Acum, când luăm din împărtăşanie

Elder L. Tom Perry

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Împărtăşania ne asigură momente sacre într-un loc sfânt.

Am avut ocazia, acum un an sau doi, să vizitez Institutul de Religie din Logan, Utah. Clădirea unde se ţineau adunările institutului era recent reamenajată. Mi s-a spus că atunci când muncitorii au mutat vechiul pupitru din capelă, ei au descoperit câteva rafturi închise ermetic de câtva timp. Scoţând acoperitoarea, ei au găsit o tavă de împărtăşanie. Dădea impresia că avea o vechime mare, deoarece cupele pentru împărtăşanie erau din sticlă. Una dintre aceste cupe de sticlă, aşa cum puteţi vedea aici, a fost pregătită şi mi-a fost oferită – probabil pentru că eram singurul om, suficient de bătrân, pentru a-mi aminti de zilele când se foloseau cupe confecţionate din sticlă.

Vederea cupelor din sticlă mi-a adus în minte amintiri plăcute. Cupele de sticlă pentru împărtăşanie se foloseau în perioada în care eu am împlinit 12 ani, un eveniment important în viaţa mea. Ziua în care am împlinit 12 ani s-a întâmplat să fie într-o duminică. Ani de zile, privisem diaconii cum împărţeau împărtăşania, anticipând ziua în care voi fi binecuvântat să primesc Preoţia aaronică şi să am acest privilegiu.

Când acea zi, în final, a sosit, mi s-a cerut să vin la Biserică devreme să mă întâlnesc cu fratele Ambrose Call, al doilea consilier în episcopatul episcopiei noastre. Fratele Call m-a invitat într-o clasă şi mi-a cerut să spun o rugăciune. După aceea, el a deschis scripturile şi a citit secţiunea 13 din Doctrina şi legămintele:

„Vouă, tovarăşilor mei în slujire, în numele lui Mesia, eu vă confer Preoţia lui Aaron, care deţine cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinţei şi ale botezului prin scufundare pentru iertarea păcatelor; şi aceasta nu va mai fi niciodată luată de pe pământ, până ce fiii lui Levi nu vor oferi din nou Domnului o ofrandă în neprihănire“.

După aceea, fratele Call mi-a cerut să explic această secţiune. Explicaţia mea cu siguranţă n-a fost suficient de completă, astfel încât fratele Call nu s-a grăbit şi mi-a explicat ceea ce înseamnă să fii un purtător al sfintei preoţii. Faptul că am fost demn de a deţine preoţia m-a îndreptăţit să folosesc puterea pe care Dumnezeu o dă omului. O persoană care deţine cu demnitate preoţia are legitimitatea de a realiza rânduielile pe care Dumnezeu le-a prescris pentru salvarea familiei umane. Această autoritate vine direct de la Însuşi Salvatorul, printr-o linie continuă a deţinătorilor preoţiei.

Interviul meu cu fratele Call trebuie să fi fost într-o oarecare măsură satisfăcător, pentru că am fost dus la adunarea cvorumului diaconilor. Acolo, membrii episcopatului şi-au aşezat mâinile pe capul meu, iar episcopul, care se întâmpla să fie tatăl meu, mi-a conferit Preoţia aaronică şi m-a rânduit în oficiul de diacon. Am fost, de asemenea, susţinut de ceilalţi diaconi pentru a deveni membru, alături de ei, într-un cvorum al preoţiei.

La adunarea de împărtăşanie, în acea seară, am avut prima ocazie de a folosi preoţia prin împărţirea împărtăşaniei membrilor din episcopie. În acea zi, împărtăşania a devenit mai importantă pentru mine. Când priveam tava care mergea din mână în mână de-a lungul rândurilor de membri ai Bisericii, am observat că nu fiecare considera împărtăşania cu aceeaşi atitudine. Erau unii care lăsau impresia că luau din împărtăşanie ca şi când era o problemă de rutină, dar erau mulţi, mulţi alţii care acceptau împărtăşania cu mare reverenţă.

De-a lungul anilor, am participat, aşa cum noi toţi am făcut, la multe adunări de împărtăşanie şi pentru mine ele sunt, realmente, mai mult decât oricare altă adunare. Noi ne împărtăşim potrivit poruncii pe care ne-a dat-o Domnul în secţiunea 59 din Doctrina şi legămintele:

„Şi pentru ca să poţi să te păstrezi mai neîntinat de lume, du-te la casa de rugăciuni şi oferă sacramentele tale în ziua Mea sfântă“ (vezi D&L 59:9).

Chiar de la început, înainte ca lumea să fi fost organizată, Dumnezeu a prezentat un plan prin care El oferea binecuvântări copiilor Săi pe baza supunerii lor faţă de poruncile Sale. El a înţeles totuşi că atenţia noastră va fi atrasă, uneori, de lucrurile lumeşti şi că va fi nevoie să ni se amintească, în mod regulat, de legămintele noastre şi de promisiunile Sale.

