Generaţia care se ridică acum
Generaţia care se ridică acum este demnă de eforturile noastre cele mai mari pentru a o susţine şi a o întări în călătoria ei spre maturitate.
Bună seara, dragi fraţi, deţinători ai preoţiei. În seara aceasta, peste tot în lume, ne-am adunat mai aproape de templele Domnului, decât am făcut-o vreodată în istoria omenirii. Prin dragostea şi bunătatea ce-o arată Domnul când Îşi îndrumă profeţii, astăzi avem 122 de temple ce sunt accesibile poporului Său de legământ pentru a-şi obţine binecuvântările templului şi pentru a oficia rânduieli vitale pentru strămoşii lor decedaţi. Iar altele au fost anunţate şi sunt pe cale să fie construite! Vă mulţumim, preşedinte Hinckley, pentru conducerea dumneavoastră plină de inspiraţie, în realizarea acestui lucru.
Într-o perioadă de început a Cărţii lui Mormon, membrii Bisericii s-au adunat, de asemenea, lângă templu, pentru a primi învăţătură de la profetul şi conducătorul lor. La bătrâneţe, regele Beniamin i-a rugat pe părinţi să-şi adune familiile laolaltă, pentru a le oferi sfaturi şi îndrumări. În cartea lui Mosia citim:
„Şi s-a întâmplat că, atunci când au venit la templu, şi-au instalat corturile de jur-împrejur, fiecare cu familia sa… fiecare bărbat având cortul său cu uşa îndreptată către templu pentru ca să poată rămâne în cort şi să audă cuvintele pe care regele Beniamin trebuia să le spună către ei“ (Mosia 2:5-6).
Îmi place imaginea acestor versete. Figurativ vorbind, dragi fraţi, sunt uşile căminelor voastre deschise spre templele pe care le iubim atât de mult? Ne ducem cât putem de des la templu, arătând copiilor noştri, prin exemplele noastre, importanţa acestor locuri sacre şi speciale?
După cum este consemnat în cartea lui Mosia, familiile au primit cu entuziasm cuvântul Domnului ce le-a fost dat prin profetul lor şi s-au angajat să-l păstreze. Oamenii au fost atât de mişcaţi de învăţăturile regelui Beniamin, încât au intrat într-un nou legământ, de a-L urma pe Domnul Isus Hristos.
Totuşi, povestea aceasta, are un epilog trist. Mai departe, în cartea lui Mosia, învăţăm despre aceia care erau doar mici copii în corturi, atunci când regele Beniamin şi-a adresat cuvântarea:
„Acum, s-a întâmplat că erau mulţi din generaţia care se ridica, şi care nu puteau înţelege cuvintele regelui Beniamin, ei fiind copii mici atunci când el a vorbit către poporul său; şi ei nu au crezut în tradiţiile strămoşilor lor“ (Mosia 26:1).
Ce s-a întâmplat, dragi fraţi, cu acea generaţie care se ridica atunci? De ce nu au acceptat tinerii copii tradiţiile drepte ale strămoşilor lor? Mai important, iată-ne aici, secole mai târziu, într-un timp în care avem multe temple şi o constantă îndrumare profetică, şi ce se întâmplă cu generaţia care se ridică acum? Avem motive să fim îngrijoraţi? Cu siguranţă că avem!
Tinerii băieţi care sunt aici şi în întreaga lume, precum şi tinerele fete, sunt foarte speciali(e). Preşedintele Hinckley a vorbit despre ei:
„Am spus, de multe ori, că eu cred că avem generaţia cea mai bună de tineri pe care Biserica a cunoscut-o vreodată… Ei încearcă să facă ceea ce este drept. Ei sunt inteligenţi şi capabili, curaţi şi sănătoşi, atrăgători şi distinşi… Ei cunosc Evanghelia şi încearcă să o trăiască, privind către Domnul pentru îndrumarea şi ajutorul Său“ („Încercarea cea mai mare pentru tine, mamă“, Liahona, ian. 2001, pag. 113; Ensign, nov. 2000, pag. 97-98).
Fiecare dintre noi care suntem implicaţi în munca aceasta cu tinerii ştim adevărul cuvintelor rostite de preşedintele Hinckley.
Vorbind despre tineri, elder Henry B. Eyring, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, ne oferă, totuşi, o prevenire sumbră:
„Mulţi dintre ei sunt remarcabili în maturitatea lor spirituală şi în credinţa lor. Dar chiar şi cei mai buni dintre ei vor fi încercaţi din greu. Iar încercările vor deveni din ce în ce mai dificile“ („We Must Raise Our Sights“, Ensign, sept. 2004, pag. 14).
Această prevenire că „încercările vor deveni din ce în ce mai dificile“ îmi atrage atenţia. Generaţia care se ridică acum este demnă de eforturile noastre cele mai mari pentru a o susţine şi a o întări în călătoria ei spre maturitate.
În aceste vremuri primejdioase, când tineretul nostru se înfruntă cu o adversitate crescândă, putem învăţa de la alţii. În forţele armate, mai ales în cadrul forţelor marine din întreaga lume, toţi marinarii înţeleg o propoziţie care este apelul clar pentru ajutor imediat, indiferent de ce fac sau unde sunt pe vas. Apelul este: „Toţi marinarii să se prezinte la datorie“. Multe lupte ce au avut loc pe mare au fost câştigate sau pierdute în funcţie de cum s-a răspuns la acest apel.
