Viaţa şi slujirea lui Howard W. Hunter
În data de 6 iunie 1994, la o zi după ce Howard W. Hunter a fost pus deoparte în calitate de preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, el a făcut două invitaţii. Adresându-se cu un ton blând, de încurajare, el a spus:
„Mai întâi, doresc să invit toţi membrii Bisericii să trăiască acordând mai multă atenţie vieţii şi exemplului Domnului Isus Hristos, mai ales dragostei, speranţei şi compasiunii de care El a dat dovadă. Mă rog ca noi să dăm dovadă unul faţă de altul de mai multă bunătate, mai mult respect, mai multă umilinţă, răbdare şi iertare”1.
De-a lungul deceniilor, faptul de a-i încuraja pe oameni să urmeze exemplul Salvatorului a reprezentat o temă importantă a învăţăturilor preşedintelui Hunter. Cu câţiva ani în urmă, el a spus: „Vă rog să vă amintiţi un lucru. Dacă viaţa şi credinţa noastră se axează pe Isus Hristos şi Evanghelia Sa restaurată, nimic nu poate merge, tot timpul, rău. Pe de altă parte, dacă viaţa noastră nu se axează pe Salvator şi învăţăturile Sale, niciun alt succes nu poate fi permanent”2.
A doua invitaţie făcută de preşedintele Hunter a fost ca membrii Bisericii să se bucure mai din plin de binecuvântările care se primesc în templu:
„Îi invit pe toţi membrii Bisericii să stabilească templul Domnului drept simbolul măreţ al calităţii lor de membri şi locul ceresc pentru cele mai sacre legăminte. Dorinţa din adâncul inimii mele este ca fiecare membru al Bisericii să fie demn de a merge la templu. Sper ca fiecare membru adult al Bisericii să fie demn şi să deţină o recomandare valabilă pentru templu, chiar dacă distanţa faţă de templu nu îi permite să o folosească imediat sau în mod frecvent.
Să fim un popor care merge la templu şi care iubeşte templul. Să ne grăbim către templu cât de des ne permit timpul, mijloacele şi circumstanţele personale. Haideţi să mergem nu doar pentru rudele noastre decedate, ci haideţi să mergem pentru binecuvântarea personală de a preaslăvi în templu, pentru sacralitatea şi siguranţa care sunt asigurate între aceşti pereţi sfinţiţi şi consacraţi. Templul este un loc al frumuseţii, este un loc al revelaţiei, este un loc al păcii. Este casa Domnului. Este sfânt Domnului. Trebuie să fie sfânt şi pentru noi”3.
Preşedintele Hunter a continuat să sublinieze aceste două invitaţii de-a lungul slujirii sale în calitate de preşedinte al Bisericii. Deşi a fost preşedinte doar nouă luni de zile, aceste invitaţii au inspirat membrii Bisericii din întreaga lume să fie mai asemănători lui Hristos şi să caute binecuvântările din templu cu mai mult devotament.
Începuturi
La mijlocul anilor 1800, strămoşii lui Howard W. Hunter din patru ţări diferite s-au alăturat Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Strămoşii din partea mamei sale erau din Danemarca şi Norvegia. După ce au emigrat din ţările lor, ei au fost printre primii care s-au stabilit la Mount Pleasant, Utah. O descendentă a acestor pionieri curajoşi, Nellie Rasmussen, avea să devină mama unui profet.
Din partea tatălui său, Howard avea strămoşi cu rădăcini adânci în Scoţia şi New England. Cei care s-au alăturat Bisericii au făcut mari sacrificii, dar cei mai mulţi dintre ei au încetat să mai fie membri după câţiva ani. Naşterea lui John William (Will) Hunter în anul 1879 a marcat începutul celei de-a treia generaţii în familia Hunter care nu mai avea nicio legătură cu Biserica. Şi, totuşi, Will Hunter avea să devină tatăl unui profet.
Când Will Hunter avea opt ani, familia lui s-a mutat în Boise, Idaho. După aproximativ şaisprezece ani, Will a cunoscut-o pe Nellie Rasmussen când ea a venit în Boise pentru a sta la mătuşa şi unchiul ei. Will a început să o curteze pe Nellie şi, după doi ani, el a cerut-o în căsătorie. Nellie a ezitat o perioadă, dar Will a insistat şi ea a acceptat în cele din urmă propunerea sa. Cuplul s-a căsătorit la Mount Pleasant, Utah, şi s-a întors în Boise pentru a-şi clădi un cămin. Primul lor copil, Howard William Howard, s-a născut în Boise, în data de 14 noiembrie 1907. Ei au mai avut doar un singur copil, o fiică pe nume Dorothy, care s-a născut în anul 1909.
Copilul Howard W. Hunter
Stabilirea unei temelii pe viaţă
Când Howard s-a născut, Biserica avea doar o mică ramură în Boise. Mama lui Howard a fost o membră activă în ramură, care şi-a crescut copiii în spiritul Evangheliei. Despre ea, Howard a spus: „A fost întotdeauna credincioasă… Ea a slujit în calitate de preşedintă a Societăţii Primare şi a [Tinerelor Fete]. Îmi amintesc că mergeam la Biserică împreună cu mama, uneori înainte de ora stabilită a adunărilor, şi că, apoi, stăteam mai mult pentru ca ea să-şi termine treaba”4. Deşi tatăl lui Howard nu era membru al Bisericii, el nu avea nimic de obiectat în privinţa participării familiei sale şi, ocazional, venea la adunările de împărtăşanie împreună cu ei.
În afara faptului că îşi ducea copiii la Biserică, Nellie Hunter i-a ajutat, acasă, să îşi stabilească o temelie religioasă puternică. Howard şi-a amintit: „Mama noastră a fost cea care ne-a predat Evanghelia. Am învăţat să ne rugăm stând lângă ea când îngenunchea… Am primit o mărturie, băiat fiind, stând lângă genunchii mamei mele”5.
Ramura Boise a devenit episcopie în anul 1913, cu câteva zile înainte de cea de-a şasea zi de naştere a lui Howard. Doi ani mai târziu, când Howard avea opt ani, el aştepta cu nerăbdare să fie botezat. El a spus: „Eram foarte entuziasmat de această posibilitate”. Totuşi, tatăl său nu şi-a dat acordul. Howard şi-a amintit: „Tata… a simţit că trebuia să aştept până ştiam pe ce cale să merg în viaţă. Doream să fiu botezat, deşi vremea sosise şi trecuse fără ca eu să fi primit această binecuvântare”6.
Deoarece Howard nu fusese botezat, el nu a putut fi rânduit diacon când a împlinit 12 ani. El a spus: „La acea vreme, toţi prietenii mei fuseseră rânduiţi diaconi. Deoarece nu eram un membru oficial al Bisericii, nu puteam să fac multe dintre lucrurile pe care le făceau ei”7. Howard a fost dezamăgit mai ales din cauza faptului că nu putea distribui împărtăşania: „Stăteam la adunările de împărtăşanie împreună cu ceilalţi băieţi. Când sosea momentul ca ei să distribuie împărtăşania, eu rămâneam ruşinat pe locul meu. Mă simţeam atât de izolat”8.
Howard şi-a abordat din nou tatăl, de data aceasta împreună cu sora sa în vârstă de 10 ani, Dorothy: „Am început să-l convingem pe tatăl nostru să ne permită să fim botezaţi. De asemenea, ne-am rugat ca el să spună da. Am fost foarte fericiţi când, în cele din urmă, el şi-a dat acordul”9. După aproape cinci luni de când Howard a împlinit 12 ani, el şi Dorothy au fost botezaţi într-un bazin de înot public. La scurt timp, Howard a fost rânduit diacon şi a distribuit împărtăşania pentru prima dată. El şi-a amintit: „Eram speriat, dar încântat să am acest privilegiu”10. Printre celelalte îndatoriri ale lui Howard se numărau acelea de a manevra maneta care sufla aer în orgă şi de a aprinde focul pentru a încălzi capela în dimineţile de duminică reci. El a spus: „În faţa mea s-a deschis o lume nouă pe măsură ce am învăţat care sunt responsabilităţile unui membru al Bisericii şi al unui deţinător al preoţiei”11.
Ca tânăr băiat, Howard s-a alăturat cercetaşilor din episcopia sa şi a muncit din greu pentru a obţine cea mai mare distincţie – Cercetaş Vultur. Când se apropia de atingerea scopului său, el s-a implicat într-o competiţie amicală. El şi-a amintit: „Eram doi băieţi care concuram să devenim primul cercetaş vultur din Boise”12. Celălalt tânăr băiat a reuşit să îndeplinească primul toate cerinţele, dar Howard a fost mulţumit de faptul că a fost al doilea băiat care a obţinut această distincţie.13
Howard a învăţat să fie harnic de la o vârstă fragedă. El a ajutat văduve şi alţi vecini, a vândut ziare şi a muncit la ferma unchiului său. Pe măsură ce creştea, a avut şi alte slujbe: a fost băiat de mingi la un teren de golf, a livrat telegrame, a muncit la o drogherie, la un ziar, la un hotel, la un magazin universal şi la un magazin cu obiecte şi materiale de artă.
Dorothy Hunter a spus că fratele ei a avut o „,minte sclipitoare” şi „o mare dorinţă de a avea succes”.14 În afara acestor atribute, el avea compasiune şi era o persoană generoasă. Discutând despre faptul că el era o persoană căreia îi păsa, Dorothy a spus: „Howard şi-a dorit întotdeauna să facă bine şi să fie bun. A fost un frate minunat, avea grijă de mine. A fost bun cu mama şi tatăl nostru”15.
Howard dădea dovadă de compasiune şi faţă de animale. El a spus: „Fiecare pisică fără stăpân putea să găsească un adăpost în casa noastră, chiar dacă familia mea nu era de acord”16. Odată, câţiva băieţi vecini chinuiau o pisicuţă aruncând-o într-un şanţ de irigare aflat în apropierea casei familiei Hunter. De fiecare dacă când ieşea de acolo, băieţii o aruncau din nou. După puţin timp, Howard a venit şi a salvat pisicuţa. Dorothy şi-a amintit: „Era aproape moartă şi el a adus-o acasă”17.
