Pentru ca noi toate să putem sta împreună în cer
Când devenim instrumente în mâinile lui Dumnezeu, suntem folosite de El pentru a face lucrarea Sa.
Stimate surori, în seara aceasta, suntem adunate într-o adunare generală a Societăţii de Alinare. Arătaţi minunat. Acum, când ne-am întâlnit, mă gândesc la prima adunare a Societăţii de Alinare. Îmi imaginez cu ochii minţii pe profetul Joseph vorbind surorilor şi pregătindu-le pentru partea lor în clădirea împărăţiei lui Dumnezeu. Aud rugăciunile din inimile acelor femei: „Am făcut legăminte să fac lucrarea Ta, dar ajută-mă, Doamne, să devin acum un instrument în mâinile Tale“. Rugăciunea lor este rugăciunea noastră.
Viaţa muritoare este perioada de timp pentru fiecare dintre noi pentru a deveni acel instrument.
Îmi place mesajul surorii Lucy Mack Smith, care plăpândă şi slăbită de vârstă, s-a ridicat să vorbească surorilor ei într-o adunare de odinioară a Societăţii de Alinare în Nauvoo. Doresc să vă amintesc, ea era o femeie care fusese puternică – o mare conducătoare. Ea a fost foarte asemănătoare tipului de femeie pe care o văd astăzi în Societatea de Alinare. Dar în acea zi, ea a spus: “Trebuie să ne preţuim una pe alta, să veghem una asupra celeilalte, să ne alinăm una pe alta şi să dobândim instruire pentru ca să putem să stăm toate în cer împreună“.1
Acele cuvinte vorbesc despre surorile care devin „instrumente în mâinile lui Dumnezeu“.2 Care dintre noi nu doresc să fie preţuite, să fie vegheate, să fie alinate şi instruite în lucrurile lui Dumnezeu? Cum se întâmplă aceasta? Printr-un gest amabil, o expresie de dragoste, un gest atent, o mână binevoitoare la un moment dat. Dar mesajul meu nu este către acelea care primesc asemenea acte de caritate, ci către noi toate care trebuie să punem în practică asemenea sfinţenie în fiecare zi. Pentru a deveni asemănător lui Isus Hristos, profetul Joseph Smith, ne-a învăţat: „trebuie să vă lărgiţi sufletele către alţii“.3
Noi toate năzuim să primim dragostea pură a lui Hristos, numită caritate, dar „natura omenească“ din noi – se strecoară în calea noastră. Ne supărăm, ne simţim frustrate, ne criticăm noi înşine, îi criticăm pe alţii – şi când facem aceste lucruri, nu putem avea o conduită prin care să ne exprimăm dragostea de care avem nevoie pentru a deveni un instrument în mâinile Tatălui Ceresc. Dorinţa de a ne ierta pe noi înşine şi pe alţii devine o parte integrală a capacităţii noastre de a avea dragostea Domnului în vieţile noastre şi de a face lucrarea Sa.
Când am început să pregătesc această cuvântare, am făcut toate lucrurile pe care trebuia să le fac: Am fost la templu, am postit, am citit scripturile, m-am rugat. Şi am scris o cuvântare. Dar când alegi să vorbeşti despre caritate, trebuie să simţi caritatea. Şi eu nu făceam acest lucru. Astfel că, după multe rugăciuni şi lacrimi, mi-a venit în minte ideea că trebuia să cer iertare de la cei care fără cunoştinţa lor, erau cauza gândurilor mele necaritabile. Era greu. Dar a fost ceva care m-a vindecat. Şi vă mărturisesc că Spiritul Domnului s-a reîntors.
Să dai dovadă de caritate în mod consecvent este o căutare care durează o viaţă, dar fiecare faptă de dragoste ne schimbă pe noi şi pe cei care o oferă. Permiteţi-mi să vă spun povestea unei tinere fete pe care am întâlnit-o recent. Alicia, ca adolescentă, se îndepărtase mult de Biserică, dar mai târziu ea simţit şoaptele Spiritului pentru a se reîntoarce. Ea o vizita deseori, duminica, pe bunica ei la o casă de pensionari. Într-una din zile, ea s-a decis să participe la adunările sfinţilor din zilele din urmă de acolo. Ea a deschis uşa şi a găsit o adunare a Societăţii de Alinare, dar nici un scaun liber. Când era pe punctul de a pleca, o femeie i-a făcut semn şi s-a ridicat pentru a-i face loc pe scaunul ei. Alicia a spus: „Mă întreb ce a crezut femeia despre mine. Eram îmbrăcată cu un costum strâns pe corp şi găurit şi miroseam a tutun. Dar nu părea că o interesa; ea doar mi-a făcut loc lângă ea“.