Noi – ca membri ai Bisericii, conducători ai tinerilor, părinţi nerăbdători şi bunici îngrijoraţi – noi toţi trebuie să răspundem la apelul de „a ne prezenta la datorie“ legat de tinerii noştri şi de tinerii adulţi necăsătoriţi. Noi toţi trebuie să căutăm ocazii prin care să binecuvântăm tineretul, fie că suntem sau nu, în acest moment, în strânsă legătură cu ei. Trebuie să continuăm să întărim taţii şi mamele şi să-i învăţăm despre responsabilităţile lor divine faţă de copiii din familiile lor. Trebuie să ne întrebăm în mod constant dacă acel eveniment sportiv în plus, acea activitate în plus sau ieşire în aer liber sunt mai importante decât o activitate a familiei, petrecută împreună acasă.
Acum este timpul, dragi fraţi, ca în fiecare lucru pe care îl facem, în fiecare loc în care mergem, împreună cu fiecare tânăr sfânt din zilele din urmă pe care-l întâlnim, să fim din ce în ce mai conştienţi de nevoia de a-i întări, de a-i hrăni spiritual şi de a fi o influenţă bună în vieţile lor.
În propria noastră familie, am avut o astfel de experienţă ce a implicat conducători vigilenţi şi minunaţi ai preoţiei. Acum câţiva ani, când am fost chemat să slujesc pentru prima oară ca membru al Cvorumului celor Şaptezeci, am fost desemnaţi să ne mutăm în Solihul, Anglia, pentru a sluji în Preşedinţia de Zonă. Sora Rasband şi cu mine am luat împreună cu noi în această misiune doi dintre cei mai tineri copii ai noştri. Fiica noastră era o tânără adultă necăsătorită, iar fiul nostru, un băiat de 17 ani căruia îi plăcea fotbalul american şi pe care îl juca foarte bine. Eram foarte îngrijoraţi pentru ei. Fără prieteni, fără rude şi fără fotbal american! M-am întrebat: „Se va dovedi, oare, această nouă şi emoţionantă experienţă o încercare dificilă pentru familia noastră?“
Răspunsul a venit odată cu o responsabilitate pe care am primit-o după aceea. Fusesem rugat să mă adresez misionarilor de la Centrul de Pregătire din Preston, Anglia. L-am sunat pe preşedintele centrului, preşedintele White şi am fost încântat să aud că era la curent cu situaţia familiei mele. A sugerat ca în vizita noastră la Preston, să ne luăm şi copiii. Odată ajunşi acolo, dumnealui chiar i-a invitat pe fiica şi pe fiul nostru să se adreseze misionarilor! Ce încântare a fost pentru ei să fie şi să se simtă incluşi şi să-şi depună mărturiile despre munca Domnului!
După ce am terminat şi, cu emoţie, ne-am luat rămas bun de la acei misionari, am vizitat frumosul templu din Preston, Anglia, situat aproape de Centrul de Pregătire al Misionarilor. Îndreptându-ne spre intrarea principală, i-am găsit acolo pe preşedintele templului şi pe soţia acestuia, preşedintele şi sora Swanney. Ne-au întâmpinat şi ne-au invitat în templu, spunându-ne: „Elder Rasband, ce aţi zice dacă v-am sugera ca dumneavoastră împreună cu familia să faceţi botezuri pentru cei morţi?“ Ce idee minunată! Ne-am uitat unii la alţii şi, mulţumindu-le, am acceptat. După ce am oficiat rânduielile şi în timp ce eu şi fiul meu eram încă în bazin, cu lacrimi de bucurie în ochi, el şi-a pus mâna pe umărul meu şi a întrebat: „Tată, de ce nu am mai făcut aceasta înainte?“
M-am gândit la toate meciurile de fotbal, la toate filmele la care am fost, la toate momentele plăcute pe care le-am împărtăşit împreună – cu siguranţă, amintiri dragi şi tradiţii care sunt atât de important de clădit.
Am realizat, totuşi, faptul că ni s-a oferit o ocazie de a avea experienţe mai însemnate şi mai spirituale împreună cu copiii noştri, asemenea celei pe care am avut-o în Preston, în acea zi. Mulţumită acelor conducători ai preoţiei plini de grijă şi atenţi, am ştiut atunci că familia noastră se va descurca minunat în Europa. Cât de recunoscători suntem pentru acei mulţi conducători ai preoţiei şi acele multe conducătoare ale Tinerelor Fete, care au fost tot timpul vigilenţi şi plini de dragoste faţă de copiii noştri şi ai voştri.
Luând în considerare o altă perioadă de timp din Cartea lui Mormon, vedem că Nefi a trăit o situaţie în care unor membri ai familiei sale le era greu să fie supuşi, să trăiască în armonie şi să fie credincioşi. Cu siguranţă că el a înţeles nevoia angajamentului plin de atenţie faţă de copiii din generaţia care se ridica. Mai târziu în viaţă, el a spus:
„Şi noi vorbim despre Hristos, ne bucurăm în Hristos, predicăm despre Hristos, profeţim despre Hristos şi scriem după profeţiile noastre pentru ca să ştie copiii noştri la ce sursă să se uite pentru iertarea păcatelor lor“ (2 Nefi 25:26).
Mă rog ca fiecare dintre noi, ca deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu, să facem multe lucruri care sunt în puterile noastre pentru a ne învăţa tineretul la ce sursă să se uite pentru iertarea păcatelor lor, chiar la Domnul Isus Hristos. Fie ca fiecare dintre noi să răspundem cu cele mai sincere eforturi ale noastre la apelul de „a ne prezenta la datorie“ legat de salvarea generaţiei care se ridică acum – cu siguranţă că ea merită toate eforturile noastre.
Mărturisesc că aceasta este Biserica cea adevărată şi vie a Domnului, îndrumată de El prin dragul nostru profet, chiar Gordon B. Hinckley, pe care îl iubesc şi îl susţin. În numele lui Isus Hristos, amin.