Să cunoaşteţi voinţa Domnului în ceea ce vă priveşte
Fie ca Domnul să vă binecuvânteze pe fiecare în misiunea dumneavoastră personală de a cunoaşte voinţa Sa în ceea ce vă priveşte şi de a vă supune voinţa dumneavoastră faţă de a Sa.
A deveni un instrument în mâinile lui Dumnezeu este un mare privilegiu şi o responsabilitate sacră. Indiferent de locul unde trăim, de condiţii, indiferent de starea noastră civilă sau de vârstă, Domnul are nevoie ca fiecare dintre noi să-şi îndeplinească partea sa unică în construirea împărăţiei Sale în această ultimă dispensaţie. Mărturisesc că noi putem să ştim ceea ce vrea Domnul să facem – şi putem să primim „binecuvântarea care ne-a fost dată nouă, şi anume că noi am fost făcuţi instrumente în mâinile lui Dumnezeu ca să înfăptuim această mare lucrare“.1 Dorinţa mea, în această seară, este aceea de a împărtăşi o parte din călătoria mea foarte personală prin care am ajuns să înţeleg cum putem să devenim astfel de instrumente.
Încep acolo unde s-a încheiat călătoria mea – la acest adevăr sublim predat de către elder Neal A. Maxwell: „Supunerea faţă de voinţa cuiva este fără doar şi poate singurul lucru personal pe care va trebui să-l punem pe altarul lui Dumnezeu. Multe alte lucruri pe care le ‘dăm’… sunt de fapt lucruri pe care El ni le-a dat deja sau ni le-a împrumutat. Totuşi, când într-un final, dumneavoastră şi cu mine ne supunem permiţând voinţelor noastre personale să fie în armonie cu dorinţa lui Dumnezeu, atunci noi cu siguranţă Îi oferim ceva! Este singura posesiune pe care o putem oferi şi care este cu adevărat a noastră!“2
Depun mărturie, iubitele mele surori, că, pentru a fi cu adevărat un instrument în mâinile lui Dumnezeu, pentru a avea revărsată asupra noastră în totalitate acea binecuvântare în „ziua acestei vieţi“ în care ne „[facem] muncile [noastre]“3 , trebuie, aşa cum a spus elder Maxwell, să „ne supunem într-un final“ 4, faţă de Domnul.
Procesul de îmbunătăţire din viaţa mea care a condus la mărturia pe care o am despre acest principiu a început într-un mod neaşteptat când, după ce am împlinit treizeci de ani, mi-am primit binecuvântarea patriarhală. Pentru a mă pregăti, postisem şi mă rugasem întrebându-mă în inima mea: „Ce vrea Domnul să fac eu?“ Fiind entuziasmaţi de ceea ce urma să se întâmple şi avându-i pe cei patru copilaşi ai noştri cu noi, soţul meu şi cu mine am mers la casa patriarhului în vârstă. Binecuvântarea pe care acesta mi-a dat-o a pus accentul pe munca misionară – de nenumărate ori.
Nu-mi place să recunosc, însă am fost dezamăgită şi îngrijorată. În acel moment al vieţii mele, abia citisem Cartea lui Mormon de la un capăt la altul. Fără îndoială, nu eram pregătită să slujesc într-o misiune. Aşa că mi-am pus binecuvântarea patriarhală într-un sertar. Am început, totuşi, un plan serios de studiu zilnic al scripturilor şi, de asemenea, m-am concentrat asupra educaţiei copiilor mei.
Anii au trecut, iar soţul meu şi cu mine ne-am concentrat asupra pregătirii copiilor noştri pentru a sluji în misiuni. Prin trimiterea fiilor noştri în multe ţări, credeam sincer că îmi îndeplinisem responsabilitatea mea misionară.
Apoi, soţul meu a fost chemat să fie preşedinte de misiune într-o ţară instabilă, în curs de dezvoltare. Se afla la 16.000 de kilometri depărtare de casă şi la ani lumină depărtare de cultura şi mijloacele de comunicaţie pe care le ştiam. Însă, când mi-am primit chemarea ca misionară pe timp deplin, m-am simţit puţin ca Alma şi ca fiii lui Mosia – că am fost chemată să fiu un „instrument în mâinile lui Dumnezeu ca să înfăptuim această mare lucrare“.5 De asemenea, am simţit ceva ce nu sunt sigură că au simţit ei – o teamă copleşitoare!
Zile la rând mi-am scos din sertar binecuvântarea patriarhală şi am citit-o de nenumărate ori, căutând o înţelegere mai profundă. Chiar şi cunoaşterea faptului că urma să îndeplinesc o promisiune pe care o primisem de la un patriarh cu câţiva zeci de ani înainte, nu mi-a redus îngrijorările. Puteam să-mi las în urmă copiii căsătoriţi, pe cei necăsătoriţi şi pe părinţii în vârstă ai soţului meu? Voi şti să fac şi să spun ceea ce trebuie? Ce vom mânca eu şi soţul meu? Voi fi în siguranţă într-o ţară care era instabilă şi periculoasă din punct de vedere politic? M-am simţit nepotrivită din toate punctele de vedere.
