Capitolul 11

Măreţia adevărată

„Faptul de a acţiona constant pentru a realiza lucrurile mărunte din viaţa de zi cu zi duce la măreţie adevărată.”

Din viaţa lui Howard W. Hunter

Preşedintele Howard W. Hunter ne-a învăţat că măreţia adevărată nu este rezultatul succesului lumesc, ci al „miilor de fapte mărunte, acte de slujire şi sacrificiu care înseamnă să-ţi dai sau să-ţi pierzi viaţa pentru alţii şi pentru Domnul”¹. Preşedintele Hunter şi-a trăit viaţa conform acestei învăţături. În loc să caute lumina reflectoarelor sau laudele altora, el a înfăptuit zilnic acte de slujire şi sacrificiu care au trecut deseori neobservate.

Un exemplu de slujire relativ neobservată a preşedintelui Hunter a fost îngrijirea acordată soţiei sale care a luptat cu deteriorarea sănătăţii mai bine de un deceniu. La începutul anilor 1970, Claire Hunter a început să sufere de dureri de cap şi pierderea memoriei. Ulterior, a suferit mai multe atacuri cerebrale mici în urma cărora a putut cu greu să vorbească şi să-şi folosească mâinile. Când a început să aibă nevoie de îngrijire permanentă, preşedintele Hunter a îngrijit-o cât de mult a putut, îndeplinindu-şi în acelaşi timp responsabilităţile de apostol. El a aranjat ca cineva să stea cu Claire în timpul zilei, iar el se îngrijea de ea în timpul nopţii.

În anul 1981, o hemoragie cerebrală a făcut ca Claire să nu mai poată merge şi vorbi. Cu toate acestea, preşedintele Hunter, uneori, o ajuta să se ridice din scaunul rulant şi o ţinea strâns pentru a putea dansa împreună aşa cum făceau cu ani în urmă.

După ce Claire a suferit o a doua hemoragie cerebrală, medicii au insistat ca ea să fie internată într-un centru de sănătate şi a rămas acolo în ultimele 18 luni ale vieţii ei. În acea perioadă, preşedintele Hunter mergea s-o vadă în fiecare zi, cu excepţia acelora în care călătorea îndeplinind însărcinări în cadrul Bisericii. Când revenea acasă, el mergea de la aeroport direct la ea pentru a fi împreună. Cea mai mare parte a timpului, ea era cufundată într-un somn adânc sau nu îl recunoştea, dar el a continuat să-i spună că o iubea şi să se asigure că avea tot ce-i trebuia.

Vârstnicul James E. Faust, din Cvorumul celor Doisprezece, a spus mai târziu că preşedintele Hunter a arătat prin „îngrijirea plină de dragoste şi tandreţe oferită soţiei sale, Claire, timp de peste zece ani cât a fost bolnavă, cel mai remarcabil devotament al unui bărbat faţă de o femeie, pe care mulţi dintre noi l-am văzut în vieţile noastre”².

După ce preşedintele Hunter a decedat, într-o biografie publicată în revista Ensign au fost citate învăţăturile sale despre măreţia adevărată şi s-a menţionat modul în care ele i-au ghidat viaţa:

„Deşi modestia adânc înrădăcinată l-a împiedicat să facă vreodată comparaţia, preşedintele Hunter a întruchipat propria definiţie a măreţiei. Măreţia lui s-a născut în perioade ale vieţii în care era încă necunoscut şi lua hotărâri importante de a munci din greu, de a încerca din nou când eşua şi de a-şi ajuta semenii. Aceste trăsături s-au reflectat în remarcabila sa capacitate de a reuşi în activităţi diverse precum muzica, dreptul, afacerile, relaţiile internaţionale, tâmplăria şi, mai presus de toate, aceea de a fi un «rob bun şi credincios» al Domnului [Matei 25:21]

Pentru al paisprezecelea preşedinte al Bisericii, îndeplinirea scopurilor Domnului a însemnat un act la fel de altruist şi natural ca cel de a-şi îndeplini responsabilităţile când era şcolar, ca tânăr tată, ca episcop devotat şi ca apostol neobosit. Via Domnului, aşa cum a înţeles-o Howard W. Hunter, necesită îngrijire permanentă şi tot ceea ce i-a cerut Învăţătorul său a fost să fie un «rob bun şi credincios». Preşedintele Hunter a îndeplinit acest lucru cu măreţie adevărată, acordând permanent atenţie exemplului Salvatorului pe care L-a slujit până la sfârşit”³.

