Viaţa abundentă
Viaţa abundentă este la îndemâna noastră dacă vom bea mult din apa vie, ne vom umple inimile cu iubire şi vom face din vieţile noastre o capodoperă.
Harry de Leyer a ajuns târziu la licitaţia din ziua aceea de iarnă din 1956 şi toţi caii buni fuseseră deja vânduţi. Cei puţini care rămăseseră erau bătrâni şi istoviţi şi fuseseră cumpăraţi de o companie care urma să-i valorifice.
Harry, profesorul de călărie de la şcoala de fete din New York, era pe cale să plece când unul dintre aceşti cai – neîngrijit, sur, castrat şi cu răni urâte pe picioare – i-a atras atenţia. Animalul încă mai purta urmele pe care i le lăsase hamul din cauza muncii asidue, martore ale vieţii grele pe care o dusese. Dar ceva la el i-a atras atenţia lui Harry, aşa încât el a oferit 80 de dolari pe el.
Ningea când copiii lui Harry au văzut calul pentru prima dată şi, datorită zăpezii strânse pe spatele calului, copiii l-au numit „Omul de zăpadă“.
Harry l-a îngrijit bine şi calul s-a dovedit a fi un prieten bun şi de nădejde – un cal pe care fetele preferau să-l călărească pentru că era stabil şi nu tresărea ca unii dintre ceilalţi. De fapt, Omul de zăpadă se schimbase în bine aşa de rapid, încât un vecin l-a cumpărat pe un preţ dublu faţă de cât plătise Harry iniţial.
Dar Omul de zăpadă dispărea mereu de pe păşunea vecinului – câteodată ajungând în câmpul cu cartofi alăturat, altă dată înapoi la Harry. Părea ca şi cum acel cal sărise peste gardurile despărţitoare dintre proprietăţi, dar acest lucru părea imposibil – Harry nevăzându-l niciodată pe Omul de zăpadă sărind peste ceva mai înalt de un buştean doborât.
Dar în cele din urmă, răbdarea vecinului a ajuns la capăt şi el a insistat ca Harry să-şi ia calul înapoi.
Timp de ani de zile, visul minunat al lui Harry fusese să facă dintr-un cal un campion la sărituri. El avusese un oarecare succes în trecut, dar pentru a concura la cel mai înalt nivel, el ştia că ar fi trebuit să cumpere un cal de rasă care ar fi fost antrenat special ca să sară. Şi un cal de rasă ar fi costat mult mai mult decât îşi putea permite.
Omul de Zăpadă deja îmbătrânea – avea 8 ani când Harry îl cumpărase – şi nu fusese tratat bine. Dar, aparent, Omul de Zăpadă dorea să sară, aşa că Harry s-a hotărât să vadă de ce era în stare calul să facă.
Ceea ce a văzut Harry l-a pus pe gânduri, că poate calul lui avea o şansă să concureze.
În 1958, Harry l-a înscris pe Omul de Zăpadă la prima lui competiţie. Omul de Zăpadă stătea între ceilalţi cai campioni, minunat îngrijiţi, părând că nu avea ce căuta acolo. Alţi crescători de cai l-au numit pe Omul de Zăpadă „surul mâncat de purici“.
Dar un lucru extraordinar, de necrezut s-a întâmplat în acea zi.
Omul de Zăpadă a câştigat!
Harry a continuat să înscrie Omul de Zăpadă la alte competiţii şi el a continuat să câştige.
Spectatorii l-au ovaţionat pe Omul de Zăpadă de fiecare dată când a câştigat. El a devenit un simbol de cât de extraordinar putea deveni un cal obişnuit. A apărut şi la televiziune. Povestiri şi cărţi au fost scrise despre el.
Pe măsură ce Omul de Zăpadă câştiga, un cumpărător a oferit 100.000 de dolari pe bătrânul cal de tracţiune, dar Harry nu a vrut să-l vândă. În 1958 şi 1959, Omul de Zăpadă a fost numit „Calul anului“. În cele din urmă, surul castrat – care odată fusese scos pe piaţă pentru a fi vândut la un preţ scăzut la licitaţie – a fost numărat printre renumiţii cai de sărituri din Muzeul celebrităţilor.1
Pentru mulţi, Omul de Zăpadă a fost mai mult decât un oarecare cal. El a devenit un exemplu de potenţial ascuns, nedescoperit care zace înăuntrul fiecăruia.
Eu am avut ocazia să cunosc mulţi oameni minunaţi în multele mele călătorii de-a lungul vieţii. Am cunoscut bogaţi şi săraci, renumiţi şi modeşti, înţelepţi şi necugetaţi.
Unii erau împovăraţi de mari supărări, alţii radiau de o pace interioară, plini de încredere în ei. În unii mocnea o amărăciune de nestins, în timp ce alţii străluceau de o bucurie de nestăpânit. Unii păreau înfrânţi, în timp ce alţii, în ciuda adversităţilor – învingeau descurajarea şi disperarea.
Am auzit pe unii pretinzând, poate în parte doar în glumă, că singurii oameni fericiţi sunt aceia care nu au cunoştinţă clară despre ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Dar alta este părerea mea.