Mama lui i-a spus: „Nu va supravieţui”.
Howard a insistat: „Trebuie să încercăm”18.
Dorothy a spus că ei „au înfăşurat-o într-o pătură şi au pus-o lângă cuptorul cald şi au îngrijit-o” şi, astfel, beneficiind de această îngrijire, pisicuţa şi-a revenit şi a locuit cu familia timp de mulţi ani.
Howard a fost rânduit învăţător în anul 1923, chiar înainte de crearea celei de-a doua episcopii din Boise. Fiind nevoie de un alt loc pentru adunări şi anticipând o viitoare creştere, conducătorii locali ai Bisericii au propus să se construiască un tabernacol al ţăruşului. Sfinţilor din Boise li s-a cerut să contribuie cu 20.000 de dolari pentru construirea acestei clădiri.19 În cadrul unei adunări în care conducătorii au rugat membrii să facă donaţii, tânărul Howard W. Hunter a fost prima persoană care a ridicat mâna şi şi-a luat angajamentul de a face o donaţie. Suma pe care s-a angajat s-o doneze – 25 de dolari – era o sumă mare în anul 1923, mai ales pentru un tânăr în vârstă de 15 ani. Mai târziu, el a spus: „Am muncit şi am economisit până am putut să plătesc ceea ce am promis”20. Tabernacolul a fost finalizat în anul 1925 şi preşedintele Heber J. Grant a venit să-l dedice în luna decembrie a acelui an.21
Încă de când era mic, Howard a demonstrat că avea talent la muzică şi, în adolescenţă, a învăţat să cânte la mai multe instrumente. La vârsta de 16 ani, el şi-a înfiinţat propria trupă, pe care a numit-o Hunter’s Croonaders. Această trupă cânta deseori la petreceri, nunţi şi la alte evenimente din zona Boise.
Când Howard avea 19 ani, a fost angajat pentru a cânta pe un vas de croazieră care mergea în Asia. În primele două luni ale anului 1927, cvintetul lui Howard a cântat în timpul serilor şi la petreceri în timp ce vaporul a traversat Oceanul Pacific şi s-a oprit în porturile diferitelor oraşe din Japonia, China şi Filipine. Croaziera a fost o experienţă interesantă care ia oferit lui Howard ocazia de a învăţa multe lucruri despre alte popoare şi cultura acestora. Deşi şi-a cheltuit majoritatea câştigurilor sale vizitând şi cumpărând suveniruri, el a explicat: „Lucrurile pe care le-am învăţat au justificat cheltuielile făcute”22.
În centru, Howard W. Hunter, alături de Hunter’s Croonaders, în anul 1927.
Vremea hotărârilor importante
Howard s-a întors din croazieră şi a aflat vestea minunată că tatăl său a fost botezat în timp ce el a fost plecat. Duminica următoare, Howard şi tatăl său au participat împreună la adunarea preoţiei pentru prima dată. Un episcop devotat l-a încurajat pe Will Hunter să fie botezat şi Howard a spus că, „datorită unui învăţător [de acasă], interesul său faţă de Biserică a crescut”23.
După croazieră, Howard era nesigur în ceea ce privea viitorul său. Deşi era ocupat cu activitatea sa muzicală şi alte slujbe, inclusiv cu propria afacere, niciuna dintre acestea nu avea potenţialul de a deveni o carieră bună. În luna martie a anului 1928, când afacerea sa a eşuat, el a decis să viziteze un prieten din sudul Californiei. Iniţial, el a planificat să stea acolo doar o săptămână sau două, dar, în scurt timp, a hotărât să rămână şi să caute ceea ce el a descris ca fiind „o slujbă care să-i ofere ocazii de a progresa”.24 În California, el avea să găsească nu doar o carieră, ci şi o soţie, multe ocazii de a sluji în Biserică şi un cămin pentru mai bine de trei decenii.
Primele locuri de muncă pe care Howard le-a avut în California au fost cele de vânzător de pantofi şi muncitor la o fabrică de împachetare a citricelor, unde, în unele zile, el încărca între 45 şi 50 de tone de portocale în vagoane de tren. El a făcut o remarcă amuzantă: „Nu ştiam că există atât de multe portocale în lume”. Într-o zi, a avut parte de o „experienţă mai puţin plăcută”, deoarece a trebuit să sorteze lămâile în funcţie de culoare şi nu putea face diferenţa între nuanţele de galben şi verde din cauza faptului că suferea de daltonism. El şi-a amintit: „Spre sfârşitul zilei, am crezut că o să am o cădere nervoasă”25.
După două săptămâni petrecute la fabrica de împachetare citrice, Howard a depus cerere pentru o slujbă la o bancă din Los Angeles, care l-a angajat imediat şi a început să îl promoveze în scurt timp. De asemenea, el şi-a continuat activitatea muzicală, cântând, în timpul serilor, cu diferite trupe. În luna septembrie a anului 1928, după aproximativ şase luni de când Howard se mutase în California, el s-a reunit cu familia sa când părinţii şi sora lui s-au mutat acolo.
În tinereţea sa, Howard a mers la Biserică, dar nu a studiat Evanghelia în profunzime. În California, el a acordat mai multă atenţie studiului Evangheliei. El şi-a amintit: „Am devenit interesat de Evanghelie, pentru prima dată, în timpul unei clase a Şcolii de duminica ţinute în Episcopia Adams de către fratele Peter A. Clayton. Era foarte cult şi avea capacitatea de a inspira tinerii. Am studiat lecţiile, am citit ceea ce ne dădea să citim în afara orelor de clasă şi am participat la discuţii despre temele repartizate… Mă gândesc la această perioadă din viaţa mea ca la timpul în care am început să înţeleg adevărurile Evangheliei. Am avut întotdeauna o mărturie despre Evanghelie, dar, dintr-o dată, am început s-o şi înţeleg”26. Pentru Howard, experienţele avute în cadrul acelei clase a Şcolii de duminica a însemnat începutul unei dragoste faţă de studiul Evangheliei care a durat toată viaţa.
Lui Howard îi plăcea să petreacă timp cu alţi tineri adulţi din zona Los Angeles. Ei mergeau la Biserică împreună, uneori mergând la două sau trei episcopii într-o duminică şi participând la activităţi diferite. Una dintre aceste activităţi a fost foarte importantă pentru Howard. La câteva luni după ce a ajuns în California, el şi câţiva prieteni au participat la o seară de dans organizată de Biserică şi, apoi, au mers să se răcorească în valurile oceanului. În acea seară, Howard a cunoscut-o pe Clara May (Claire) Jeffs, care ieşise la o întâlnire cu unul dintre prietenii lui. În scurt timp, Howard şi Claire au început să se simtă atraşi unul de celălalt şi, ulterior, aceasta s-a transformat în dragoste.
În anul 1928, ei s-au întâlnit de câteva ori şi, anul următor, relaţia lor a devenit una serioasă. Mai târziu, Howard a spus: „Ea avea părul castaniu deschis şi era o fată foarte frumoasă. Cred că lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost profunzimea mărturiei ei”27. În anul 1931, într-o seară de primăvară, după aproape trei ani de când s-au întâlnit, Howard a dus-o pe Claire într-un loc înalt de unde se putea vedea Oceanul Pacific. Acolo, el a cerut-o în căsătorie şi ea a acceptat. Howard şi-a amintit:
„Am mers cu maşina la Palos Verdes şi am parcat pe stâncile de unde puteam privi cum valurile Pacificului se spărgeau de stânci în lumina lunii pline. Am vorbit despre planurile noastre şi i-am pus un inel cu diamant pe deget. Am luat multe hotărâri în acea seară şi ne-am propus lucruri remarcabile cu privire la vieţile noastre”28.
Acele lucruri l-au determinat pe Howard să ia o hotărâre care avea să îi schimbe viaţa cu patru zile înainte de nuntă. După ce trupa sa a cântat în acea noapte, el şi-a strâns instrumentele şi nu a mai cântat niciodată în calitate de interpret profesionist. El a spus că a cânta la seri de dans şi petreceri „era încântător în anumite privinţe” şi că „[făcea] bani mulţi”, dar că a simţit că unele părţi ale stilului său de viaţă nu erau compatibile cu tipul de viaţă pe care şi-l dorea pentru familia sa. După mulţi ani, el a spus: „Pentru că îmi plăcea, aceasta a lăsat un gol, [dar] nu am regretat niciodată hotărârea”29. Fiul său, Richard, a spus: „M-am gândit deseori la această remarcabilă disciplină (eu o numesc tărie de caracter) de care a avut nevoie pentru a renunţa la ceva ce iubea foarte mult, deoarece preţuia altceva mai mult”.30
Încercările şi binecuvântările din primii ani ai căsătoriei
Howard şi Claire s-au căsătorit în Templul Salt Lake în data de 10 iunie 1931 şi s-au întors în sudul Californiei pentru a-şi începe viaţa de cuplu. Mediul de afaceri din Statele Unite devenea tot mai neprielnic din cauza Marii crize economice şi, în luna ianuarie a anului 1932, banca în care Howard lucra a fost forţată să-şi oprească activitatea. În următorii doi ani, el a avut diverse locuri de muncă, încercând să câştige suficienţi bani pentru a-şi întreţine familia. El şi Claire erau hotărâţi să fie independenţi pe cât posibil, dar după un an, ei au acceptat invitaţia de a locui o perioadă la părinţii lui Claire.