Învăţături ale lui Howard W. Hunter

Definiţia dată de lume măreţiei induce, deseori, în eroare şi poate declanşa comparaţii dăunătoare.

Mulţi sfinţi din zilele din urmă sunt fericiţi şi se bucură de ocaziile pe care le oferă viaţa. Sunt îngrijorat totuşi de faptul că unii dintre noi sunt nefericiţi. Unii dintre noi simţim că nu ne îndeplinim idealurile. Mă îngrijorează în special aceia care au trăit în neprihănire dar gândesc că, pentru că nu au realizat în lume sau în Biserică ce au realizat alţii, ei au eşuat. Fiecare dintre noi doreşte să aibă măreţie, într-o anumită măsură, în viaţa sa. Şi de ce nu am dori? Aşa cum a scris odată cineva, în fiecare dintre noi se dă o luptă uriaşă cu dorul de casa celestă (vezi Evrei 11:13-16; D&L 45:11-14).

Când înţelegem cine suntem şi ce putem deveni, avem siguranţa că, alături de Dumnezeu, nimic nu este imposibil. Din momentul în care învăţăm că Isus doreşte ca noi să fim o rază de soare până când învăţăm mai pe deplin principiile de bază ale Evangheliei, noi suntem învăţaţi să ne străduim să atingem perfecţiunea. Nu este, deci, un lucru nou pentru noi să vorbim despre importanţa realizărilor. Dificultăţile apar când aşteptările exagerate ale lumii modifică definiţia măreţiei.

Ce este măreţia adevărată? Ce anume face ca o persoană să fie măreaţă?

Trăim într-o lume care pare să preaslăvească felul propriu de măreţie şi să producă felul propriu de eroi. Un sondaj realizat recent în rândul tinerilor în vârstă de 18 până la 24 de ani a arătat că tineretul de azi preferă indivizii „puternici, independenţi, învingători cu orice preţ” şi că ei caută, în mod evident, să-şi modeleze vieţile după a celor cu faimă şi „bogăţii nemăsurate”. În anii 1950, eroii erau Winston Churchill, Albert Schweitzer, preşedintele Harry Truman, regina Elizabeth şi Helen Keller – scriitoare şi lector oarbă şi surdă. Acestea au fost personalităţi care fie au ajutat la modelarea istoriei, fie au fost remarcate datorită vieţii lor inspiratoare. Astăzi, mulţi dintre primii zece eroi sunt actori şi actriţe şi alte persoane din lumea divertismentului, ceea ce sugerează o schimbare a atitudinii noastre (vezi U.S. News & World Report, 22 apr. 1985, p. 44-48).

Este adevărat că eroii lumii nu rămân prea mult timp în memoria publicului; dar, cu toate acestea, nu ducem niciodată lipsă de campioni şi oameni de succes. Auzim aproape zilnic de atleţi care bat recorduri; de oameni de ştiinţă care inventează dispozitive, mecanisme şi proceduri noi şi minunate; şi de medici care salvează vieţi folosind metode noi. Vedem permanent muzicieni şi persoane din sfera divertismentului cu talente de excepţie, precum şi artişti, arhitecţi şi constructori deosebit de talentaţi. Revistele, panourile publicitare şi reclamele TV ne bombardează cu imagini ale unor persoane cu dinţi perfecţi şi trăsături desăvârşite, purtând îmbrăcăminte modernă şi făcând ce fac oamenii „de succes”.

Pentru că avem mereu în faţă definiţia pe care o dă lumea măreţiei, este de înţeles că facem comparaţii între ceea ce suntem noi şi ceea ce sunt – sau par să fie – alţii şi, de asemenea, între ce avem noi şi ce au alţii. Deşi este adevărat că, în general, comparaţiile pot fi benefice şi ne pot motiva să facem mult bine şi să ne îmbunătăţim vieţile, deseori, permitem comparaţiilor injuste şi nepotrivite să ne distrugă fericirea, făcându-ne să ne simţim neîmpliniţi ori necorespunzători sau lipsiţi de succes. Uneori, din cauza acestor sentimente, suntem induşi în eroare şi ne concentrăm asupra eşecurilor noastre, ignorând aspectele vieţii noastre care pot conţine elemente de măreţie adevărată.⁴

„Măreţia adevărată [este rezultatul] miilor de fapte mărunte şi acte de slujire şi sacrificiu care înseamnă să-ţi dai sau să-ţi pierzi viaţa pentru alţii şi pentru Domnul.”