Cunosc pe mulţi care merg plini de bucurie şi radiază de fericire.
Cunosc pe mulţi care trăiesc o viaţă abundentă.
Şi cred că ştiu care-i cauza.
Astăzi, doresc să enumăr câteva caracteristici pe care ştiu că le au în comun cei mai fericiţi oameni. Sunt calităţi care pot transforma o existenţă obişnuită într-o viaţă abundentă şi palpitantă.
În primul rând, ei beau mult din apa vie.
Salvatorul ne-a învăţat: „Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete… [căci ea] se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“2.
Complet înţeleasă şi îmbrăţişată, Evanghelia lui Isus Hristos vindecă inimi zdrobite, dă sens vieţii, uneşte pe unul cu altul cu legături care depăşesc viaţa muritoare şi aduce vieţii o bucurie sublimă.
Preşedintele Lorenzo Snow a spus: „Domnul nu ne-a dat Evanghelia ca să ne petrecem timpul jelindu-ne toate zilele vieţii“.3
Evanghelia lui Isus Hristos nu este o religie a jelirii şi tristeţii. Credinţa străbunilor noştri este una de speranţă şi bucurie. Nu este o Evanghelie care te pune în lanţuri, ci este o Evanghelie care îţi dă aripi.
Pentru a o îmbrăţişa pe deplin trebuie să fii plin de admiraţie şi să mergi având un foc lăuntric arzător. Salvatorul nostru a declarat: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug“.4
Căutaţi pacea lăuntrică?
Beţi mult din apa vie.
Căutaţi iertarea? Pacea? Înţelegerea? Bucuria?
Beţi mult din apa vie.
Viaţa abundentă este viaţa spirituală. Prea mulţi stau la masa festivă a Evangheliei lui Isus Hristos şi doar ciugulesc din ospăţul pus în faţa lor. Ei fac ceea ce trebuie – iau parte la adunări, aruncă o privire scripturilor, repetă rugăciuni obişnuite – dar inimile lor sunt foarte departe. Dacă sunt cinstiţi, ei ar trebui să admită că sunt mai interesaţi de ultimele bârfe ale vecinilor, de cursul pieţei de acţiuni şi de dezvoltarea subiectului serialului TV favorit decât de minunile excepţionale şi de slujirea blândă a Spiritului Sfânt.
Doriţi să luaţi din această apă vie şi să încercaţi acea fântână divină care izvorăşte înăuntrul dumneavoastră spre viaţa veşnică?
Atunci nu vă temeţi. Credeţi din toată inima. Dezvoltaţi o credinţă de nezdruncinat în Fiul lui Dumnezeu. Lăsaţi inima să se deschidă într-o rugăciune sinceră. Încărcaţi-vă minţile cu cunoştinţe despre El. Abandonaţi slăbiciunile dumneavoastră. Umblaţi în sfinţenie şi în armonie cu poruncile.
Beţi mult din apa vie a Evangheliei lui Isus Hristos.
A doua calitate a celor care trăiesc o viaţă abundentă este că ei îşi desfată inimile cu iubire.
Iubirea este esenţa Evangheliei şi cea mai mare dintre toate poruncile. Salvatorul ne-a învăţat că toată Legea şi Proorocii5 atârnă de ea. Apostolul Pavel a scris: „Toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.6
Deseori nici nu ştim cum să facem un simplu act de bunătate. Profetul Joseph Smith a fost un model de compasiune şi de iubire. Într-o zi, un grup de opt afro-americani au sosit acasă la profet în Nauvoo. Ei călătoriseră de la casa lor din Buffalo, New York, la vreo 800 de mile depărtare, ca să poată fi cu profetul lui Dumnezeu şi cu sfinţii. Deşi ei erau liberi, au fost forţaţi să se ascundă de cei care ar fi putut să-i confunde cu sclavii fugiţi. Ei înduraseră frigul şi greutăţile, rupându-şi pantofii şi apoi ciorapii până când au mers cu picioarele goale tot drumul până la oraşul lui Joseph. Când au ajuns la Nauvoo, profetul le-a urat bun-venit în căminul său şi i-a ajutat pe fiecare să-şi găsească un loc unde să stea.
Dar era o fată, numită Jane, care nu a avut un loc unde să se ducă şi ea a început să plângă neştiind ce să facă.
„N-avem nevoie de lacrimi aici“, i-a spus Joseph. S-a întors către Emma şi a spus: „Iată o fată care spune [că nu are nici un] cămin. Nu crezi că ea are un cămin aici?“
Emma a încuviinţat. Din acea zi, Jane a locuit acolo ca o membră a familiei.