Una dintre primele porunci care i-a fost dată lui Adam a fost aceea că el trebuie să-L slăvească pe Domnul şi să-I ofere pe primii născuţi din turma lui drept ofrandă. Această rânduială a fost dată pentru a aminti oamenilor că Isus Hristos va veni pe lume şi, în final, Se va oferi El Însuşi drept sacrificiu.

„Şi Adam s-a supus poruncilor Domnului.

Şi după mai multe zile, un înger al Domnului i-a apărut lui Adam, spunând: De ce oferi tu sacrificii Domnului? Şi Adam i-a spus: Eu nu ştiu, doar pentru că Domnul mi-a poruncit.

Şi atunci, îngerul a vorbit, spunând: Acest lucru este o reprezentare a sacrificiului Singurului Născut al Tatălui, care este plin de har şi adevăr“ (Moise 5:5-7).

Din acea zi şi până în timpul Salvatorului nostru, copiilor Tatălui Ceresc li s-a poruncit să ofere sacrificii. Ele au încetat odată cu sacrificiul ispăşitor al Salvatorului. După aceea, cu o noapte înainte ca El să încheie acel sacrificiu, Salvatorul a instituit împărtăşania în timpul Cinei Domnului pentru a ne ajuta să ne amintim de El şi de ispăşirea pe care a făcut-o pentru toată omenirea. Astfel, prin legea veche a sacrificiului şi prin împărtăşanie, Domnul ne-a ajutat pentru a fi siguri că nu vom uita promisiunile Sale şi cerinţa de a-L urma şi de a ne supune voinţei Sale.

În Noul Testament avem o relatare despre administrarea împărtăşaniei de către Domnul ucenicilor Săi. Aceasta se găseşte în Matei, capitolul 26:

„Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: ’Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu’.

Apoi a luat un pahar şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: ‘Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor’“ (versetele 26-28).

Cartea lui Mormon, în 3 Nefi, capitolul 18, ne dă o relatare detaliată a administrării împărtăşaniei de către Salvator nefiţilor:

„Şi s-a întâmplat că Isus a poruncit ucenicilor Săi să aducă la El nişte pâine şi vin.

Şi în timp ce ei s-au dus după pâine şi vin, El a poruncit mulţimii să se aşeze jos pe pământ.

Iar atunci când ucenicii au venit cu pâine şi cu vin, El a luat din pâine şi a rupt-o şi a binecuvântat-o; şi le-a dat ucenicilor şi le-a poruncit să mănânce.

Iar atunci când ei au mâncat şi au fost sătui, El a poruncit ca să le-o dea mulţimii.

Iar atunci când mulţimea a mâncat şi a fost sătulă, El a spus către ucenici: ’Iată, unul dintre voi va fi rânduit, iar lui îi voi da Eu puterea să rupă pâinea şi să o binecuvânteze şi să o dea poporului Bisericii Mele, tuturor acelora care vor crede şi care se vor boteza în numele Meu.

Şi lucrul acesta trebuie să-l faceţi voi întotdeauna aşa precum am făcut Eu, aşa cum Eu am rupt pâinea şi am binecuvântat-o şi v-am dat-o vouă.

Şi aceasta o veţi face voi în amintirea trupului Meu pe care Eu vi L-am arătat vouă. Şi aceasta va fi o mărturie către Tatăl, că voi vă aduceţi întotdeauna aminte de Mine. Şi dacă voi vă veţi aduce aminte întotdeauna de Mine, atunci voi veţi avea Spiritul Meu cu voi’.

Şi s-a întâmplat că atunci când El a spus aceste cuvinte, a poruncit ucenicilor Săi să ia din vinul din cupă şi să bea din el şi ca ei, de asemenea, să dea mulţimii să bea din el.

Şi s-a întâmplat că ei au făcut astfel şi au băut din el şi s-au săturat; şi au dat mulţimii, iar aceasta a băut şi s-a săturat.

Iar atunci când ucenicii au făcut aceasta, Isus le-a spus: ’Binecuvântaţi sunteţi voi pentru lucrul acesta pe care voi l-aţi făcut, căci aceasta împlineşte poruncile Mele; şi aceasta depune mărturie către Tatăl cum că voi vreţi să faceţi ceea ce Eu v-am poruncit’“(versetele 1-10).

Instrucţiunile Sale arată foarte clar că trebuie să dorim cu adevărat să facem ceea ce ne-a poruncit El. Era cu siguranţă de aşteptat ca în zilele noastre să ni se poruncească din nou să împărţim împărtăşania. Aşa cum ni se spune în Doctrina şi legămintele:

„Este necesar ca membrii Bisericii să se întâlnească împreună, deseori, pentru împărtăşanie cu pâine şi vin în amintirea Domnului Isus“ (D&L 20:75).

Scopul împărtăşaniei este, cu siguranţă, acela de a reînnoi legămintele pe care le-am făcut cu Domnul.