Faptul de a acţiona constant pentru a realiza lucrurile mărunte din viaţa de zi cu zi duce la măreţie adevărată.

În anul 1905, preşedintele Joseph F. Smith a făcut această afirmaţie profundă despre măreţia adevărată:

„Poate că lucrurile pe care noi le numim extraordinare, remarcabile sau neobişnuite fac istorie, dar ele nu reflectă viaţa adevărată.

De fapt, să faci bine acele lucruri pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie înfăptuite de întreaga omenire constituie măreţia adevărată. Să fii un tată de succes sau o mamă de succes înseamnă mai mult decât să fii un general de succes sau politician de succes” (Juvenile Instructor, 15 dec. 1905, p. 752.)

Această afirmaţie dă naştere unei întrebări: Care sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie „înfăptuite de întreaga omenire”? Cu siguranţă, printre ele se numără lucrurile care trebuie făcute pentru a fi un tată bun sau o mamă bună, un fiu bun sau o fiică bună, un elev bun, un coleg bun sau un vecin bun…

Faptul de a acţiona constant pentru a realiza lucrurile mărunte din viaţa de zi cu zi duce la măreţie adevărată. Mai concret, miile de fapte mărunte şi acte de slujire şi sacrificiu sunt cele care înseamnă să-ţi dai sau să-ţi pierzi viaţa pentru alţii şi pentru Domnul. Ele înseamnă dobândirea cunoaşterii despre Tatăl nostru din Cer şi despre Evanghelie. Ele înseamnă, de asemenea, să-i aducem pe alţii la credinţa şi înfrăţirea împărăţiei Sale. Aceste lucruri nu beneficiază, de obicei, de atenţia şi adulaţia lumii.⁵

Profetul Joseph era preocupat de actele zilnice de slujire şi îngrijire oferite altora.

Joseph Smith nu este ţinut minte pentru că a fost conducător militar, primar, arhitect, redactor sau candidat prezidenţial. Îl ţinem minte pentru că a fost profetul restaurării, un om dedicat dragostei de Dumnezeu şi înaintării lucrării Sale. Profetul Joseph a fost un creştin în toate aspectele vieţii sale. El era preocupat de lucrurile mărunte, de actele zilnice de slujire şi îngrijire oferite altora. Un băiat de 13 ani, Lyman O. Littlefield, a însoţit Tabăra Sionului care a plecat spre Missouri. Ulterior, el a relatat acest mărunt, dar important act de slujire din viaţa profetului:

„Călătoria a fost extrem de grea pentru toţi, iar suferinţa fizică alături de cunoaşterea persecuţiilor îndurate de fraţii noştri pe care mergeam să-i ajutăm m-au făcut să cad într-o zi într-o stare de depresie. În timp ce tabăra se pregătea de plecare, stăteam obosit şi gânditor pe marginea drumului. Profetul era cel mai ocupat bărbat din tabără; totuşi, când m-a văzut, s-a oprit din marea grabă spre alte îndatoriri pentru a spune un cuvânt de alinare unui copil. Punându-şi mâna pe capul meu, a spus: «Nu-ţi găseşti locul, băiatul meu? Dacă nu-l găseşti, trebuie să-ţi găsim unul». Această întâmplare mi s-a întipărit în minte şi nu am uitat-o, în pofida timpului îndelungat trecut de atunci şi a grijilor anilor grei” (în George Q. Cannon, Life of Joseph Smith the Prophet, Salt Lake City: Deseret Book Co., 1986, p. 344).