Ani după martiriul profetului şi după ce ea s-a alăturat pionierilor şi a parcurs drumul până în Utah, Jane a spus că uneori „mă mai trezeam în mijlocul nopţii şi mă gândeam la fratele Joseph şi sora Emma şi la cât de buni [fuseseră] cu mine. Joseph Smith“, spunea ea, „a fost cel mai bun bărbat pe care l-am văzut vreodată pe pământ“.7
Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus că cei care îşi deschid braţele ca să ridice şi să slujească pe alţii „vor ajunge să cunoască fericirea necunoscută niciodată înainte. Cerurile ştiu că sunt foarte, foarte, foarte mulţi oameni în această lume care au nevoie de ajutor. O, atât de mulţi oameni. Să îndepărtăm atitudinea egoistă şi dăunătoare din viaţa noastră, fraţi şi surori şi să ne ridicăm şi să ne înălţăm puţin mai mult pentru a sluji pe alţii“.8
Noi suntem cu toţii ocupaţi. E uşor de găsit scuze pentru a nu sări în ajutorul altora, dar îmi imaginez că ele sună fals pentru Tatăl Ceresc, tot aşa cum un băiat din şcoala elementară i-a lăsat o notă învăţătoarei sale spunându-i să-l motiveze de la şcoală începând din 30 până pe 34 martie.
Cei care îşi dedică viaţa în urmărirea dorinţelor proprii egoiste, excluzându-i pe ceilalţi, vor descoperi că în cele din urmă, bucuria lor este ca o pojghiţă subţire şi că vieţile lor nu au substanţă.
Pe piatra funerară a unei astfel de persoane a fost gravat următorul epitaf:
Aici zace un sărman care a trăit pentru sine,
Şi nu i-a păsat de nimic, decât să adune parale,
Acum, unde e sau cum se descurcă,
Nimeni nu ştie şi nimănui nu-i pasă9.
Noi suntem fericiţi când vieţile noastre sunt legate de altele prin iubire şi slujire dezinteresată. Preşedintele J. Reuben Clark ne-a învăţat: „Nu e binecuvântare mai mare, bucurie şi fericire mai mare pe care o putem avea decât cea care vine din alinarea suferinţei altora“.10
A treia calitate a celor care trăiesc o viaţă abundentă este că ei îşi creează o operă de artă din viaţă cu ajutorul Tatălui lor Ceresc.
Nu contează vârsta, situaţia sau abilităţile, fiecare dintre noi poate crea ceva remarcabil din viaţa lui.
David s-a considerat păstor, dar Domnul l-a considerat rege al Israelului. Iosif din Egipt a slujit ca iobag, dar Domnul l-a considerat văzător. Mormon a purtat armură de soldat, dar Domnul l-a considerat profet.
Noi suntem fii şi fiice ale unui Tată Ceresc nemuritor, iubitor şi atotputernic. Suntem creaţi atât din praful veşniciei, cât şi din ţărâna pământului. Fiecare dintre noi are un potenţial pe care cu greu ni-l putem imagina.
Apostolul Pavel a scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc“.11
Cum este posibil, atunci, că atât de mulţi oameni se consideră un fel de cal sur bătrân care nu mai e bun? Este o scânteie de măiestrie în fiecare din noi – un dar de la Tatăl Ceresc veşnic iubitor. Ceea ce facem cu acel dar depinde de noi.
Iubiţi-L pe Domnul cu toată inima, sufletul, cugetul şi tăria. Angajaţi-vă în cauze nobile şi minunate. Faceţi din cămine sanctuare de sfinţenie şi tărie. Măriţi-vã chemările în Biserică. Încărcaţi-vă minţile cu învăţătură. Întăriţi-vă mărturiile. Fiţi gata să-i ajutaţi pe alţii.
Faceţi din viaţa dumneavoastră o capodoperă.
Iubiţi fraţi şi surori, viaţa abundentă nu ne vine de-a gata ambalată. Nu e ceva ce putem comanda şi aştepta să ne fie livrată cu poşta de după-amiază. Nu vine fără chin şi suferinţă.
Vine prin credinţă, speranţă şi caritate. Şi vine la cei care, în ciuda greutăţilor şi suferinţelor, înţeleg cuvintele scriitorului care a spus: „În puterea iernii, am învăţat în sfârşit, că înăuntrul meu este o vară nesfârşită“.12
Viaţa abundentă nu este ceva la care ajungem. Mai curând, este o călătorie care a început cu mult, mult timp în urmă şi nu se va sfârşi niciodată.
Una dintre marile alinări ale Evangheliei lui Isus Hristos este cunoaşterea că această existenţă pământească este doar o clipă din veşnicie. Fie că suntem la începutul călătoriei trecătoare sau la sfârşitul ei, această viaţă este doar un pas – un pas mic.
Căutarea noastră pentru o viaţă abundentă nu se măsoară doar în hainele acestei bucăţi de humă muritoare; sfârşitul ei adevărat poate fi înţeles doar din perspectiva veşniciei care se întinde infinit înaintea noastră.
Dragi fraţi şi surori, în această căutare a vieţii abundente ne găsim destinul.
Aşa cum s-a ilustrat în povestirea calului bătrân, care a avut în el sufletul unui campion, în fiecare dintre noi este o strălucire divină de măreţie. Cine ştie de ce suntem capabili dacă doar încercăm? Viaţa abundentă este la îndemâna noastră dacă vom bea mult din apa vie, ne vom umple inimile cu iubire şi vom face din vieţile noastre o capodoperă.
Fie ca noi să acţionăm astfel. Aceasta este umila mea rugăciune în numele lui Isus Hristos, amin.