În data de 20 martie 1934, s-a născut primul copil al lui Howard şi Claire, un fiu pe care l-au numit Howard William Hunter jr. şi căruia îi spuneau Billy. În timpul verii, ei au observat că Billy era apatic. Doctorii l-au diagnosticat cu anemie şi Howard a oferit de două ori sânge pentru transfuzii, dar starea lui Billy nu s-a îmbunătăţit. Alte analize au indicat o problemă intestinală gravă care îl făcea pe Billy să piardă sânge. Howard şi-a amintit: „Am fost dus într-o cameră şi pus pe o masă, lângă el, şi am oferit sânge în timpul operaţiei. La sfârşit, doctorii nu erau încrezători”31. După trei zile, micul Billy, în vârstă de şapte luni, a murit în timp ce părinţii săi stăteau lângă patul său. Howard a scris: „Am fost copleşiţi şi amorţiţi de durere când am părăsit spitalul noaptea târziu”32. „Aceasta a fost o lovitură grea pentru noi.”33
Cu două luni înainte de naşterea lui Billy, Howard a obţinut o slujbă în cadrul Agenţiei pentru controlul inundaţiilor din ţinutul Los Angeles. La muncă, el a avut de-a face cu documente legale şi acţiuni în instanţă şi, astfel, a decis să urmeze o carieră în avocatură. Îndeplinirea acestui scop a necesitat ani de decizii şi muncă grea. Neavând o diplomă de liceu, Howard a trebuit să termine multe cursuri înainte să fie admis la facultatea de drept. El a urmat aceste cursuri seara, deoarece trebuia să continue să lucreze. El a continuat să lucreze cu normă întreagă chiar şi pe parcursul anilor în care a mers la facultatea de drept. El a scris: „Nu a fost uşor să merg la lucru toată ziua şi să merg la şcoală seara şi, în plus, să găsesc timp pentru a studia”34. „Era ceva obişnuit ca eu să studiez noaptea târziu.”35 Howard a avut acest program riguros timp de cinci ani când, în cele din urmă, a absolvit în anul 1939, fiind al treilea din clasa sa.
Cât timp Howard a studiat dreptul, el şi Claire au mai avut alţi doi fii – pe John, născut în anul 1936, şi pe Richard, născut în anul 1938. Datorită slujbei pe care Howard o avea în cadrul Agenţiei pentru controlul inundaţiilor, ei au putut să cumpere o casă mică.
Episcop al Episcopiei El Sereno
În anul 1940, la aproximativ un an după ce Howard a absolvit facultatea de drept, el a fost chemat să slujească în calitate de episcop al noii episcopii El Sereno din California. Fiind surprins de această chemare, el a spus: „Mereu m-am gândit la un episcop ca fiind un om în vârstă şi am întrebat cum aş putea fi tatăl episcopiei la vârsta de treizeci şi doi de ani”. Preşedinţia ţăruşului i-a răspuns asigurându-l că se poate „ridica la înălţimea însărcinării”. Deşi Howard s-a simţit copleşit, el a promis: „Voi face tot ce îmi stă în putinţă”36. Pe parcursul celor peste şase ani în care a slujit ca episcop, el şi-a îndeplinit această promisiune cu devotament, inspiraţie şi compasiune.
Din nou, Howard a avut un program încărcat, care necesita multă energie, dar a simţit că slujirea sa i-a adus multe binecuvântări. El a spus: „Am fost copleşit de responsabilităţi care mă solicitau. A fost o lucrare măreaţă şi o mare binecuvântare”37.
Un lucru de care noua episcopie avea nevoie urgent era un spaţiu pentru adunări. Episcopatul a închiriat câteva încăperi într-o clădire locală şi membrii episcopiei au început să strângă fonduri pentru a avea propria casă de întruniri. Construirea de clădiri ale Bisericii a fost, în scurt timp, oprită din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, dar membrii episcopiei au privit către viitor şi au continuat să strângă bani. O strângere de fonduri, cunoscută drept „proiectul cepei”, a presupus ca ei să meargă la o fabrică de murături pentru a tăia ceapă. Mirosul cepelor persista, ceea ce l-a făcut pe episcopul Hunter să spună cu umor: „La adunarea de împărtăşanie, era uşor de aflat cine a tăiat ceapă”38.
Alte strângeri de fonduri au presupus tocarea verzelor într-o fabrică de ambalare a verzei murate şi împachetarea şi comercializarea surplusului de cereale pentru micul dejun. Episcopul Hunter şi-a amintit: „Acestea au fost zile fericite în care munceam împreună, oameni de toate categoriile şi abilităţile care ajutau episcopatul cu strângerea de fonduri pentru a construi o capelă. Episcopia noastră era precum o familie mare şi fericită”39. Cu multă răbdare şi multe sacrificii făcute, scopul episcopiei de a avea propria casă de întruniri a fost realizat, în cele din urmă, în anul 1950, la aproape patru ani după ce Howard fusese eliberat din chemarea de episcop.
Faptul de a sluji ca episcop în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a adus cu sine câteva încercări unice. Mulţi membri bărbaţi ai episcopiei serveau în forţele armate, lăsând familii fără soţi şi taţi acasă. De asemenea, numărul mic de bărbaţi a făcut să fie dificilă găsirea de persoane pentru a îndeplini chemări în cadrul Bisericii. Ca urmare, o parte a perioadei în care a fost episcop, Howard a slujit, de asemenea, în calitate de cercetaş şef. El spus: „Am avut un grup de tineri băieţi de nădejde care nu putea fi neglijat. Am lucrat cu băieţii timp de aproape doi ani şi au făcut un progres remarcabil”40.
În data de 10 noiembrie 1946, Howard a fost eliberat din chemarea de episcop. El a spus: „Voi fi mereu recunoscător pentru acest privilegiu şi pentru ceea ce am învăţat în acei ani”. Deşi această experienţă s-a dovedit a fi „dificilă în multe privinţe”, el şi Claire „au fost recunoscători pentru valorile pe care le-a adus în familia [lor]”41. Exprimându-şi recunoştinţa pentru slujirea episcopului Hunter, un membru al episcopiei a scris: „El a făcut ca membrii episcopiei noastre mici să fie uniţi şi ne-a învăţat cum să îndeplinim obiective care păreau imposibil de realizat. Am muncit împreună ca episcopie, ne-am rugat împreună, ne-am jucat împreună şi am preaslăvit împreună”42.
Deşi Howard a fost eliberat din chemarea sa în anul 1946, relaţia sa specială cu membrii Episcopiei El Sereno a continuat. Fiul său Richard a spus că „până la sfârşitul vieţii sale, el a păstrat legătura cu ei şi a ştiut unde se aflau şi în ce situaţie se aflau. De câte ori călătorea într-un loc în care [locuia] unul dintre vechii membri ai episcopiei, el îl contacta. Dragostea pe care o avea pentru membrii episcopiei a durat întreaga sa viaţă”43.
Întemeierea unei familii şi construirea unei cariere
Howard şi Claire Hunter au fost părinţi iubitori care le-au insuflat propriilor copii valori, un simţ al responsabilităţii şi i-au învăţat despre importanţa Evangheliei. Cu mult timp înainte ca Biserica să desemneze seara de luni drept seară în familie, familia Hunter a pus deoparte acea seară pentru a preda, a spune povestiri, a se juca şi a merge împreună în diverse locuri. Când familia călătorea, ei mergeau uneori la templu pentru ca John şi Richard să înfăptuiască botezuri pentru cei morţi. De asemenea, lui Howard şi fiilor săi le plăcea să construiască trenuri în miniatură, să meargă cu cortul şi să facă alte activităţi în natură împreună.
Howard lucra cu normă întreagă şi mergea la facultatea de drept când John şi Richard s-au născut, iar el a fost chemat episcop când ei erau foarte mici – în vârstă de patru şi, respectiv, doi ani – astfel încât întemeierea unei familii puternice a necesitat mult mai mult devotament din partea lui Claire. Ea a oferit acest devotament cu mare bucurie. Ea a spus: „Dorinţa şi cea mai mare ambiţie a mea… a fost să fiu o soţie bună, să fiu o gospodină bună şi să fiu, cu adevărat, o mamă bună. Noi am muncit din greu pentru a-i ţine pe băieţii noştri aproape de Biserică; eu şi băieţii am petrecut momente minunate împreună”44. Deseori, Howard a omagiat-o pe Claire pentru influenţa ei şi sacrificiile pe care le-a făcut crescându-i pe fiii lor.
În anii în care şi-a întemeiat familia şi a slujit în anumite chemări de conducere în Biserică, Howard şi-a deschis, de asemenea, o firmă de avocatură înfloritoare. Lucrând mai ales cu clienţi din zona afacerilor şi corporaţiilor, el a devenit un avocat foarte respectat în sudul Californiei. El a fost ales să fie membru în consiliul director a peste douăzeci şi patru de companii.
În profesia sa, Howard a fost cunoscut pentru integritatea sa, pentru gândirea precisă, pentru abilitatea de a comunica clar şi pentru simţul corectitudinii. De asemenea, a mai fost cunoscut ca fiind „un avocat al poporului” – adică cineva care „întotdeauna părea să aibă timp şi dorinţă pentru a-i ajuta pe oameni cu problemele lor”45. Un avocat a spus că Howard „era preocupat mai mult să vadă că oamenii primesc ajutorul de care aveau nevoie decât ca el să fie recompensat pentru acel ajutor”46.
Howard şi Claire Hunter împreună cu fiii lor, John şi Richard
Preşedinte al Ţăruşului Pasadena, California
În luna februarie a anului 1950, vârstnicul Stephen L. Richards şi vârstnicul Harold B. Lee, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, au mers în California pentru a împărţi Ţăruşul Pasadena care creştea rapid. Ei au intervievat mulţi fraţi din cadrul ţăruşului, inclusiv pe Howard. După ce s-au gândit, rugându-se, pe cine ar alege Domnul să slujească în calitate de preşedinte de ţăruş, la miezul nopţii, ei l-au invitat pe Howard să vină şi să-i întâlnească şi i-au oferit această chemare. Vârstnicul Richards şi vârstnicul Lee i-au spus să se odihnească bine în acea noapte şi să-i sune a doua zi dis-de-dimineaţă pentru a le spune pe cine le-ar recomanda drept consilieri ai săi. Howard a spus: „Am mers acasă în acea noapte, dar nu am dormit. Chemarea era copleşitoare. Claire şi cu mine am discutat mult timp”47.
