„Paşte oile Mele“
Oamenii răspund cel mai bine influenţei noastre atunci când simt că noi îi iubim sincer şi nu doar din cauza faptului că avem o chemare de îndeplinit.
La un moment dat, Salvatorul i-a adresat de trei ori o întrebare lui Petru:
„‘Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Da Doamne’, I-a răspuns Petru, ‘ştii că Te iubesc’. Isus i-a zis: ‘Paşte oiţele Mele’“.1
Deoarece El era profund îngrijorat în ceea ce priveşte bunăstarea copiilor Tatălui nostru Ceresc, Domnul i-a dat lui Petru responsabilitatea specială de a hrăni oile. El a reafirmat aceeaşi îngrijorare în timpurile moderne printr-o revelaţie dată lui Joseph Smith:
„Acum, Eu îţi spun ţie, şi, ceea ce îţi spun, Eu spun tuturor Celor Doisprezece; Ridicaţi-vă şi încingeţi-vă coapsele, luaţi-vă crucea, urmaţi-Mă şi hrăniţi oile Mele“.2
Pe măsură ce studiem scripturile, remarcăm faptul că Salvatorul le-a slujit oamenilor potrivit nevoilor lor specifice. Un asemenea exemplu bun s-a întâmplat atunci când El se afla lângă Capernaum, iar Iair, un fruntaş al sinagogii, s-a aruncat la picioarele lui Isus şi L-a implorat pe Domnul să meargă la el acasă pentru a-i binecuvânta fata care trăgea să moară. Isus a mers cu Iair chiar dacă mulţimea L-a împiedicat să se mişte repede.
Şi atunci, a venit un mesager care i-a spus lui Iair că fiica sa murise deja. Chiar aşa de îndurerat cum era, Iair şi-a păstrat credinţa fermă în Domnul care i-a mângâiat inima acelui tată spunând: „‘Nu te teme; crede numai, şi va fi tămăduită’.
Când a ajuns la casa fruntaşului, n-a lăsat pe nici unul să intre împreună cu El, decât pe Iacov, pe Ioan, pe tatăl şi mama fetei.
Toţi plângeau şi o boceau. Atunci Isus a zis: ‘Nu plângeţi; fetiţa n-a murit, ci doarme’.
(…) a apucat-o de mână, şi a strigat cu glas tare: ‘Fetiţo, scoală-te!’
Şi duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce“.3
Isus le-a arătat răbdare şi dragoste tuturor celor care au venit la El pentru a căuta alinare pentru bolile lor fizice, emoţionale sau spirituale, precum şi celor care s-au simţit descurajaţi şi oprimaţi.
Pentru a urma exemplul Salvatorului, fiecare dintre noi trebuie să se uite în jur şi să caute să ajute oile care se află în aceleaşi situaţii, să le ajute şi să le încurajeze să-şi continue călătoria către viaţa veşnică.
În ziua de astăzi, această cerinţă este la fel de mare, sau poate chiar mai mare decât atunci când Salvatorul a umblat pe acest pământ. Ca păstori, noi trebuie să înţelegem că trebuie să îngrijim fiecare oaie care ne aparţine pentru a le duce la Hristos, acesta fiind scopul a tot ceea ce facem în această Biserică.
Orice activitate, adunare sau program trebuie să se concentreze asupra acestui obiectiv. Pe măsură ce cunoaştem nevoile oamenilor, îi putem întări şi ajuta să-şi depăşească încercările, pentru ca ei să rămână fermi pe cărarea care-i conduce înapoi în prezenţa Tatălui nostru Ceresc şi îi putem ajuta să îndure până la sfârşit.
Evanghelia lui Isus Hristos se referă la oameni, nu la programe. Câteodată, în graba de a ne îndeplini responsabilităţile în Biserică, petrecem prea mult timp concentrându-ne asupra programelor în loc să ne concentrăm asupra oamenilor şi ajungem într-un final să tratăm cu uşurinţă adevăratele lor nevoi. Atunci când se întâmplă lucruri ca acesta, uităm importanţa chemărilor noastre, neglijăm oamenii şi îi oprim să-şi atingă potenţialul divin de a obţine viaţă veşnică.
