţie directă“.2

Unde putem găsi un exemplu mai semnificativ de autoritate divină oferită prin revelaţie directă decât în evenimentele care au avut loc în „dimineaţa unei zile frumoase, senine, la începutul primăverii anului o mie opt sute douăzeci“, când băiatul Joseph Smith s-a retras în pădure, pentru a se ruga. Cuvintele sale, care descriu acel moment istoric, sunt covârşitoare: „Am văzut două Personaje, ale căror strălucire şi slavă întreceau orice descriere şi care stăteau deasupra mea, în aer. Unul dintre Ele mi-a vorbit, chemându-mă pe nume, şi a spus, arătând către celălalt – Acesta este Fiul Meu Iubit. Ascultă-L!“.3

Gândurile noastre se îndreaptă spre vizita acelui mesager ceresc, Ioan Botezătorul, la 15 mai, 1829. Acolo, pe malul râului Susquehanna, lângă Harmony, Pennsylvania, Ioan şi-a aşezat mâinile pe capul lui Joseph Smith şi al lui Oliver Cowdery şi i-a rânduit, spunând: „Vouă, tovarăşilor mei în slujire, în numele lui Mesia, eu vă confer Preoţia lui Aaron, care deţine cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinţei şi ale botezului prin scufundare pentru iertarea păcatelor“.4 Mesagerul a anunţat că el acţiona sub îndrumarea lui Petru, Iacov şi Ioan, care deţineau cheile Preoţiei lui Melhisedec. Au urmat rânduirea şi botezul. Acesta este doar un alt exemplu de autoritate divină oferită prin revelaţie directă.

La timpul potrivit, Petru, Iacov şi Ioan au fost trimişi să acorde binecuvântările Preoţiei lui Melhisedec. Aceşti apostoli, trimişi de către Domnul, i-au rânduit şi i-au confirmat pe Joseph şi pe Oliver pentru a fi apostoli şi martori speciali ai numelui Său. Autoritatea divină oferită prin revelaţie directă a caracterizat această vizită sfântă.

Ca rezultat al acestor experienţe, noi toţi avem obligaţia – chiar oportunitatea binecuvântată şi datoria solemnă – de a fi demni de responsabilitatea pe care am primit-o.

Preşedintele Brigham Young a declarat: „Preoţia Fiului lui Dumnezeu este… legea prin care lumile sunt, au fost şi vor continua veşnic“.5 Preşedintele Joseph F. Smith, explicând mai mult despre preoţie, a sfătuit: „Este pur şi simplu puterea lui Dumnezeu delegată omului, prin care acesta poate acţiona pe pământ pentru salvarea familiei umane, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi acţionează legitim, nu asumându-şi acea autoritate, nu împrumutând-o de la generaţiile care au murit şi s-au dus, ci prin autoritatea care a fost conferită în aceste zile în care trăim, prin slujirea îngerilor şi a spiritelor din cer, direct din prezenţa Atotputernicului Dumnezeu“.6

Pe când mă apropiam de cea de-a 18-a aniversare şi mă pregăteam să încep serviciul militar, în timpul celui de-al doilea război mondial, am fost recomandat să primesc Preoţia lui Melhisedec. Aveam sarcina să-i telefonez preşedintelui Paul C. Child, preşedintele meu de ţăruş, pentru a stabili data unui interviu. El era o persoană care iubea şi înţelegea sfintele scripturi şi dorea ca toţi ceilalţi să le iubească şi să le înţeleagă la fel. Cum ştiam de la alţii despre interviurile lui foarte amănunţite şi profunde conversaţia noastră telefonică a decurs cam aşa:

„Bună ziua, preşedinte Child. Sunt fratele Monson. Am fost rugat de episcop să stabilesc o întâlnire cu dumneavoastră pentru a fi rânduit ca elder“.

„Bine, frate Monson. Când ne putem întâlni?“

Ştiind că adunarea de împărtăşanie avea loc la ora 16:00 şi, dorind să-mi expun cât mai puţin cunoştinţele despre scripturi, am sugerat: „Ce-aţi zice de ora 15:00?“.