După ce preşedintele Hunter şi consilierii săi au fost susţinuţi, ei au început să evalueze nevoile ţăruşului. O prioritate pentru noua preşedinţie de ţăruş a fost să-i ajute pe membri să devină mai puternici din punct de vedere spiritual. O grijă a fost aceea că membrii familiilor deveneau tot mai distanţi, în parte deoarece erau implicaţi în atât de multe activităţi. După ce conducătorii s-au rugat şi s-au sfătuit, ei au primit îndemnul de a pune accentul asupra serii în familie şi de a pune deoparte serile de luni pentru a fi petrecute cu familia. Toate clădirile Bisericii din cadrul ţăruşului erau închise în serile de luni şi „nu erau organizate niciun fel de activităţi care să concureze cu acea seară sacră”, a explicat preşedintele Hunter.48
La începutul slujirii sale, preşedintele Hunter şi alţi preşedinţi de ţăruş din sudul Californiei s-au întâlnit cu vârstnicul Stephen L. Richards pentru a discuta despre un program de seminar pentru liceeni. Preşedintele Hunter a spus: „[Vârstnicul Richards] a explicat că ar dori să încerce să facă un experiment cu clasele de seminar ţinute dimineaţa devreme într-o zonă în care legea nu oferea cursuri opţionale [la şcoală] pentru a dobândi o educaţie religioasă”49. Preşedintele Hunter a fost numit preşedintele comitetului care avea să studieze fezabilitatea acestei idei. După terminarea studiului, comitetul a recomandat introducerea claselor de seminar ţinute dimineaţa devreme pentru liceenii de la trei licee. Fiind tânăr băiat, Richard, fiul preşedintelui Hunter, a luat parte la acest experiment legat de clasele de seminar ţinute dimineaţa devreme. El a spus: „Ne-am întrebat dacă cineva îşi pierduse minţile de dorea să ţină o clasă la ora şase dimineaţa, dar a devenit partea noastră favorită a zilei, în care puteam petrece timp împreună ca prieteni în Biserică şi în care puteam învăţa”50. În scurt timp, de acest program au beneficiat şi alţi cursanţi şi acesta a precedat actualul program de seminar ţinut dimineaţa devreme şi destinat tinerilor Bisericii.
La conferinţa generală din luna octombrie a anului 1951, membrii Primei Preşedinţii s-au întâlnit cu preşedinţii de ţăruş din sudul Californiei pentru a le împărtăşi dorinţa lor de a construi un templu în Los Angeles. Perspectiva de a avea un templu în apropiere a adus o mare bucurie – şi avea să necesite un mare sacrificiu, deoarece li s-a cerut membrilor Bisericii să doneze un milion de dolari pentru construcţia acestuia. Când preşedintele Hunter s-a întors în California, s-a întâlnit cu respectivii conducători ai ţăruşului şi ai episcopiilor şi le-a spus: „Oferiţi-le oamenilor ocazia de a primi mari binecuvântări făcând donaţii generoase pentru construirea templului”51. În doar şase luni, membrii din sudul Californiei au donat 1,6 milioane de dolari pentru construirea templului, care a fost dedicat în anul 1956.
Conducători din Ţăruşul Pasadena, anul 1950. De la stânga la dreapta: Daken K. Broadhead, primul consilier în preşedinţia ţăruşului; Howard W. Hunter, preşedinte; A. Kay Berry, al doilea consilier şi Emron „Jack” Jones, funcţionar.
În afara faptului că au donat fonduri pentru construirea templului şi a altor clădiri ale Bisericii, membrii s-au oferit să lucreze voluntar. Când casele de întruniri se construiau, preşedintele Hunter a petrecut multe ore ajutând cu o lopată, cu un ciocan sau cu o pensulă de vopsit. În plus, membrii s-au oferit să lucreze voluntar în cadrul proiectelor de bunăstare ale Bisericii, care includeau ferme avicole, livezi de citrice şi fabrici de conserve. Timp de opt ani, preşedintele Hunter a avut însărcinarea de a coordona munca desfăşurată de doisprezece ţăruşi în cadrul acestor proiecte şi, deseori, el ajuta în această muncă. Un prieten a spus: „El nu a rugat niciodată pe cineva să facă ceva sau să accepte o însărcinare pe care el însuşi nu ar fi îndeplinit-o”52. După mulţi ani, în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece, vârstnicul Hunter a spus:
„Nu am lucrat niciodată la un proiect de bunăstare care să nu fie distractiv. M-am căţărat în copaci şi am cules lămâi, am decojit fructe, am folosit un boiler, am cărat cutii, am descărcat camioane, am curăţat o fabrică de conserve şi am făcut o mie şi unu de alte lucruri, dar lucrurile de care îmi amintesc cel mai mult sunt râsul şi cântatul şi compania bună a oamenilor angajaţi în slujba Domnului”53.
În luna noiembrie a anului 1953, preşedintele şi sora Hunter şi alţi membrii ai Ţăruşului Pasadena au călătorit la Templul Mesa, Arizona, pentru a face rânduieli. În data de 14 noiembrie, a fost cea de-a 46-a zi de naştere a preşedintelui Hunter şi, înainte de începutul unei sesiuni din acea zi, preşedintele de templu l-a rugat să se adreseze celor care erau adunaţi în capelă. Mai târziu, el a scris următoarele despre această experienţă:
„În timp ce vorbeam congregaţiei… tatăl şi mama mea au intrat în capelă îmbrăcaţi în alb. Nu ştiam că tatăl meu era pregătit pentru a-şi primi binecuvântările din templu, deşi mama îşi manifestase nerăbdarea cu privire la aceasta de ceva timp. Am fost copleşit de emoţie, încât nu am mai putut să vorbesc. Preşedintele Pierce [preşedintele templului] a venit lângă mine şi a explicat motivul întreruperii. Când tata şi mama veniseră la templu în acea dimineaţă, îl rugaseră pe preşedinte să nu-mi spună că se aflau acolo pentru că doreau să fie o surpriză de ziua mea. Aceasta a fost o zi de naştere pe care nu o voi uita niciodată, pentru că, în acea zi, ei au fost înzestraţi şi eu am avut privilegiul să fiu martor la pecetluirea lor, după care am fost pecetluit cu ei”54.
După aproximativ trei ani, legăturile eterne ale familiei preşedintelui Hunter au fost finalizate când Dorothy a fost pecetluită cu părinţii ei în recent dedicatul Templu Los Angeles, California.
În calitate de preşedinte de ţăruş, Howard a condus cu dragoste. O femeie care a slujit într-o chemare la nivel de ţăruş a spus: „Te simţeai apreciat şi dorit… El i-a făcut pe oameni să se simtă responsabili când primeau o chemare, dar dacă aveau nevoie de opinia sau sfatul său, el era mereu acolo. Ştiam că aveam parte de sprijinul şi interesul său total”55. Unul dintre consilierii săi a scris: „El îi lăuda pe oameni pentru reuşitele lor şi îi lăsa să se ridice la înălţimea unor aşteptări mari”56. O membră a ţăruşului, care a spus că preşedintele Hunter a fost cel mai important învăţător pentru ea, a spus: „Acest bărbat i-a iubit pe ceilalţi acordându-le întotdeauna prioritate, ascultându-i pentru a înţelege şi împărtăşindu-şi experienţele”57.
Până în toamna anului 1959, Howard W. Hunter prezidase asupra Ţăruşului Pasadena timp de peste nouă ani, oferind o slujire care a binecuvântat vieţile a mii de sfinţi din zilele din urmă din sudul Californiei. Slujirea sa urma să se extindă pentru a binecuvânta vieţile membrilor Bisericii din întreaga lume.
Cvorumul celor Doisprezece
„Tu trebuie să depui mărturie despre numele Meu… şi tu trebuie să trimiţi înainte cuvântul Meu până la marginile pământului” (D&L 112:4).
În data de 9 octombrie 1959, în timpul dintre sesiunile conferinţei generale din oraşul Salt Lake, Howard a aflat că preşedintele David O. McKay dorea să-l întâlnească. El a mers imediat la Clădirea administrativă a Bisericii, unde preşedintele McKay l-a întâmpinat cu căldură şi i-a spus: „Preşedinte Hunter… Domnul a vorbit. Eşti chemat să fii unul dintre martorii Săi speciali şi mâine vei fi susţinut în calitate de membru al Consiliului celor Doisprezece”58. Cu privire la această experienţă, Howard a scris:
„Nici nu pot încerca să explic sentimentul care m-a copleşit. Mi-au dat lacrimile şi nu puteam vorbi. Niciodată nu m-am simţit atât de umil ca atunci când am stat în prezenţa acestui bărbat măreţ, simpatic, blând – profetul Domnului. El mi-a spus ce bucurie mare va aduce acest lucru în viaţa mea, asocierea minunată cu membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece, şi că, de acum înainte, viaţa şi timpul meu vor fi dedicate slujirii Domnului şi că, de acum înainte, voi aparţine Bisericii şi întregii lumi… Şi-a pus braţul în jurul meu şi m-a asigurat că Domnul mă va iubi şi că voi avea susţinerea plină de încredere a Primei Preşedinţii şi a Consiliului celor Doisprezece… I-am spus că îmi voi oferi cu bucurie timpul, viaţa şi tot ceea ce am acestei slujiri”59.
De îndată ce Howard a plecat din biroul preşedintelui McKay, el s-a dus în camera sa de hotel şi a sunat-o pe Claire, care se afla în Provo, vizitându-i pe fiul lor John, pe soţia acestuia şi pe copilul lor. La început, Howard abia putea vorbi. Când, în cele din urmă, i-a spus lui Claire despre chemare, ei au fost amândoi copleşiţi de emoţii.
A doua zi, în sesiunea de sâmbătă dimineaţă din cadrul conferinţei generale, Howard William Hunter a fost susţinut în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. El a spus: „Am simţit… greutatea lumii pe umerii mei. Pe măsură ce conferinţa continua, nu m-am simţit deloc în largul meu şi m-am întrebat dacă voi putea simţi vreodată că acesta este locul potrivit pentru mine”60.
Preşedintele McKay l-a rugat pe vârstnicul Hunter să vorbească în timpul sesiunii conferinţei de duminică după-amiază. După ce a vorbit un pic despre viaţa sa şi şi-a depus mărturia, el a spus:
„Nu îmi cer scuze pentru lacrimile care îmi curg pe obraji acum, deoarece cred că sunt între prieteni, fraţii şi surorile mele din Biserică, a căror inimă bate la fel ca a mea astăzi, cu entuziasm pentru Evanghelie şi pentru slujirea altora.
