Clasici ai Evangheliei
Împărtăşania – şi jertfa
David B. Haight s-a născut în data de 2 septembrie 1906 în Oakley, Idaho, ca fiu al lui Hector C şi al Clarei Tuttle Haight. S-a căsătorit cu Ruby Olson în templul din Salt Lake în data de 4 septembrie 1930. Înainte de a fi chemat ca Autoritate Generală, a avut o carieră de succes în domeniul vânzărilor cu amănuntul; a slujit ca primar în Palo Alto, California şi a prezidat asupra misiunii din Scoţia. A fost rânduit ca apostol în data de 8 ianuarie 1976. A murit în data de 31 iulie 2004, la vârsta de 97 de ani.
În urmă cu şase luni, în timpul conferinţei generale din aprilie, am fost scutit să vorbesc deoarece mă însănătoşeam după o operaţie serioasă. Viaţa mi-a fost cruţată şi acum am plăcuta ocazie de a recunoaşte binecuvântările, alinarea şi ajutorul prompt oferite de fraţii mei din Prima Preşedinţie şi din Cvorumul celor Doisprezece, precum şi de către alţi asociaţi şi prieteni minunaţi, cărora le datorez atât de mult şi care au fost alături de draga mea soţie, Ruby şi de familia mea, dându-le din timpul lor, preocupându-se de ei şi rugându-se pentru ei…
Am ştiut în seara când am avut criza de sănătate că mi se întâmplase ceva grav. Evenimentele s-au petrecut atât de repede – durerea lovea cu atâta intensitate, draga mea Ruby îi suna pe doctor şi pe familia noastră, şi eu mă lăsasem în genunchi, sprijinindu-mă de cadă pentru a mă linişti puţin, sperând să-mi treacă durerea. L-am rugat pe Tatăl meu Ceresc să-mi cruţe viaţa pentru un timp mai lung, să-mi dea încă puţin timp pentru a face lucrarea Sa, dacă aceasta era dorinţa Sa.
În timp ce mă rugam, am început să-mi pierd cunoştinţa. Sirena ambulanţei a fost ultimul lucru pe care mi l-am amintit înainte de a-mi pierde cunoştinţa, lucru care urma să continue în următoarele zile.
Durerea îngrozitoare şi mişcarea continuă a oamenilor au încetat. Mă aflam acum într-un loc calm, liniştit; totul era paşnic şi liniştit. Am remarcat în depărtare două persoane, pe un deal, una aflându-se la o înălţime puţin mai mare decât cealaltă. Alte detalii nu erau perceptibile. Persoana situată mai sus arăta ceva ce eu nu am putut să văd.
Nu am auzit nici o voce dar eram conştient că mă aflam într-o companie şi o atmosferă sfântă. În timpul orelor şi zilelor care au urmat, mi s-a repetat continuu în minte misiunea veşnică şi poziţia exaltată a Fiului Omului. Vă mărturisesc că El este Isus Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul tuturor, Mântuitorul întregii omeniri, Cel care dăruieşte dragoste, milă şi iertare infinită, Lumina şi Viaţa lumii. Am ştiut acest adevăr înainte – nu m-am îndoit şi nu m-am întrebat niciodată. Dar acum, datorită imboldurilor Spiritului asupra inimii şi a sufletului meu, cunoşteam aceste adevăruri divine într-un fel foarte neobişnuit.
Mi s-a arătat o vedere în ansamblu a slujirii Sale pământene: botezul Său, învăţăturile Sale, vindecarea bolnavului şi a schilodului, judecata falsă, răstignirea Sa, învierea Sa şi înălţarea. Apoi, în mintea mea s-au derulat în cele mai mici detalii scene din slujirea Sa pământeană, confirmându-mi relatările martorilor din scripturi. Am fost învăţat şi ochii înţelegerii mele au fost deschişi de Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, pentru ca eu să pot vedea multe lucruri.