Când eram aproape de a împlini doisprezece ani, episcopul meu m-a invitat la un interviu şi m-a învăţat cum să mă pregătesc pentru a primi Preoţia lui Aaron şi pentru a fi rânduit ca diacon. Când interviul se apropia de sfârşit, el a scos din biroul său un set de formulare pe care m-a îndemnat să le completez. Acestea erau formulare pentru chemarea într-o misiune. Am fost surprins. Nu aveam decât 11 ani. Însă, acel episcop a avut o viziune a viitorului şi a binecuvântărilor care ar putea să-mi aparţină dacă mă pregăteam aşa cum se cuvine pentru a sluji într-o misiune când urma să-mi vină timpul.
El mi-a arătat că avea cu adevărat grijă de mine. Mi-a spus care sunt paşii pe care trebuia să-i fac pentru a mă pregăti atât financiar, cât şi spiritual pentru a-I sluji Domnului. După acea zi, el, iar apoi episcopul care a fost chemat după el, m-au intervievat de cel puţin două ori pe an până când am împlinit 19 ani şi m-au încurajat să rămân credincios în pregătirea mea.
Ei mi-au păstrat formularele pentru misiune în fişierele lor şi au făcut referire la acestea de fiecare dată când aveam un interviu. Cu ajutorul părinţilor mei şi cu încurajarea unor episcopi iubitori şi răbdători, am slujit într-o misiune. Misiunea m-a ajutat să dobândesc o înţelegere mai mare a binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru toţi aceia care îndură până la sfârşit.
Nu contează dacă este vorba despre un copil, un tânăr sau un adult – toată lumea are nevoie să se simtă iubită. În urmă cu câţiva ani am fost sfătuiţi să ne concentrăm eforturile asupra lucrului cu noii convertiţi şi cu membrii mai puţin activi. Oamenii vor rămâne în Biserică atunci când simt că cineva se îngrijeşte de ei.
Printre ultimele instrucţiuni pe care Salvatorul le-a dat apostolilor Săi, El a spus:
„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.
Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“.4
Oamenii răspund cel mai bine influenţei noastre atunci când simt că noi îi iubim sincer şi nu doar din cauza faptului că avem o chemare de îndeplinit. Pe măsură ce le arătăm oamenilor o dragoste sinceră, ei vor putea să simtă influenţa Spiritului şi vor putea să se simtă motivaţi să ne urmeze învăţăturile. Nu este întotdeauna uşor să iubeşti oamenii pentru ceea ce sunt. Profetul Mormon a explicat ceea ce trebuie să facem dacă se ivesc asemenea provocări:
„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de dragostea Lui pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos; pentru ca voi să deveniţi fiii lui Dumnezeu; pentru ca atunci când El va veni, noi să fim la fel ca El, căci noi Îl vom vedea pe El aşa cum este El; pentru ca noi să putem să avem această nădejde; pentru ca noi să fim purificaţi tot aşa cum El este pur“.5
Hristos Însuşi le-a slujit oamenilor, ridicându-le poverile, încurajându-i pe cei descurajaţi şi căutându-i pe cei care erau pierduţi. El le-a arătat oamenilor cât de mult i-a iubit şi i-a înţeles, precum şi cât erau ei de valoroşi. El a recunoscut natura lor divină şi valoarea veşnică. Chiar şi atunci când a chemat oamenii la pocăinţă, El a condamnat păcatul fără a-l condamna pe păcătos.
În prima sa epistolă către Corinteni, apostolul Pavel a subliniat nevoia de exprimare a acestei dragoste adevărate faţă de fiecare oaie din turma Domnului:
„Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea: dar cea mai mare dintre ele este dragostea“.6
Pe măsură ce urmăm exemplul şi învăţăturile Salvatorului, îi putem ajuta pe oameni să-şi îndeplinească misiunea pământeană şi să se întoarcă să trăiască în prezenţa Tatălui nostru Ceresc.
Despre aceasta îmi depun mărturia în numele lui Isus Hristos, amin.