Preşedinte McKay… accept, fără rezerve, chemarea pe care mi-aţi dat-o şi sunt dornic să-mi dedic viaţa şi tot ceea ce am acestei slujiri. Sora Hunter mi se alătură în luarea acestui angajament”61.
În data de 15 octombrie 1959, vârstnicul Hunter a fost rânduit apostol. La vârsta de 51 de ani, el a fost cel mai tânăr membru al Cvorumului celor Doisprezece, care, în acea perioadă, avea o medie de vârstă de 66 de ani.
În următoarele 18 luni, vârstnicul Hunter a făcut naveta între California şi Utah, timp în care şi-a terminat treaba la firma sa de avocatură şi s-a pregătit să se mute. Unul dintre clienţii săi a spus că „Biserica trebuie să-i fi făcut o ofertă foarte atractivă” pentru a-l ispiti să plece de la o firmă de avocatură cu atâta succes. În legătură cu acest lucru, vârstnicul Hunter a scris în jurnalul său:
„Cei mai mulţi oameni nu înţeleg de ce oamenii aparţinând religiei noastre răspund chemărilor de a sluji sau nu înţeleg angajamentul pe care noi ni-l luăm de a face tot ce putem… M-am bucurat complet de profesia mea de avocat, dar această chemare primită va fi de departe mult mai importantă decât exercitarea profesiei sau obţinerea de câştiguri financiare”62.
Slujirea în calitate de apostol a vârstnicului Hunter avea să se întindă pe parcursul a peste 35 de ani şi, în toată această perioadă, el avea să călătorească în aproape fiecare ţară din lume pentru a-şi îndeplini însărcinarea de martor special al lui Isus Hristos (vezi D&L 107:23).
Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, anul 1965. Pe scaune, de la stânga la dreapta: Ezra Taft Benson, Mark E. Petersen (pe braţul scaunului), Joseph Fielding Smith (preşedintele cvorumului) şi LeGrand Richards. În picioare, de la stânga la dreapta: Gordon B. Hinckley, Delbert L. Stapley, Thomas S. Monson, Spencer W. Kimball, Harold B. Lee, Marion G. Romney, Richard L. Evans şi Howard W. Hunter.
Societatea de Genealogie din Utah
„De aceea… să-I oferim Domnului… o carte conţinând înregistrările pentru morţi, care vor fi în întregime demne de acceptare” (D&L 128:24).
În anul 1964, Prima Preşedinţie l-a numit pe vârstnicul Hunter preşedintele Societăţii de Genealogie a Bisericii, care atunci era numită Societatea de Genealogie din Utah. Din această organizaţie a fost creat Departamentul de Istorie a Familiei al Bisericii. Scopul acesteia a fost de a aduna, păstra şi împărtăşi informaţii genealogice în întreaga lume. Vârstnicul Hunter a prezidat asupra acestei societăţi timp de opt ani şi, în acea perioadă, el a coordonat schimbări majore în ceea ce priveşte eficientizarea, îmbunătăţirea şi extinderea muncii de întocmire a istoriei familiei.
Până în anul 1969, organizaţia adunase „peste 670.000 de role de microfilm, reprezentând echivalentul a trei milioane de volume a câte 300 de pagini fiecare”. De asemenea, aceasta colectase „şase milioane de înregistrări completate ale grupurilor de familii, un index cu fişiere tip cartonaş a 36 de milioane de persoane şi o colecţie de cărţi de peste 90.000 de volume”.63 În fiecare săptămână, aproximativ 1.000 de role de microfilm din întreaga lume erau adăugate. Procesarea acestor înregistrări şi punerea acestora la dispoziţia publicului – atât pentru cercetare, cât şi pentru munca în templu – a fost o sarcină enormă. Sub conducerea vârstnicului Hunter, Societatea de Genealogie a început să folosească în această lucrare cele mai noi tehnologii din domeniul calculatoarelor. Un scriitor a spus că societatea a devenit „faimoasă la nivel mondial printre organizaţiile profesioniste pentru activităţile inovatoare de ţinere a înregistrărilor”64.
Vârstnicul Hunter a fost eliberat din chemarea de preşedinte al Societăţii de Genealogie în anul 1972. Rezumând impactul eforturilor sale, vârstnicul Richard G. Scott a spus: „El şi-a dedicat o parte importantă din viaţă acestei lucrări şi a pus temelia şi a stabilit direcţia de pe urma cărora Biserica încă culege roade”65.
Centrul Cultural Polinezian
„Luaţi aminte, popoare din depărtări; şi voi care sunteţi pe insulele mării, ascultaţi cu toţii” (D&L 1:1).
În anul 1965, Prima Preşedinţie l-a desemnat pe vârstnicul Hunter să fie preşedintele şi directorul consiliului director al Centrului Cultural Polinezian din Laie, Hawaii. La acea vreme, centrul fusese deschis de aproape cincisprezece luni şi se confrunta cu multe probleme. Vizitele turiştilor erau puţine şi oamenii aveau puncte de vedere diferite despre obiectivele şi programele centrului. La o săptămână după ce a fost numit, vârstnicul Hunter a mers în Laie şi a demarat un studiu atent privind punctele forte şi nevoile centrului.
Sub conducerea vârstnicului Hunter, Centrul Cultural Polinezian a devenit una dintre cele mai populare atracţii turistice din Hawaii, atrăgând în anul 1971 aproape un milion de vizitatori. De asemenea, vârstnicul Hunter a supravegheat ampla extindere a centrului şi a programelor acestuia. Un alt lucru important, aşa cum a spus şi vârstnicul Hunter, a fost că centrul oferea locuri de muncă ce ajutau „mii de studenţi din Pacificul de Sud să dobândească o educaţie, cei mai mulţi neputând să-şi părăsească insulele pentru a merge la şcoală”66.
După ce a prezidat asupra Centrului Cultural Polinezian timp de 12 ani, vârstnicul Hunter a fost eliberat din această însărcinare în anul 1976. Slujirea sa în calitate de preşedinte a ajutat la împlinirea cuvintelor preşedintelui David O. McKay, care, în anul 1955, a spus că mica localitate Laie avea potenţialul de a deveni „un factor misionar care să influenţeze nu doar mii, nu doar zeci de mii, ci milioane de oameni care vor veni să cunoască ce înseamnă acest oraş şi care este importanţa sa”67.
Istoric al Bisericii
„Funcţionarul Domnului, acela care a fost numit, are datoria să ţină o istorie şi un registru general al Bisericii cu toate lucrurile care se întâmplă în Sion” (D&L 85:1).
În luna ianuarie a anului 1970, preşedintele David O. McKay a decedat şi Joseph Fielding Smith a fost pus deoparte ca noul preşedinte al Bisericii. Joseph Fielding Smith slujise în calitate de istoric al Bisericii în ultimii 49 de ani şi, când el a devenit preşedintele Bisericii, vârstnicul Hunter a fost chemat să-i ia locul în această însărcinare. El a spus: „Preşedintele Smith a fost istoric al Bisericii pentru atât de mulţi ani, încât îmi este greu să mă văd în aceeaşi poziţie”68.
Vârstnicul Hunter a abordat această nouă responsabilitate cu zelul său obişnuit. El a spus: „Însărcinarea, dată de Domnul prin revelaţie, este extrem de dificilă – atât în ceea ce priveşte sarcina de a colecta şi de a scrie, cât şi în a face ca materialele să fie de folos membrilor Bisericii”69. Church News a scris că istoricul Bisericii este „responsabil de toate înregistrările Bisericii, inclusiv minute, înregistrări ale templelor, ale tuturor rânduielilor, binecuvântărilor patriarhale şi… o compilaţie curentă a istoriei Bisericii”70.
În anul 1972, membrii Celor Doisprezece nu au mai trebuit să se ocupe de unele dintre responsabilităţile lor administrative solicitante, astfel încât să-şi poată aloca mai mult timp slujirii lor apostolice. Ca parte a acelei schimbări, vârstnicul Hunter a fost eliberat din chemarea de istoric al Bisericii, dar şi-a păstrat un rol de consultant în cadrul Departamentului de Istorie a Bisericii. El a scris: „Acest lucru îmi va permite să fiu în poziţia de a îndruma, dar mă va scuti de rolul operaţional”71. El a continuat să aibă acest rol de consultant până în anul 1978.
Centrul Universităţii Brigham Young din Ierusalim pentru Studii privind Orientul Apropiat
Slujirea în Ţara Sfântă
Howard W. Hunter a dezvoltat o dragoste aparte pentru Ţara Sfântă când a călătorit acolo împreună cu familia sa în anii 1958 şi 1960. În timpul slujirii sale ca apostol, el s-a întors acolo de mai bine de douăzeci şi patru de ori. Vârstnicul James E. Faust, din Cvorumul celor Doisprezece, a spus: „Dorinţa sa de a se afla pe unde a păşit şi a propovăduit Salvatorul părea insaţiabilă”72.
Fiind perfect conştient de conflictele din regiune, vârstnicul Hunter a împărtăşit un mesaj de dragoste şi pace. El a spus: „Atât iudeii, cât şi arabii sunt copiii Tatălui nostru. Cu toţii sunt copii ai făgăduinţei şi noi, ca biserică, nu ţinem cu o parte sau alta. Îi iubim şi suntem interesaţi de fiecare. Scopul Evangheliei lui Isus Hristos este să instaureze dragostea, unitatea şi frăţia de cel mai înalt grad”73.
Între anii 1972 şi 1989, vârstnicul Hunter a îndeplinit însărcinări cheie pentru două proiecte speciale în Ierusalim: Grădina Memorială Orson Hyde şi Centrului Ierusalim pentru Studii privind Orientul Apropiat al Universităţii Brigham Young (UBY). În anul 1841, în perioada de început a Bisericii, vârstnicul Orson Hyde, din Cvorumul celor Doisprezece, a rostit o rugăciune de dedicare pe Muntele Măslinilor, aflat în partea de est a Ierusalimului. În anul 1972, Prima Preşedinţie l-a rugat pe vârstnicul Hunter să caute un loc unde s-ar putea construi în Ierusalim un monument în memoria lui Orson Hyde. În anul 1975, oraşul Ierusalim şi-a dat acordul pentru construirea a ceea ce va deveni cunoscut ca Grădina Memorială Orson Hyde, construită pe Muntele Măslinilor.