Elder Delbert L. Stapley ne-a învăţat despre aceasta când a spus despre legăminte:

„Evanghelia Domnului Isus Hristos este un legământ între Dumnezeu şi oamenii Lui. Când suntem botezaţi de un slujitor autorizat al lui Dumnezeu, noi facem legământul de a respecta voinţa Domnului şi de a ne supune poruncilor Sale. Luând din împărtăşanie, noi reînnoim toate legămintele încheiate cu Domnul şi ne angajăm să luăm asupra noastră numele Fiului Său, să ne amintim totdeauna de El şi să ţinem poruncile Lui“ (din Conference Report, oct. 1965, pag. 14).

Împărtăşania este una dintre cele mai sacre rânduieli care se îndeplinesc în Biserică. Când ne împărtăşim cu demnitate, ea ne dă posibilitatea să creştem spiritual.

Îmi amintesc că atunci când eram copil, în timpul împărţirii împărtăşaniei se cânta o muzică frumoasă. Nu după mult timp, fraţii ne-au cerut să încetăm această practică deoarece minţile noastre se concentrau mai mult pe muzică decât pe sacrificiul ispăşitor al Domnului şi Salvatorului nostru. În timpul administrării împărtăşaniei, noi uităm de lume. Este o perioadă de reînnoire spirituală în care recunoaştem profunda importanţă spirituală a rânduielii care ni se oferă fiecăruia dintre noi personal. Dacă devenim indiferenţi de modul în care ne împărtăşim, pierdem ocazia de a creşte din punct de vedere spiritual.

Elder Melvin J. Ballard a spus odată:

„Eu mărturisesc că există un spirit prezent la administrarea împărtăşaniei care te încălzeşte din cap până în picioare; simţi cum se vindecă rănile sufleteşti şi povara este uşurată. Mângâierea şi fericirea vin în sufletul care este demn şi cu adevărat dornic să primească din această hrană spirituală“ („The Sacramental Covenant“, Improvement Era, oct. 1919, pag. 1027).

Când luăm din împărtăşanie cu demnitate, noi ne amintim de sacrificiul Domnului şi Salvatorului nostru, ne amintim că El Şi-a dat viaţa şi a luat asupra Sa păcatele lumii pentru ca noi să putem primi binecuvântarea nemuririi. Noi luăm asupra noastră numele Salvatorului nostru şi promitem să ne amintim totdeauna de El şi să ţinem poruncile Lui – aceasta însemnând, să „[trăim] prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (D&L 84:44).

Părinţi, dumneavoastră aveţi responsabilitatea de a învăţa familiile dumneavoastră importanţa participării săptămânale la adunările de împărtăşanie. Trebuie să fie o practică familiară regulată. Fiecare familie are nevoie de timpul de reînnoire şi de angajare pentru a trăi Evanghelia în concordanţă cu învăţăturile Salvatorului. Familiile, pregătite corect, vor participa la adunarea de împărtăşanie cu un spirit de reverenţă şi de recunoştinţă pentru ocazia de a lua din aceste simboluri sacre.

Mi-amintesc de o experienţă pe care a avut-o familia noastră într-o vacanţă, într-o staţiune. Deoarece perioada şederii noastre includea o duminică, am aranjat să participăm la o adunare de împărtăşanie la o capelă din apropiere. La fel au făcut sute de alţi oameni care stăteau în staţiune. Capela era plină până la refuz. Înainte de a începe adunarea, episcopul a invitat câţiva diaconi prezenţi care erau îmbrăcaţi corespunzător să participe la împărţirea împărtăşaniei. Un număr adecvat de diaconi, îmbrăcaţi cu cămăşi albe şi având cravate, au venit în faţă pentru a primi instrucţiuni despre modul în care să facă faţă unei congregaţii aşa de mari. Rânduiala s-a administrat cu reverenţă şi eficienţă. Când am privit congregaţia, am văzut că mulţi erau profund impresionaţi de spiritul adunării.

După ce ne-am întors în staţiune, a fost o diferenţă evidentă în activităţile zilei de Sabat în comparaţie cu cele din timpul săptămânii. Bărcile au rămas legate la doc; lacul era aproape lipsit de înotători; şi îmbrăcămintea de Sabat era cuvenită. Acele familii au văzut cum se împlinesc promisiunile Domnului: mergând la casa de rugăciuni în ziua Sa sfântă şi reînnoind legămintele lor de a se supune poruncilor, ele au putut să se păstreze mai neîntinate de lume (vezi D&L 59:9).

Fie ca în sufletele fiecăruia dintre noi să existe un respect crescut pentru ziua de Sabat. Să înţelegem mai bine binecuvântarea specială care ne dă posibilitatea de a ne împărtăşi şi importanţa ei în vieţile noastre. Să ne amintim totdeauna de El şi să ne supunem poruncilor Sale pe care ni le-a dat pentru a împlini scopul vieţii şi speranţa în eternitatea care va veni. Aceasta este lucrarea Domnului în care suntem angajaţi. Dumnezeu trăieşte. Isus este Hristosul, Salvatorul lumii. Nouă ni s-a permis să facem parte din acest măreţ plan în care împărtăşania este o parte atât de vitală. În numele lui Isus Hristos, amin.