Prima scenă a fost aceea a Salvatorului şi a apostolilor Săi aflaţi în odaia de sus, în seara trădării Sale. După cina de Paşte, El a prezentat şi a pregătit împărtăşania cinei Domnului pentru prietenii Săi cei mai dragi, ca o amintire a jertfei Sale care urma să aibă loc. Mi-a fost portretizată atât de impresionant – dragostea cuprinzătoare a Salvatorului pentru fiecare dintre noi. Am fost martor la preocuparea Sa atentă faţă de detaliile importante – spălarea picioarelor prăfuite ale fiecărui apostol, ruperea şi binecuvântarea de către El a unei pâini negre şi binecuvântarea vinului, apoi dezvăluirea Sa teribilă că unul Îl va trăda.
El a explicat motivul plecării lui Iuda şi le-a vorbit celorlalţi despre evenimentele care urmau să se întâmple în curând.
Apoi, a urmat discursul solemn al Salvatorului când le-a spus celor Unsprezece: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
Salvatorul nostru S-a rugat Tatălui Său şi L-a recunoscut pe Tatăl ca sursă a autorităţii şi puterii Sale – chiar până la viaţa veşnică pentru toţi cei care sunt demni.
El s-a rugat: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”.
Apoi, Isus a adăugat cu pioşenie:
„Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.
Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:3-5).
El s-a rugat nu numai pentru ucenicii care au fost chemaţi din lume şi care au rămas fideli mărturiei lor despre El, „ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).
După ce au cântat un imn, Isus şi cei Unsprezece au mers pe muntele Măslinilor. Acolo, în grădină, într-un mod care ne depăşeşte puterea de a înţelege, Salvatorul a luat asupra Sa povara păcatelor omenirii, de la Adam până la sfârşitul lumii. Agonia Sa în grădină, aşa cum ne spune Luca, a fost atât de intensă încât „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). El a simţit o durere şi o povară pe care nici o fiinţă omenească nu ar putea să le îndure. În acel moment de suferinţă, Salvatorul nostru a biruit toată puterea lui Satana.
Domnul glorificat i-a dezvăluit lui Joseph Smith următorul avertisment adresat întregii omeniri:
„De aceea, Eu îţi poruncesc să te pocăieşti…
Căci,… Eu, Dumnezeu, am suferit… pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;
Suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por…
De aceea, Eu îţi poruncesc din nou să te pocăieşti, ca nu cumva să te umilesc cu puterea Mea atotputernică; şi să-ţi mărturiseşti păcatele, ca nu cumva să suferi aceste pedepse” (D&L 19:15-16, 18, 20).
În timpul acelor zile în care eram inconştient, mi s-a dat, prin darul şi puterea Duhului Sfânt, o cunoaştere mai perfectă a misiunii Sale. Mi s-a dat, de asemenea, o înţelegere mai completă despre ceea ce înseamnă să exerciţi, în numele Său, autoritatea de a desluşi tainele împărăţiei cerurilor pentru salvarea tuturor celor care sunt credincioşi. Sufletul meu a fost învăţat din nou şi din nou despre actul trădării, despre judecata falsă, despre biciuirea trupului chiar al unui membru al Dumnezeirii. Am văzut cum S-a chinuit să urce dealul în starea Sa slăbită, purtând crucea şi cum trupul I-a fost întins pe cruce în timp ce aceasta se afla pe pământ, am văzut cum cuiele dure erau bătute cu un ciocan în mâinile, încheieturile şi picioarele Sale pentru a-i susţine trupul în timp ce atârna pe cruce, pentru a fi văzut de oameni.
Răstignirea – moartea groaznică şi dureroasă pe care a suferit-o – a fost aleasă de la început. Prin acea moarte cumplită, El a coborât sub toate lucrurile, aşa cum ne este relatat, pentru ca prin învierea Sa El să ridice toate lucrurile în înălţimi (vezi D&L 88:6).
Isus Hristos a murit în sensul în care noi toţi vom muri. Trupul Său a fost pus într-un mormânt. Spiritul nemuritor al lui Isus, ales să fie Salvatorul omenirii, a mers la acele spirite numeroase care au părăsit viaţa muritoare având diferite grade de neprihănire faţă de legile lui Dumnezeu. El i-a învăţat „veştile glorioase ale mântuirii din legăturile morţii şi cele ale posibilei salvări… [care făcea] parte din prerânduirea şi din slujirea unică a Salvatorului [nostru] faţă de familia omenească”1.