În următorii ani, vârstnicul Hunter a mers de multe ori la Ierusalim pentru a negocia contracte legate de construirea monumentului şi pentru a supraveghea proiectarea şi construirea acestuia. Proiectul a fost terminat în anul 1979 şi a fost dedicat chiar în acel an de preşedintele Spencer W. Kimball. După ce a condus adunarea de dedicare, vârstnicul Hunter şi-a exprimat crezul că acest monument „va avea o influenţă pozitivă care va ajuta la crearea unei imagini bune a Bisericii”74.
Înainte ca Grădina Memorială Orson Hyde să fie finalizată, vârstnicul Hunter începuse să caute un loc în care Biserica putea construi un centru în care să se desfăşoare un program de studii în străinătate al UBY. Centrul avea să asigure, de asemenea, un loc de adunare pentru membrii din Ramura Ierusalim. Supravegherea acestui proiect avea să fie una dintre cele mai complexe şi delicate însărcinări din întreaga slujire a vârstnicului Hunter.
Conducătorii Bisericii au ales un loc, dar obţinerea aprobărilor pentru închirierea pământului şi construirea clădirii au necesitat aproape cinci ani de ceea ce vârstnicul Hunter a catalogat ca fiind „o muncă nesfârşită”.75 După multe dezbateri şi negocieri, guvernul israelian şi-a dat acordul pentru construirea centrului.
În luna mai a anului 1988, construcţia era aproape finalizată şi contractul de închiriere era gata pentru a fi semnat. În acea perioadă, Howard W. Hunter era preşedintele în exerciţiu al Celor Doisprezece. Cu un an în urmă, avusese o operaţie complicată la spate şi nu putea să meargă, dar, cu toate acestea, el a călătorit la Ierusalim pentru a semna contractul de închiriere. Cât timp a fost acolo, studenţii de la UBY şi membrii Ramurii Ierusalim au organizat o mică recepţie pentru a-şi exprima recunoştinţa. Istoria ramurii conţine o descriere a acestei scene emoţionante care s-a petrecut la începutul recepţiei: „Întrucât încă se refăcea după operaţia făcută la spate, preşedintele Hunter a intrat în clădire fiind dus într-un scaun rulant de către preşedintele [Jeffrey R.] Holland [al Universităţii Brigham Young], în timp ce corul i-a întâmpinat intonând «The Holy City (Oraşul sfânt)»”76. Lacrimile se prelingeau pe obrajii preşedintelui Hunter.
În luna mai a anului 1989, preşedintele Hunter s-a întors la Ierusalim pentru a dedica centrul. Această adunare de dedicare a încheiat un deceniu de eforturi extraordinare depuse de el şi alţii pentru a îndeplini speranţa de a construi Centrul Ierusalim. Vârstnicul Jeffrey R. Holland a spus: „Preşedintele Howard W. Hunter… a fost mereu implicat şi a fost un supraveghetor iubitor al acestui proiect încă din perioada în care era doar un vis”77. În rugăciunea de dedicare, preşedintele Hunter a spus:
„Această clădire… a fost construită pentru a-i găzdui pe cei care Te iubesc şi caută să înveţe despre Tine şi calcă pe urmele Fiului Tău, Salvatorul şi Mântuitorul nostru. Este frumoasă din toate privinţele, fiind exemplificarea frumuseţii pe care o reprezintă. O, Tată, Îţi mulţumim pentru privilegiul pe care l-am avut de a construi această casă pentru Tine, pentru beneficiul şi pentru ocazia de a învăţa a fiilor şi fiicelor Tale”78.
Preşedintele Hunter la Centrul Ierusalim pentru Studii privind Orientul Apropiat al Universităţii Brigham Young, înainte de dedicarea centrului.
Biserica aflată în creştere
„Sionul trebuie să crească în frumuseţe şi în sfinţenie; graniţele lui trebuie să fie lărgite; ţăruşii lui trebuie întăriţi” (D&L 82:14).
În anul 1959, când Howard W. Hunter a fost chemat să fie apostol, Biserica avea 1,6 milioane de membri. În deceniile următoare, el a jucat un rol cheie în creşterea Bisericii la nivel mondial într-un ritm fără precedent. Pe parcursul a sute de weekenduri, el a vizitat ţăruşi pentru a întări membrii şi a chema noi conducători. De asemenea, el s-a întâlnit cu mulţi oficiali ai guvernelor multor naţiuni, ajutând la deschiderea uşilor pentru munca misionară.
Până în anul 1975, numărul membrilor Bisericii crescuse cu aproximativ 3,4 milioane de persoane şi creştea foarte repede mai ales în America Latină. Spre sfârşitul acelui an, vârstnicul Hunter şi vârstnicul J. Thomas Fyans, un asistent al Celor Doisprezece, au primit însărcinarea de a împărţi cinci ţăruşi din Mexico City. După ce s-a întâlnit cu respectivii conducători din zonă şi a parcurs informaţiile date de preşedinţii de ţăruşi, vârstnicul Hunter a coordonat organizarea a 15 ţăruşi din acei cinci ţăruşi – totul într-un singur weekend.79 În stilul succint caracteristic, el a scris: „Mă îndoiesc că a mai existat o reorganizare atât de mare în Biserică şi eram obosiţi când am ajuns acasă”80.
Howard şi Claire Hunter
Claire, o parteneră devotată
În anul 1959, când a fost chemat să facă parte din Cvorumul celor Doisprezece, vârstnicul Hunter a spus: „Soţia mea a fost o parteneră deosebită şi iubitoare”81. Timp de mulţi ani, Claire l-a însoţit pe vârstnicul Hunter în călătoriile pe care trebuia să le facă în calitate de apostol. Preşedintele Thomas S. Monson şi-a amintit când el a observat cum Claire îşi arăta dragostea faţă de copiii din Tonga: „Ea lua în braţe pe copilaşii drăgălaşi din Tonga şi aşeza câte unul pe fiecare genunchi al ei pe măsură ce vorbea cu ei… şi, apoi, le explica învăţătorilor de la Societatea Primară cât de binecuvântaţi şi privilegiaţi erau, deoarece aveau ocazia de a preda unor astfel de copilaşi preţioşi. Ea cunoştea valoarea fiecărui suflet omenesc”82.
Într-un interviu acordat în anul 1974, vârstnicul Hunter a spus despre Claire următoarele: „De-a lungul întregii noastre căsnicii… ea mi-a fost mereu alături oferindu-mi dragoste, respect şi încurajări… Ea a fost un mare sprijin”83.
Când a fost acordat acest interviu, Claire începuse deja să aibă probleme grave de sănătate. La început, ea a avut dureri mari de cap şi, ocazional, suferea de pierderi de memorie şi era dezorientată. Mai târziu, a avut mai multe atacuri cerebrale mici care i-au limitat capacităţile de a vorbi şi de a-şi folosi mâinile. Când a ajuns în punctul în care avea nevoie de îngrijire continuă, vârstnicul Hunter a fost hotărât să îi ofere cât de multă îngrijire putea în timp ce, de asemenea, îşi îndeplinea responsabilităţile ca membru al Cvorumului celor Doisprezece. El a aranjat ca cineva să stea cu Claire în timpul zilei, iar el se îngrijea de ea în timpul nopţii. Pe parcursul acelor ani, vârstnicul Hunter a avut şi el câteva probleme de sănătate, inclusiv un atac de cord în anul 1980.
Claire a avut hemoragie cerebrală în anul 1981 şi în anul 1982. Cea de-a doua hemoragie a afectat-o atât de mult, încât doctorii au insistat ca ea să fie internată într-un centru de îngrijire medicală pentru a primi îngrijirea medicală corespunzătoare. Ea a rămas internată în acel centru ultimele 18 luni ale vieţii ei. În acea perioadă, preşedintele Hunter a vizitat-o cel puţin o dată pe zi, cu excepţia zilelor în care trebuia să călătorească pentru a îndeplini însărcinări în cadrul Bisericii. Deşi, în mare parte a timpului, Claire nu l-a recunoscut, el a continuat să-i spună că o iubea şi să se asigure că avea tot ce-i trebuia. Un nepot a spus: „Se grăbea mereu să meargă să o vadă, să îi fie alături şi să aibă grijă de ea”84. Amintindu-şi de modul în care tatăl său a avut grijă de mama sa, Richard Hunter a scris:
„Mama mea a beneficiat de cea mai bună îngrijire posibilă în ultimii ani ai vieţii ei, deoarece tata a avut grijă de ea. Toată familia a privit cu mare uimire şi respect modul în care el şi-a asumat rolul de îngrijitor… Îmi amintesc de apăsarea pe care a simţit-o când doctorul l-a avertizat că ar fi cel mai rău lucru care i s-ar putea întâmpla dacă ar fi rămas acasă şi nu ar fi fost internată într-un centru medical cu personal calificat. Dacă ar fi rămas acasă, cel mai probabil el ar fi murit încercând să aibă grijă de ea, deoarece şi el avea propriile limite fizice. Atunci, ea ar fi rămas singură. Devotamentul său faţă de ea este unul dintre lucrurile despre care ne vom aminti mereu cu afecţiune în familia noastră”85.
Claire a decedat în data de 9 octombrie 1983. Cunoscând modul în care vârstnicul Hunter a avut grijă de Claire în perioada convalescenţei ei de peste zece ani, vârstnicul James E. Faust a spus: „Afecţiunea care era evidentă în modul în care comunicau era mişcătoare şi înduioşătoare. Nu am mai întâlnit niciodată un astfel de exemplu de devotament al unui soţ faţă de soţia sa”86.
Preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece
Preşedintele Spencer W. Kimball a decedat în luna noiembrie a anului 1985 şi Ezra Taft Benson l-a succedat în calitatea de preşedinte al Bisericii. Marion G. Romney a devenit preşedintele Cvorumului celor Doisprezece, deoarece era cel mai vechi membru al Cvorumului. Din cauza stării de sănătate precare a preşedintelui Romney, vârstnicul Hunter, care era următorul în ceea ce privea vechimea în oficiu, a fost pus deoparte în calitate de preşedinte în exerciţiu al Celor Doisprezece. El a devenit preşedintele Celor Doisprezece în luna iunie a anului 1988, la aproximativ două săptămâni după moartea preşedintelui Romney.