El a răspuns: „O, frate Monson, dar nu vom avea suficient timp să examinăm scripturile. Ai putea să vii, te rog, la 14:00 şi să-ţi aduci setul de scripturi cu însemnările personale?“

În cele din urmă, ziua de duminică a sosit, iar eu am făcut o vizită acasă la preşedintele Child. Am fost întâmpinat cu căldură şi apoi a început interviul. El a spus: „Frate Monson, dumneata eşti deţinător al Preoţiei aaronice“. Desigur, ştiam aceasta. A continuat: „Ţi-a slujit vreodată un înger?“.

Răspunsul meu a fost: „Nu sunt sigur“.

„Ştii“, a spus el, „că eşti îndreptăţit să ţi se întâmple aceasta?“

Am răspuns: „Nu“.

Apoi mi-a spus: „Frate Monson, repetă pe de rost a 13-a secţiune din Doctrina şi legămintele“.

Am început: „Vouă, tovarăşilor mei în slujire, în numele lui Mesia, eu vă confer Preoţia lui Aaron, care deţine cheile slujirii îngerilor“…

„Opreşte-te“, a spus preşedintele Child. Apoi, cu un ton calm, amabil, m-a sfătuit: „Frate Monson, să nu uiţi niciodată că, în calitate de deţinător al Preoţiei aaronice, eşti îndreptăţit să-ţi slujească îngerii. Acum continuă pasajul“.

Am recitat pe de rost ce mai rămăsese din secţiune. Preşedintele Child a spus: „Splendid“. Apoi a discutat cu mine câteva alte secţiuni din Doctrina şi legămintele, care se refereau la preoţie. A fost un interviu lung, dar nu-l voi uita niciodată. În încheiere, preşedintele Child şi-a pus braţul pe după umărul meu şi a spus: „Acum eşti pregătit ca să primeşti Preoţia lui Melhisedec. Aminteşte-ţi că Domnul îi binecuvântează pe cei care Îi slujesc“.

Mulţi ani mai târziu, Paul C. Child, care făcea parte atunci din Comitetul de bunăstare al preoţiei, şi cu mine am participat împreună la o conferinţă de ţăruş. În timpul sesiunii preoţiei, când i-a venit rândul să vorbească, şi-a luat scripturile în mână şi a coborât de pe podium în mijlocul congregaţiei. Cunoscându-l pe preşedintele Child, am ştiut ce intenţiona să facă. A citat din Doctrina şi Legămintele, inclusiv secţiunea 18 privind valoarea unui suflet, arătând că trebuie să lucrăm în toate zilele noastre pentru a aduce suflete la Domnul. Apoi s-a întors către un preşedinte al cvorumului elderilor şi l-a întrebat: „Care este valoarea unui suflet?“.

Preşedintele de cvorum, înmărmurit, a ezitat în timp ce-şi formula răspunsul. Am spus o rugăciune în inima mea, pentru ca el să fie capabil să răspundă la întrebare. În sfârşit, el a răspuns: „Valoarea unui suflet este capacitatea sa de a deveni asemănător lui Dumnezeu“.

Fratele Child şi-a închis scripturile, a mers solemn şi liniştit pe intervalul dintre rânduri înapoi pe podium. În timp ce trecea pe lângă mine, a spus: „Un răspuns foarte profund“.

Trebuie să cunoaştem jurământul şi legământul preoţiei, pentru că ne aparţine tuturor. Pentru cei care deţinem Preoţia lui Melhisedec, este o declaraţie a datoriei noastre de a fi credincioşi şi supuşi faţă de legile lui Dumnezeu şi de a ne îndeplini cu credinţă şi cu sârguinţă chemările pe care le primim. Pentru cei care deţin Preoţia aaronică, este o hotărâre cu privire la îndatoririle şi responsabilităţile viitoare pentru ca ei să se pregătească aici şi acum.

Acest jurământ şi legământ este explicat de Domnul prin aceste cuvinte:

„Pentru că toţi aceia care sunt credincioşi, astfel încât să obţină aceste două preoţii despre care am vorbit şi să-şi îndeplinească cu credinţă şi sârguinţă chemările lor, sunt sfinţiţi prin Spirit pentru înnoirea trupurilor lor.

Ei devin fii ai lui Moise şi ai lui Aaron, şi seminţia lui Avraam, şi Biserica, şi împărăţia şi aleşii lui Dumnezeu.