Alicia, încurajată de caritatea acestei femei, a redevenit activă. A slujit într-o misiune şi, acum, împărtăşeşte acelaşi fel de dragoste cu alte femei. Sora în vârstă care a împărţit scaunul cu ea a înţeles că există un loc pentru fiecare femeie în cadrul Societăţii de Alinare. Dragi surori, ne adunăm pentru a ne întări, dar aducem cu noi toate slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre.
Alicia mi-a spus ceva ce n-am să uit niciodată. Ea a spus: „Fac un singur lucru pentru mine când mă duc la Biserică: Iau din împărtăşanie pentru mine. În restul timpului sunt atentă la ceilalţi care au nevoie de mine şi încerc să-i ajut şi să am grijă de ei“.
Când devenim instrumente în mâinile lui Dumnezeu, suntem folosite de El pentru a face lucrarea Sa. La fel ca şi Alicia, trebuie să ne întoarcem către cei din jurul nostru şi să căutăm căi prin care îi putem îngriji şi ajuta. Trebuie să ne gândim la aceia de la uşă, care se uită înăuntru şi trebuie să-i invităm la noi – pentru a putea fi împreună în cer. Poate nu toate dintre noi gândesc că este loc pentru o altă persoană pe scaunul nostru, dar există totdeauna scaune care pot fi găsite dacă avem dragoste în inimile noastre.
În anul 1856, Julia şi Emily Hill, surori care se alăturaseră Bisericii ca adolescente şi fuseseră dezmoştenite de familia lor, câştigaseră suficienţi bani pentru a plăti călătoria lor în America şi aproape ajunseseră la mult aşteptatul Sion. Ele străbăteau câmpiile americane cu Compania de cărucioare Willie când ele, şi mulţi alţii s-au împotmolit pe drum din cauza unei furtuni timpurii din octombrie. Sora Deborah Christensen, o strănepoată a Juliei Hill, ne-a împărtăşit acest vis înduieşător despre ele. Ea a spus:
„…Le-am putut vedea pe Julia şi pe Emily în zăpadă pe vârful Rocky Ridge bătut de vânt împreună cu restul companiei de cărucioare Willie. Nu aveau haine groase care să le ţină de cald. Julia stătea în zăpadă tremurând. Nu putea continua. Emily, care era la fel de îngheţată, ştia că dacă nu o ajuta pe Julia să se ridice, Julia ar fi murit. Când Emily şi-a trecut braţele în jurul surorii sale pentru a o ajuta, Julia a început să plângă – dar nici o lacrimă nu curgea, numai scâncete înăbuşite se auzeau. Împreună, ele au mers încet până la căruciorul lor. Treisprezece persoane au murit în acea noapte groaznică. Julia şi Emily au supravieţuit“.4
Dragele mele surori, una fără alta, aceste femei probabil nu ar fi trăit. În plus, ele i-au ajutat şi pe alţii să supravieţuiască în această devastatoare parte a călătoriei, inclusiv pe o tânără mamă şi pe copiii ei. Emily Hill Woodmansee a fost aceea care, mai târziu, a scris frumoasele cuvinte ale cântecului „Surori în Sion“. Versul: „Pe slabi şi pe istoviţi vom ajuta“5 are un nou înţeles când ne dăm seama de experienţa prin care a trecut ea pe stratul de zăpadă al câmpiilor.
La fel ca surorile Hill, multe dintre noi nu vom putea supravieţui încercărilor din timpul vieţii muritoare fără ajutor din partea altora. Şi este tot atât de adevărat: ajutându-i pe alţii ne păstrăm spiritele noastre pline de viaţă.
Lucy Mack Smith şi surorile din Societatea de Alinare timpurie au simţit dragostea pură a lui Hristos care este nemărginită. Ele au avut parte de adevărurile Evangheliei pentru a le îndruma vieţile; ele au avut un profet; ele au avut un Tată în Cer care le-a ascultat rugăciunile şi a răspuns la ele. Dragi surori, la fel facem şi noi. La botez, luăm asupra noastră numele lui Isus Hristos. Noi purtăm cu noi acest nume în fiecare zi şi Spiritul ne îndeamnă să trăim în acord cu învăţătura Salvatorului. Dacă facem astfel, noi devenim instrumente în mâinile lui Dumnezeu. Şi Spiritul ne înalţă spre înălţimi mai mari ale bunătăţii.
Cea mai mare manifestare a carităţii este ispăşirea lui Isus Hristos, oferită nouă ca un dar. Căutarea cu sârguinţă a acestui dar impune ca noi să nu avem numai dorinţa să îl primim, ci să şi îl împărţim. Când împărtăşim această dragoste cu alţii, noi apărem ca „instrumente în mâinile lui Dumnezeu“ pentru a face această mare lucrare“.6 Vom fi pregătite să fim cu surorile noastre în cer – împreună.
Eu depun mărturie despre Salvator, că El trăieşte şi ne iubeşte. El ştie ce putem deveni noi – cu toate că avem imperfecţiuni. În numele lui Isus Hristos, amin.