Preşedintele Hunter a slujit în calitate de preşedinte în exerciţiu sau de preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece timp de opt ani şi jumătate. În acea perioadă, slujirea la nivel mondial a Celor Doisprezece a continuat să se extindă pe măsură ce numărul membrilor Bisericii a crescut de la 5,9 milioane la 8,7 milioane, având episcopii sau ramuri în 149 de naţiuni şi teritorii. În anul 1988, preşedintele Hunter a spus: „Este o perioadă extraordinară în istoria Bisericii. Astăzi, dacă doar mergem nu este îndeajuns. Trebuie să alergăm pentru a ţine pasul cu planul Domnului şi a face ca lucrarea Sa să înainteze”87. În ceea ce priveşte îndeplinirea responsabilităţii de a depune mărturie despre Isus Hristos şi a clădi Biserica în întreaga lumea, preşedintele Hunter a condus prin exemplu. În timpul slujirii sale în calitate de preşedinte al Celor Doisprezece, el a călătorit pe tot cuprinsul Statelor Unite şi în peste alte 25 de naţiuni.
Preşedintele Hunter a mers înainte, în pofida multor probleme de sănătate pe care le-a avut. În anul 1986, el a suferit o operaţie pe cord deschis şi, în anul 1987, a avut o operaţie la spate. Deşi spatele său s-a vindecat, el nu a mai putut să meargă din cauza altor complicaţii şi a faptului că îi fusese afectat un nerv. În luna octombrie a acelui an, el a stat într-un scaun rulant în timp ce şi-a rostit cuvântarea din cadrul conferinţei generale. El a început, spunând: „Iertaţi-mă pentru faptul că stau jos în timp ce împărtăşesc câteva remarci. Nu am ales să vă vorbesc stând într-un scaun rulant. Am observat că voi păreţi să vă bucuraţi de conferinţă stând jos, astfel că vă voi urma exemplul”88.
Fiind hotărât să-şi poată folosi din nou picioarele, preşedintele Hunter a îndurat un program intens de recuperare fizică. În luna aprilie a anului 1988, la următoarea conferinţă, el a mers încet spre pupitru cu ajutorul unui cadru. În luna decembrie, el a folosit un cadru pentru a participa la adunarea săptămânală din templu a Primei Preşedinţii şi a Celor Doisprezece, fiind prima dată în mai mult de un an când a venit fără un scaun rulant. El a spus: „Când am intrat în camera consiliului, membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli s-au ridicat şi au aplaudat. Aceasta a fost prima dată când am auzit aplauze într-un templu… Cei mai mulţi dintre doctori mi-au spus că nu voi mai putea să stau în picioare sau să merg, dar ei nu au luat în considerare puterea rugăciunii”89.
Howard şi Inis Hunter
În luna aprilie a anului 1990, la sfârşitul unei adunări a Cvorumului celor Doisprezece, preşedintele Hunter a întrebat: „Are cineva ceva de spus care nu se află pe ordinea de zi?”. Fiind linişte, el a anunţat: „Ei bine, atunci… dacă nimeni nu are nimic de spus, m-am gândit să vă spun că o să mă căsătoresc în această după amiază”. Un membru al Celor Doisprezece a spus că anunţul a fost atât de surprinzător încât „toţi se întrebau dacă au auzit bine ceea ce a spus”. Preşedintele Hunter le-a explicat fraţilor săi din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece: „Inis Stanton este o veche cunoştinţă din California. De ceva vreme, am fost de mai multe ori în vizită la ea şi am hotărât să mă căsătoresc”90. Inis a fost membră a Episcopiei El Sereno când preşedintele Hunter a fost episcop. Drumurile lor s-au întâlnit mai târziu, când Inis s-a mutat în Utah şi a lucrat ca recepţioneră în Clădirea administrativă a Bisericii. În data de 12 aprilie 1990, ei au fost căsătoriţi de preşedintele Gordon B. Hinckley în Templul Salt Lake.
Trecuseră aproape şapte ani de la moartea lui Claire. Inis a fost o mare sursă de alinare şi tărie pentru preşedintele Hunter în timpul slujirii sale în calitate de preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece şi de preşedinte al Bisericii. Ea l-a însoţit în majoritatea călătoriilor făcute cu scopul de a se întâlni cu sfinţi din întreaga lume.
În data de 7 februarie 1993, preşedintele Hunter s-a dus la Universitatea Brigham Young pentru a vorbi în cadrul unei seri la gura sobei la care au participat 17.000 de persoane. Tocmai îşi începuse cuvântarea când un bărbat a venit în fugă la pupitru, ţinând într-o mână o servietă şi un obiect de culoare neagră în cealaltă. Bărbatul a strigat: „Opriţi-vă!”. El a ameninţat că va detona ceea ce el susţinea că este o bombă dacă preşedintele Hunter nu avea să citească o declaraţie pregătită dinainte. Preşedintele Hunter a refuzat şi a stat ferm la pupitru tot timpul în care bărbatul l-a ameninţat. În timp ce frica şi panica se răspândea în toată clădirea, auditoriul a început să cânte „Mulţumim, Ţie, Dumnezeul nostru”. După câteva minute tensionate, doi membri ai echipei de securitate l-au imobilizat pe bărbat, iar preşedintele Hunter a coborât de la pupitru din motive de siguranţă. După ce ordinea a fost restaurată, el s-a odihnit un pic şi, apoi, şi-a continuat cuvântarea. „Viaţa are încercări din abundenţă”, a început să spună şi, apoi, a adăugat: „aşa cum tocmai am văzut”.91
De-a lungul celor 20 de ani precedenţi, preşedintele Hunter a îndurat numeroase încercări, inclusiv sănătatea precară şi, în cele din urmă, moartea lui Claire, mai multe spitalizări pentru tratarea problemelor sale de sănătate şi multă durere şi limitări fizice. Învăţăturile sale de-a lungul acelor ani s-au concentrat deseori asupra adversităţilor şi a depus mărturie despre Salvatorul Isus Hristos ca fiind sursa păcii şi ajutorului în vremurile de încercare. Într-o cuvântare, el ne-a învăţat:
„Profeţii şi apostolii Bisericii au avut de înfruntat… propriile încercări. Recunosc că şi eu am avut câteva încercări şi, fără nicio îndoială, veţi avea şi dumneavoastră propriile încercări acum sau mai târziu în viaţă. Când aceste experienţe ne fac mai umili, ne purifică şi ne învaţă şi ne binecuvântează, ele pot fi instrumente puternice în mâinile lui Dumnezeu cu ajutorul cărora El ne face să fim oameni mai buni, mai recunoscători, mai iubitori, mai atenţi faţă de alţi oameni care trec prin propriile momente dificile”92.
Astfel de învăţături au fost ca o îmbrăţişare plină de dragoste pentru cei care se aflau în suferinţă. Cuvintele inspirate ale preşedintelui Howard W. Hunter i-au încurajat pe mulţi să îşi îndrepte atenţia către Salvator, aşa cum şi el a făcut.
Preşedinte al Bisericii
„Preşedintele Hunter este unul dintre bărbaţii cei mai iubitori şi mai asemănători lui Hristos pe care i-am cunoscut vreodată. Profunzimea sa spirituală nu poate fi descrisă. Fiind sub influenţa îndrumătoare a Domnului Isus Hristos, datorită faptului că a fost un martor special al Său atât de mulţi ani, spiritualitatea preşedintelui Hunter a fost rafinată într-un mod remarcabil. Este sursa întregii sale fiinţe” (James E. Faust).93
În data de 30 mai 1994, preşedintele Ezra Taft Benson a decedat, după ce a fost bolnav un timp îndelungat. Şase zile mai târziu, Cvorumul celor Doisprezece Apostoli s-a adunat în Templul Salt Lake pentru a reorganiza Prima Preşedinţie. Fiind apostolul cu cea mai mare vechime în acest oficiu, Howard W. Hunter a fost pus deoparte ca preşedinte al Bisericii. El i-a chemat pe Gordon B. Hinckley şi pe Thomas S. Monson, care slujiseră în calitate de consilieri ai preşedintelui Benson, să îi fie consilieri.
Preşedintele Hunter alături de consilierii săi din Prima Preşedinţie: preşedintele Gordon B. Hinckley (stânga) şi preşedintele Thomas S. Monson (dreapta).
A doua zi, în cadrul unei conferinţe de presă, preşedintele Hunter a făcut primele sale declaraţii publice în calitate de preşedinte al Bisericii. El a spus: „Inimile noastre au fost încărcate de emoţie ca urmare a morţii prietenului şi fratelui nostru Ezra Taft Benson. Am resimţit pierderea sa într-un mod personal având în vedere noua responsabilitate care mi-a fost dată după moartea sa. Am vărsat multe lacrimi şi L-am căutat pe Tatăl meu din Cer în rugăciune sinceră, având dorinţa de a fi capabil să îndeplinesc această chemare înaltă şi sfântă, care îmi revine acum.
Tăria mea cea mai mare de-a lungul acestor ultime zile şi ore a rezultat din mărturia mea fermă despre faptul că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a oamenilor, că Isus Hristos este conducătorul viu şi cu autoritate al acestei Bisericii şi că El o conduce în cuvinte şi fapte. Îmi dedic viaţa, tăria şi tot sufletul pentru a-L sluji pe deplin”94.
