Poezia
Când eram mică, am găsit o poezie pe o pagină care a fost ruptă dintr-o broşură pe care cineva a rupt-o şi a aruncat-o pe trotuar. Am crescut într-un bloc de apartamente şi eram o persoană solitară, însă am avut trei refugii: cărţile, filmele cu Elvis Presley şi poezia. Mi-a plăcut foarte mult poezia. Aceasta i-a vorbit unei părţi din mine pe care nu am putut s-o identific. Nu existau cuvinte care s-o descrie. Fiind curioasă în ceea ce priveşte acea poezie, am ridicat-o de jos şi am luat-o acasă.
Am citit poezia aceea în fiecare zi, uneori de câteva ori pe zi, în anii care au urmat. Când eram în sala de clasă, când mergeam pe holuri până la sălile de clasă şi înapoi, când stăteam singură în recreaţii, fragmente din acea poezie îmi veneau în minte. Nu memorasem niciodată o poezie înainte, însă aceasta era diferită. Avea ceva în ea care îmi vorbea şi mă impresiona.
Dar în sine mea o voce,
Taina vieţii îmi şoptea
Şi simţeam că rătăcisem
Şi-alta era lumea mea.
Întotdeauna m-am simţit diferită de ceilalţi copii. Câteodată, simţeam că undeva aveam o altă casă şi că, dacă aş fi încercat cu adevărat, poate că mi-aş fi amintit de ea. Poezia mi-a încurajat aceste sentimente. Din când în când, o luam din sertar şi o citeam. Mă întrebam câţi oameni ca mine erau pe lume şi dacă aş întâlni vreodată pe vreunul dintre ei.
Prin a Ta înţelepciune
Pe pământ am coborât
Şi-am uitat, prin a Ta voie,
Pe cei ce-i iubeam atât.
Imaginaţi-vă surpriza pe care am avut-o mulţi ani mai târziu când, participând la prima mea adunare de împărtăşanie în calitate de simpatizantă, am deschis cartea de imnuri la pagina care ne-a fost indicată şi am văzut poezia pe care o găsisem cu mulţi ani în urmă. Aranjamentul muzical era diferit de cel pe care mi-l cântam singură cu voce tare atunci când nu puteam să dorm sau atunci când mă trezeam plângând în mijlocul nopţii, însă am recunoscut chiar şi notele cântate la pian.
Tatăl meu, Cel din înalturi,
Din slăvit lăcaş ceresc.
Când voi fi din nou cu Tine,
Chipul iar am să-Ţi zăresc?
În timp ce toţi ceilalţi cântau „Tatăl meu” (Imnuri şi cântece pentru copii, p. 42), nu am putut decât să stau jos şi să plâng, ştiind că Dumnezeu mi-a scos acel cântec în cale atunci când eram mică.
Oare-am fost cândva la Tine,
În lăcaşul Tău prea sfânt?
Înainte de-a mă naşte,
Să fiu om pe-acest pământ?
În timp ce participam la acea adunare de împărtăşanie, ascultând cum poezia mea era cântată de congregaţie, ştiam că mă aflam pe drumul cel bun. Ştiam că ceea ce mă învăţau misionarii era adevărat. Ştiam că Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este singura Biserică adevărată a lui Dumnezeu pe pământ. Astfel încât, atunci când am îngenuncheat şi L-am întrebat pe Dumnezeu dacă era corect în faţa Sa ca eu să fiu botezată şi confirmată în Biserică, nu am fost surprinsă când răspunsul a fost da.
După trei săptămâni în care vârstnicii Walker şi Whittaker mi-au predat lecţiile, vârstnicul Walker m-a coborât în apa botezului. Am fost curăţită, mai curată decât m-am simţit vreodată şi decât mi-aş putea imagina vreodată. Alături de aceşti vârstnici, în cercul deţinătorilor preoţiei care au luat parte la confirmarea mea ca membră, a fost primul meu episcop, bărbatul care a răspuns la telefon în ziua în care am sunat pentru a cere ca misionarii să mă viziteze.
Puteam să aud cuvintele poeziei mele dragi ca pe un refren dulce care plutea prin aer, unduindu-se singur printre fiecare persoană pe care am cunsocut-o şi printre fiecare faptă care m-a adus în Biserică – cuvinte care au atins o inimă îndurerată, dornică să-L cunoască încă o dată pe Tatăl său Veşnic.
Tată să Îţi spun acuma,
Duhul Sfânt m-a învăţat.
Multe n-am ştiut cunoaşte
Până s-a restaurat.