Şi, de asemenea, toţi aceia care primesc preoţia Mă primesc pe Mine, spune Domnul;

Pentru că acela care primeşte pe slujitorii Mei pe Mine Mă primeşte;

Şi acela care Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Tatăl Meu;

Şi acela care Îl primeşte pe Tatăl Meu primeşte împărăţia Tatălui Meu; de aceea, tot ceea ce are Tatăl Meu îi va fi dat lui.“7

Fostul elder Delbert L. Stapley din Cvorumul celor Doisprezece a observat odată: „Sunt două cerinţe importante ale acestui jurământ şi legământ. Prima este credinţa, care denotă supunere faţă de legile lui Dumnezeu şi implică respectarea cu adevărat a tuturor standardelor Evangheliei…

A doua cerinţă… este mărirea chemării cuiva. A mări o chemare înseamnă a o onora, a o exalta, a o glorifica şi a o păstra cu mai mare stimă sau respect. De asemenea, înseamnă a creşte importanţa ei, a o extinde şi a o face mai mare“.8

Profetul Joseph Smith a fost întrebat odată: „Frate Joseph, mereu ne îndemni să ne mărim chemările. Ce vrea să însemne aceasta?“ Se spune că el a răspuns: „A mări o chemare înseamnă să o păstrezi cu demnitate şi importanţă, astfel încât lumina cerului să poată străluci prin faptele cuiva în privirile unui alt om. Un elder îşi măreşte chemarea atunci când învaţă care îi sunt îndatoririle în calitate de elder şi apoi le îndeplineşte“.

Acelora care deţin Preoţia aaronică trebuie să li se dea ocazii de a-şi mări chemările în acea preoţie.

Cu doi ani în urmă, într-o duminică, participam la adunarea de împărtăşanie în episcopia mea. Aceasta se întâmplă rar. Erau trei preoţi la masa de împărtăşanie, iar cel din centru era, într-un fel, handicapat în mişcări şi mai ales în vorbire. El a încercat de două ori să binecuvânteze pâinea, dar s-a încurcat rău de fiecare dată, fără îndoială fiind jenat de incapacitatea sa de a spune fără greşeli rugăciunea. Atunci unul dintre ceilalţi preoţi a preluat el responsabilitatea şi a binecuvântat pâinea.

În timp ce se împărţea pâinea, m-am gândit: „Nu-l pot lăsa pe acel tânăr băiat să eşueze chiar la masa de împărtăşanie“. Am avut sentimentul puternic că, dacă nu m-aş fi îndoit, el ar fi fost în stare să binecuvânteze apa în mod eficient. Întrucât şedeam pe podium aproape de masa de împărtăşanie, m-am aplecat şi i-am spus preotului care era cel mai aproape de mine, arătând către tânărul băiat care avusese dificultăţi: „Lasă-l pe el să binecuvânteze apa; este o rugăciune mai scurtă“. Şi apoi m-am rugat. Nu doream un eşec dublu. Îmi place pasajul din scriptură care ne spune că nu trebuie să ne îndoim, ci să credem.9

Când a venit momentul să fie binecuvântată apa, tânărul băiat a îngenuncheat din nou şi a oferit rugăciunea, probabil cumva şovăielnic, dar fără să omită nici un cuvânt. M-am bucurat în tăcere. În timp ce diaconii treceau tăvile printre rânduri, m-am uitat la băiat şi i-am făcut un semn de încurajare. El mi-a zâmbit larg. Când tânărul băiat s-a dus să stea cu familia lui, s-a aşezat între mama şi tatăl său. Ce bucurie a fost să văd cum mama lui i-a zâmbit şi l-a îmbrăţişat călduros, în timp ce tatăl său l-a felicitat şi şi-a pus braţul pe după umărul lui. Toţi trei s-au uitat spre mine şi le-am făcut un semn de încurajare. Am putut să văd cum mama şi tatăl îşi ştergeau lacrimile din ochi. Am simţit că acest tânăr băiat se va descurca în viitor.

Preoţia nu este atât de mult un dar, cât este un angajament de a sluji, un privilegiu de a înălţa spiritual şi un prilej de a binecuvânta vieţile altora.

Nu cu mult timp în urmă am primit o scrisoare în care se vorbea despre un excelent tânăr diacon, Isaac Reiter şi despre diaconii, învăţătorii şi preoţii care l-au slujit, l-au înălţat spiritual şi au binecuvântat viaţa lui şi propriile lor vieţi.