După ce şi-a exprimat dragostea, preşedintele Hunter a făcut două invitaţii membrilor Bisericii. Prima a fost de a fi mai sârguincioşi în a urma exemplul lui Isus Hristos şi a doua a fost de a face totul pentru a ne bucura pe deplin de binecuvântările din templu (vezi paginile 1-3). De asemenea, celor suferinzi sau care se luptă cu dificultăţi şi le este frică, el le-a spus: „Veniţi înapoi şi permiteţi-ne să vă fim alături şi să vă ştergem lacrimile”.95
În pofida sănătăţii precare, preşedintele Hunter a fost hotărât să facă tot ce putea pentru a se întâlni cu sfinţii şi a-i întări. La două săptămâni după ce a devenit preşedinte, el a rostit prima sa mare cuvântare, adresându-se noilor preşedinţi de misiune şi, apoi, unui număr de peste 2.200 de misionari. Spre sfârşitul acelei luni, el a mers în Carthage şi Nauvoo, Illinois, cu ocazia celei de-a 150-a comemorări a martiriului lui Joseph şi Hyrum Smith. Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Oriunde mergeam, oamenii se adunau în jurul său. El dădea mâna cu mii de persoane, zâmbind în mod aparte când, copiii care se adunaseră în jurul său, se uitau în ochii săi şi îl luau de mână”96.
La data de 1 octombrie 1994, în timpul sesiunii de sâmbătă dimineaţă a conferinţei generale, membrii Bisericii l-au susţinut în mod oficial pe Howard W. Hunter în calitate de preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi în calitate de profet, văzător şi revelator. În cuvântarea sa de deschidere, preşedintele Hunter a reiterat invitaţiile sale ca membrii Bisericii să urmeze exemplul Salvatorului şi să „privească templul Domnului drept simbolul măreţ al calităţii noastre de membri”97. O săptămână mai târziu, el a subliniat din nou importanţa templelor când a călătorit în Florida pentru a dedica Templul Orlando, Florida. El ne-a învăţat: „Planul Evangheliei pe care Domnul l-a revelat nu este complet fără un templu, deoarece în interiorul acestuia sunt administrate rânduielile necesare planului Său privind viaţa şi salvarea”98.
În luna noiembrie, preşedintele Hunter a vorbit în cadrul unui eveniment, transmis prin satelit, care aniversa 100 de ani de la crearea Societăţii de Genealogie – eveniment care a avut o însemnătate deosebită pentru el, deoarece a prezidat asupra acestei organizaţii între anii 1964 - 1972. El a spus: „Mă minunez uitându-mă la modelul creat de Domnul în ceea ce priveşte înaintarea muncii de întocmire a istoriei familiei şi a celei făcute în templu”. Apoi, a declarat: „Am un mesaj important: această muncă trebuie grăbită”99.
Preşedintele Hunter a continuat să lucreze în mod viguros până la sfârşitul anului. La Adunarea de devoţiune organizată de Prima Preşedinţie cu prilejul Crăciunului, el şi-a depus mărturia despre Salvator şi a subliniat, din nou, importanţa de a-I urma exemplul:
„Salvatorul Şi-a dedicat viaţa pentru a-I binecuvânta pe alţii… Niciodată nu a oferit ceva aşteptând să primească o recompensă. El a oferit de bunăvoie şi cu dragoste şi darurile Sale erau de o valoare inestimabilă. El a dat vedere celor nevăzători, auz celor surzi şi picioare celor infirmi; i-a curăţat pe cei necuraţi, i-a întregit pe infirmi şi a oferit suflare celor morţi. Darurile Sale au însemnat o ocazie pentru cei asupriţi, libertate pentru cei oprimaţi, iertare pentru cei care se pocăiesc, speranţă pentru cei care disperă şi lumină în întuneric. El ne-a dat dragostea Sa, slujirea Sa şi viaţa Sa. Şi, cel mai important, El ne-a oferit nouă şi tuturor muritorilor înviere, salvare şi viaţă eternă.
Trebuie să ne străduim să oferim aşa cum a oferit El. A oferi de la sine este un dar sfânt. Oferim în amintirea tuturor lucrurilor pe care Salvatorul le-a oferit”100.
În cuvântarea sa, el, de asemenea, a adaptat un mesaj care a fost publicat într-o revistă în acelaşi an în care a fost chemat ca apostol:
„De acest Crăciun, reparaţi un conflict. Căutaţi un prieten uitat. Scăpaţi de suspiciune şi înlocuiţi-o cu încredere. Scrieţi o scrisoare. Oferiţi un răspuns blând. Încurajaţi tinerii. Dovediţi-vă loialitatea prin vorbe şi fapte. Ţineţi o promisiune. Renunţaţi la o duşmănie. Iertaţi un duşman. Cereţi-vă scuze. Încercaţi să înţelegeţi. Cercetaţi aşteptările pe care le aveţi de la alţii. Gândiţi-vă mai întâi la altcineva. Fiţi buni. Fiţi blânzi. Râdeţi un pic mai mult. Exprimaţi-vă recunoştinţa. Uraţi bun venit unui necunoscut. Bucuraţi inima unui copil. Bucuraţi-vă de frumuseţea şi minunile pământului. Exprimaţi-vă dragostea şi, apoi, exprimaţi-o din nou”101.
În săptămâna următoare, preşedintele Hunter s-a dus în Mexico City pentru a organiza al 2.000-lea ţăruş al Bisericii. În urmă cu nouăsprezece ani, în Mexico City, într-un singur weekend, el a coordonat reorganizarea a cinci ţăruşi în cincisprezece ţăruşi. Preşedintele Gordon B. Hinckley a descris crearea celui de-al 2.000-lea ţăruş ca fiind „un punct de referinţă important în istoria Bisericii”.102
Într-o noapte din timpul acestor luni, Richard, fiul preşedintelui Hunter, se afla în Clădirea memorială Joseph Smith şi a văzut că una dintre angajate se afla într-un scaun rulant. El a spus: „Mi-am dat seama că nu folosea de mult timp respectivul scaun. Am mers să vorbesc cu ea şi i-am spus că tatăl meu avea un scaun rulant exact ca al ei. Ea mi-a spus că profetul Bisericii ei avea, de asemenea, un scaun rulant ca al ei. Ea a spus că dacă el poate, atunci poate că şi ea va putea. Acest lucru i-a oferit speranţă. Cred că tata este iubit de mulţi. Poate că unul dintre motive este că ei pot vedea că el a suferit asemenea lor, că el a îndurat suferinţele şi acest lucru le oferea speranţă”103.
La începutul anului 1995, preşedintele Hunter a dedicat Templul Bountiful, Utah. El a mai prezidat alte şase adunări de dedicare înainte să fi obosit atât de tare, încât a trebuit să fie internat în spital. Câteva zile mai târziu, după ce a fost externat, Biserica a emis un comunicat în care spunea că el avea cancer la prostată care i s-a extins la oase. Preşedintele Hunter nu a mai avut nicio apariţie publică în timpul ultimelor sale şase săptămâni de viaţă, deşi a continuat să aibă întâlniri cu proprii consilieri la reşedinţa sa şi să conducă, de acolo, treburile Bisericii. Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Sunt recunoscător că a avut ocazia de a dedica [acel templu], mai ales în lumina îndemnului său recent ca membrii Bisericii să „privească templul Domnului drept simbolul măreţ al calităţii [lor] de membri”104.
În data de 3 martie 1995, preşedintele Howard W. Hunter a decedat la vârsta de 87 de ani. Ultimele sale cuvinte, adresate celor aflaţi lângă patul său „cu un glas încet, duios”, au fost: „Mulţumesc”.105 Deşi a fost preşedintele Bisericii timp de doar nouă luni, influenţa sa a fost profundă. Vârstnicul James E. Faust a spus: „Membri ai Bisericii din întreaga lume s-au ataşat de el într-un mod special, fiind profetul, văzătorul şi revelatorul lor. Au văzut în el personificarea atributelor Salvatorului. Ei au reacţionat într-un mod remarcabil la mesajele sale profetice de a face ca vieţile noastre să fie mai asemănătoare celei a lui Hristos şi de a face ca templele noastre să fie locul central al preaslăvirii noastre”106.
La funerariile preşedintelui Hunter, preşedintele Gordon B. Hinckley l-a omagiat spunând:
„Un copac măreţ din pădure a căzut, lăsând în urmă un loc gol. O forţă măreaţă şi tăcută a plecat din rândul nostru.
S-au spus multe despre suferinţa sa. Cred că a continuat şi că a fost mai acută şi mai adâncă decât ar şti cu adevărat vreunul dintre noi. A dezvoltat o mare toleranţă faţă de durere şi nu s-a plâns de aceasta. Faptul că a trăit atât de mult este un miracol în sine. Suferinţa sa a oferit alinare şi a atenuat durerea multor altora care sufereau. Ei ştiu că el a înţeles greutatea poverilor lor. El s-a adresat suferinzilor cu o dragoste specială.
S-au spus multe despre bunătatea sa, despre grija sa şi amabilitatea sa. Toate sunt adevărate. El s-a supus modelului Domnului pe care L-a iubit. A fost un bărbat tăcut şi grijuliu. Dar, de asemenea, putea să se exprime cu un glas hotărât şi să dea sfaturi înţelepte
Fratele Hunter era bun şi blând. Dar, de asemenea, putea fi hotărât şi convingător în afirmaţii… Avea studii în drept. Ştia cum să prezinte lucrurile. El a expus diferitele premise într-un mod coerent. Apoi, îţi prezenta concluziile. Când vorbea, noi ascultam. Sugestiile sale erau de cele mai multe ori acceptate. Dar, atunci când nu erau acceptate, el dădea dovadă de flexibilitate încetând să insiste asupra lor
Mai bine de treizeci şi şase de ani, timp în care a purtat mantia apostolatului sfânt, el a fost un glas puternic şi hotărât în ceea ce priveşte declararea învăţăturilor lui Isus Hristos şi înaintarea lucrării Bisericii. El a călătorit peste tot în lume în calitate de slujitor înţelept şi capabil aflat în slujba Învăţătorului
Howard W. Hunter, profet, văzător şi revelator, a avut o mărturie sigură despre realitatea vie a lui Dumnezeu, Tatăl nostru Etern. El a depus mărturie cu mare convingere despre divinitatea Domnului Isus Hristos, Mântuitorul omenirii. El a vorbit cu dragoste despre profetul Joseph Smith şi despre toţi cei care l-au succedat pe acesta în această linie a succesiunii până în perioada preşedintelui Hunter
Dumnezeu să ne ajute să ne aducem mereu aminte de el pentru binele nostru”107.