Nu pot începe să vă transmit impactul profund pe care aceste imagini l-au confirmat asupra sufletului meu. Eu simt însemnătatea lor veşnică şi înţeleg că „nimic din întregul plan al salvării nu este mai important ca acest eveniment magnific, cu jertfa ispăşitoare a Domnului nostru. Acesta este cel mai important lucru care a avut loc vreodată în întreaga istorie a lucrurilor create; acesta este temelia solidă pe care stau Evanghelia şi toate celelalte lucruri”2, aşa cum a fost declarat.
Tatăl Lehi l-a învăţat pe fiul său Iacov şi ne învaţă şi pe noi astăzi:
„Prin urmare, mântuirea vine în şi prin Mesia cel Sfânt; căci El este plin de har şi adevăr.
Iată, El se jertfeşte pe El Însuşi ca o jertfă pentru păcat, ca să răspundă la cerinţele legii în favoarea tuturor acelora care au o inimă frântă şi un spirit smerit; şi pentru nimeni altul cerinţele legii nu pot să fie împlinite.
Prin urmare, cât este de important ca aceste lucruri să fie cunoscute de locuitorii pământului, pentru ca ei să poată şti că nu este nici un trup care poate să locuiască în prezenţa lui Dumnezeu, decât prin meritele şi mila şi harul lui Mesia cel Sfânt, care Şi-a oferit viaţa Sa trupească şi pe care a recăpătat-o prin puterea Spiritului, pentru ca El să poată înfăptui învierea morţilor, El fiind primul care va învia.
Prin urmare, El este primul rod al lui Dumnezeu într-atât, încât El va mijloci pentru toţi copiii oamenilor; iar cei care cred în El vor fi salvaţi” (2 Nefi 2:6-9).
Experienţa noastră de preaslăvire cea mai de preţ din timpul adunării de împărtăşanie constă în rânduiala sacră a împărtăşaniei, deoarece aceasta ne oferă ocazia de a ne concentra gândurile şi inimile asupra Salvatorului şi a jertfei Sale.
Apostolul Pavel i-a avertizat pe sfinţii din vremea lui despre mâncatul acestei pâini şi băutul acestui pahar al Domnului în mod nedemn (vezi 1 Corinteni 11:27-30).
Salvatorul nostru Însuşi i-a instruit pe nefiţi: „Căci acela care nevrednic va mânca şi va bea din trupul şi din sângele Meu, acela va mânca şi va bea osânda sufletului său” (3 Nefi 18:29).
Cei care iau din împărtăşanie în mod demn sunt în armonie cu Domnul şi fac un legământ cu El să-şi amintească întotdeauna jertfa Sa pentru păcatele lumii, să ia asupra lor numele lui Hristos, să-şi amintească întotdeauna de El şi să ţină poruncile Sale. Domnul face legământ că noi, cei care vom face aşa, vom avea Spiritul Său cu noi şi, dacă vom rămâne credincioşi până la sfârşit, vom putea moşteni viaţa veşnică.
Domnul nostru i-a dezvăluit lui Joseph Smith că „nu există dar mai mare decât darul salvării” (D&L 6:13), dar care cuprinde rânduiala împărtăşaniei ca o amintire continuă a jerfei ispăşitoare a Salvatorului. El ne-a instruit că: „este necesar ca membrii Bisericii să se întâlnească împreună, deseori, pentru împărtăşanie cu pâine şi vin în amintirea Domnului Isus” (D&L 20:75).
Nemurirea vine la toată lumea ca un dar făcut prin harul lui Dumnezeu, fără să aibă nevoie de fapte bune. Însă viaţa veşnică este recompensa pentru supunerea faţă de legile şi rânduielile Evangheliei Sale.
Vă mărturisesc tuturor că Tatăl nostru Ceresc răspunde într-adevăr rugăciunilor noastre neprihănite. Cunoaşterea suplimentară pe care am primit-o a avut un mare impact asupra vieţii mele. Darul Duhului Sfânt este o posesie nepreţuită şi deschide uşa cunoaşterii noastre active a lui Dumnezeu şi a bucuriei eterne.
Din cuvântarea din cadrul conferinţei generale din luna octombrie a anului 1989; au fost făcute modificări din punct de vedere al punctuaţiei.