Pentru a-mi căuta liniştea, mi-am sporit eforturile de a frecventa templul. Am reflectat asupra însemnătăţii legămintelor mele într-un mod în care nu o mai făcusem înainte. Pentru mine, în acest moment important al vieţii mele, legămintele din templu mi-au slujit ca o fundaţie şi ca un stimulent. Da, mi-a fost teamă, însă am realizat că alesesem să fac angajamente personale, obligatorii şi sacre pe care vroiam să le păstrez. După ce tot a fost spus şi făcut, am înţeles că aceasta nu era o slujire ce trebuia făcută de către altcineva. Aceasta era chemarea mea misionară şi m-am decis să slujesc.
Tatăl lui Joseph Smith a rostit această binecuvântare asupra capului fiului său: „Domnul Dumnezeul tău te-a chemat pe nume din ceruri. Tu ai fost chemat… la măreaţa lucrare a Domnului: pentru a face o lucrare în această generaţie pe care nimeni altcineva… nu ar face-o ca tine, în toate lucrurile în acord cu voinţa Domnului“.6 Profetul Joseph Smith a fost chemat la partea sa unică în „măreaţa lucrarea a Domnului“ şi, indiferent cât de copleşită şi de nepregătită m-am simţit, ştiam că eram chemată, de asemenea, la partea mea din lucrare. Această înţelegere m-a ajutat şi m-a încurajat.
În rugăciunile mele constante am continuat să întreb: „Tată, cum pot să fac ceea ce m-ai chemat Tu să fac?“. Într-o dimineaţă, cu puţin timp înainte de a pleca spre câmpul misiunii noastre, doi prieteni ne-au adus un dar – o cărticică de imnuri pentru a o lua cu mine. Mai târziu, în aceeaşi zi, răspunsul la lunile mele de implorare în rugăciuni a venit prin acea cărticică. În timp ce căutam alinare într-un loc liniştit, mi-au venit clar în minte următoarele cuvinte:
Cu voi sunt tot timpul, să nu disperaţi,
Eu sunt Dumnezeu şi oricând să Mă chemaţi.
Vă voi întări şi vă voi ajuta,
puterea divină spre voi, voi revărsa.7
Înţelegerea în cel mai personal mod a faptului că Domnul va fi cu mine şi mă va ajuta a fost doar începutul. Aveam de învăţat mult mai mult despre cum să devin un instrument în mâinile lui Dumnezeu.
Departe de casă, într-o ţară străină, soţul meu şi cu mine ne-am îmbarcat în slujirea noastră, asemănător pionierilor, având credinţă în fiecare pas. Eram singuri în adevăratul sens al cuvântului în majoritatea timpului – găsindu-ne locul într-o cultură pe care nu o înţelegeam – exprimată printr-o mulţime de limbi pe care nu le puteam vorbi. Sentimentul Sarei Cleveland, una dintre conducătoarele Societăţii noastre de Alinare timpurii din Nauvoo, ne descria sentimentele: „Am început această lucrare în numele Domnului. Să mergem înainte cu îndrăzneală“.8
Prima mea lecţie în procesul de a deveni un instrument în mâna lui Dumnezeu fusese aceea de a studia scripturile, de a posti, de a mă ruga, de a frecventa templul şi de a trăi cu credinţă faţă de legămintele pe care le-am făcut în Casa Domnului. A doua mea lecţie a fost aceea care m-a învăţat că pentru a „merge înainte cu îndrăzneală“ trebuia să mă bazez în totalitate pe Domnul şi să caut cu sinceritate să primesc revelaţie personală. Pentru a primi acea revelaţie, trebuia să trăiesc demn pentru a avea cu mine prezenţa constantă a Duhului Sfânt.
Ultima mea lecţie a fost exact ceea ce elder Maxwell a explicat. Chiar şi în cele mai mici detalii zilnice, mi-am supus voinţa faţă de cea a Domnului, deoarece aveam atât de mult nevoie de ajutorul, de îndrumarea şi de protecţia Sa. Pe măsură ce am făcut aceasta, relaţia mea cu Tatăl Ceresc s-a schimbat în mod treptat – în moduri profunde – astfel încât continuă să mă binecuvânteze atât pe mine cât şi pe familia mea.
Călătoria vieţii mele este diferită de cea a dumneavoastră. Fiecare dintre dumneavoastră aţi putea să mă învăţaţi foarte mult din experienţele dumneavoastră de supunere a propriei voinţe faţă de cea a Domnului, pe măsură ce căutaţi cu sinceritate să cunoaşteţi voinţa Sa în ceea ce vă priveşte. Ne putem bucura împreună în Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos, recunoscând cu bucurie binecuvântarea de a avea fiecare dintre noi o mărturie despre Salvator şi despre ispăşirea Sa. Eu ştiu aceasta – eforturile noastre personale de a deveni „instrumente în mâinile lui Dumnezeu“ nu au fost uşoare şi ne-au ajutat să creştem spiritual – îmbogăţindu-ne călătoriile noastre din viaţa muritoare în cele mai personale şi glorioase maniere.
Dragi surori, fie ca Domnul să vă binecuvânteze pe fiecare în misiunea dumneavoastră personală de a cunoaşte voinţa Sa în ceea ce vă priveşte şi de a vă supune voinţa dumneavoastră faţă de a Sa. Mărturisesc faptul că voinţa noastră personală „este singura posesiune pe care o putem oferi şi care este cu adevărat a noastră“.9 În numele lui Isus Hristos, amin.