Isaac a luptat cu cancerul de când avea şapte luni şi până la moartea sa, la vârsta de 13 ani. Când el şi familia lui s-au mutat într-o casă lângă un spital, astfel încât Isaac să poată primi îngrijirea medicală adecvată, membrii Preoţiei aaronice din episcopia din apropiere au fost rugaţi să-i ofere împărtăşania în fiecare duminică. Această rânduială săptămânală a devenit activitatea preferată a deţinătorilor Preoţiei aaronice care participau. Împreună cu conducătorii lor şi cu familia lui Isaac, ei se adunau în jurul patului de spital al lui Isaac, cântau imnuri şi împărtăşeau mărturii. Apoi era binecuvântată împărtăşania. Isaac a insistat întotdeauna ca, în calitate de diacon, el să ofere împărtăşania familiei sale şi celor care i-o aduceau. Cum era întins în pat, el îşi aduna puterile pentru a ţine tava, fie cu pâinea ori cu apa binecuvântată. Toţi cei prezenţi veneau la Isaac şi luau din împărtăşania de pe tavă. Surorile şi alţii din personalul medical au început în curând să participe la adunări, când au înţeles că Isaac era aproape de Tatăl Ceresc şi Îl onora întotdeauna. Deşi era slăbit şi avea dureri, Isaac întotdeauna s-a comportat cu demnitate, asemenea cuiva care deţinea o preoţie regală.

Isaac a fost un măreţ exemplu pentru tinerii băieţi din episcopie. Ei au văzut dorinţa lui de a-şi îndeplini îndatoririle, chiar pe patul de moarte şi au înţeles că acele îndatoriri erau, într-adevăr, privilegii. Au început să vină mai devreme pentru a pregăti împărtăşania şi a fi la locurile lor la timp. Erau mai cuvioşi.

Isaac Reiter a devenit o legendă vie în ceea ce priveşte onorarea preoţiei. La înmormântarea lui, s-a spus că, de-a lungul vieţii sale, el a fost cu un picior în cer. Fără îndoială că el continuă să-şi mărească îndatoririle şi să ajute la muncă, dincolo de văl.

Pentru aceia dintre noi care deţinem Preoţia lui Melhisedec, privilegiul nostru de a ne mări chemările este întotdeauna prezent. Suntem păstori care veghează asupra membrilor Bisericii. Oile flămânde aşteaptă, gata să fie hrănite cu pâinea vieţii. Suntem pregătiţi, fraţilor, să hrănim turma lui Dumnezeu? Este necesar să recunoaştem valoarea sufletului uman, pentru ca niciodată să nu greşim cu vreunul dintre preţioşii Săi fii.

Dacă există cineva care simte că este prea slab pentru a face lucrurile mai bune din cauza celei mai mari dintre temeri, teama de a eşua, nu există asigurare mai mângâietoare decât cuvintele Domnului: „Harul Meu este destul pentru toţi oamenii care se umilesc în faţa Mea; căci dacă ei se umilesc în faţa Mea şi au credinţă în Mine, atunci Eu voi face ca lucrurile slabe să devină puternice pentru ei“.10

Miracolele se găsesc pretutindeni, când chemările preoţiei sunt îndeplinite cu credinţă şi sârguinţă. Când credinţa înlocuieşte îndoiala, când slujirea altruistă elimină strădania egoistă, puterea lui Dumnezeu face să se îndeplinească scopurile Sale. Dumnezeu îl califică pe cel pe care-l cheamă.

Fie ca Tatăl nostru Ceresc să-i binecuvânteze, să-i inspire şi să-i îndrume întotdeauna pe toţi cei care deţin preţioasa Sa preoţie, este rugăciunea mea sinceră, şi o ofer în numele Domnului Isus Hristos, amin.

Note

  1. 1 Petru 3:15.

  2. Vezi David O. McKay, Stepping Stones to an Abundant Life (1971), pag. 375.

  3. Joseph Smith – Istorie 1:14, 17.

  4. D&L 13:1.

  5. Discourses of Brigham Young, sel. John A. Widtsoe (1954), pag.130.

  6. . Gospel Doctrine, a 5-a ed. (1939), pag. 139-40.

  7. D&L 84:33-38.

  8. În Conference Report, Apr. 1957, pag. 76.

  9. Vezi Mormon 9:27.

  10. Ether 12:27.