Altă dată, când guvernatorul Carlin din Illinois l-a trimis pe şeriful Thomas King al ţinutului Adams şi pe alţi câţiva pentru a-l aresta pe profet şi a-l da pe mâna emisarilor guvernatorului Boggs din Missouri, şeriful King s-a îmbolnăvit foarte grav. La Nauvoo, profetul l-a luat pe şerif acasă la el şi l-a îngrijit ca pe un frate timp de patru zile (ibid., p. 372). Actele de slujire mărunte, pline de bunătate şi totuşi importante nu au fost rare în cazul profetului.

Scriind despre deschiderea magazinului [profetului Joseph Smith], din Nauvoo, vârstnicul George Q. Cannon a consemnat:

„Profetul însuşi nu a ezitat să se angajeze în activităţi de vânzare şi producere a produselor; Evanghelia, pe care o propovăduia el, era una a salvării temporale dar şi a exaltării spirituale, iar el dorea să-şi îndeplinească partea legată de munca fizică. El a făcut aceasta fără a se gândi la câştigul personal” (ibid., p. 385).

Într-o scrisoare, profetul a scris:

„Magazinul a fost umplut până la refuz şi eu am stat în spatele tejghelei ziua întreagă împărţind bunurile la fel de constant ca şi un alt lucrător pe care l-aţi văzut vreodată, pentru a le face înlesniri celor care erau constrânşi să fie lipsiţi de mesele lor obişnuite de Crăciun şi Anul Nou, deoarece le lipseau puţin zahăr, melasă, stafide etc.; şi, de asemenea, pentru a-mi face mie însumi plăcere, deoarece îmi place să-i servesc pe sfinţi şi să fiu slujitorul tuturor, sperând să pot fi exaltat la timpul ales de Domnul” (ibid., p. 386).

Despre această întâmplare, George Q. Cannon a comentat:

„Ce imagine este descrisă aici! Un bărbat ales de Domnul pentru a pune temelia Bisericii Sale şi pentru a fi profetul şi preşedintele ei, se bucură şi se mândreşte că îşi aşteaptă fraţii şi surorile ca un slujitor… Joseph nu a trăit nicio zi în care să nu fi simţit că Îl slujea pe Dumnezeu şi că obţinea trecere în ochii lui Isus Hristos arătând bunătate şi grijă vreunuia «dintre cei mai neînsemnaţi»” (ibid., p. 386)⁶.

„Profetul Joseph a fost un creştin în toate aspectele vieţii sale. El era preocupat de lucrurile mărunte, de actele zilnice de slujire şi îngrijire oferite altora.”

Măreţia adevărată rezultă din îndurarea greutăţilor vieţii şi din slujirea în moduri care trec deseori neobservate.

A fi un secretar de succes al Cvorumului Vârstnicilor sau o învăţătoare de succes a Societăţii de Alinare, un vecin iubitor sau prieten care ascultă durerile, acestea reprezintă o mare parte din ceea ce înseamnă măreţia adevărată. A face tot ce-ţi stă în putinţă în pofida dificultăţilor obişnuite asociate vieţii – şi poate în pofida eşecului – şi a continua să înduri şi să încerci continuu să birui greutăţile vieţii când aceste încercări şi însărcinări contribuie la progresul şi fericirea altora şi la salvarea eternă proprie, aceasta este măreţia adevărată.

Noi toţi dorim să avem măreţie, într-o anumită măsură, în această viaţă. Mulţi au realizat deja lucruri măreţe; alţii să străduiesc să atingă măreţia. Permiteţi-mi să vă încurajez să realizaţi şi, în acelaşi timp, să vă aduceţi aminte cine sunteţi. Nu lăsaţi iluzia trecătoarei măreţii lumeşti să pună stăpânire pe dumneavoastră. Mulţi oameni îşi pierd sufletele din cauza unor astfel de ispite. Nu merită să vă vindeţi buna reputaţie – cu niciun preţ. Măreţia adevărată înseamnă să rămâneţi fideli – „Fideli credinţei ce părinţii-au preţuit / Şi pentru care martirii toţi au pierit” (Imnuri, 1985, nr. 163).

Sunt convins că există, printre noi, mulţi eroi mari, neobservaţi şi uitaţi. Vorbesc despre aceia dintre dumneavoastră care, în linişte şi mereu, fac lucrurile pe care trebuie să le facă. Vorbesc despre aceia care sunt întotdeauna prezenţi şi întotdeauna dornici să acţioneze. Mă refer la fermitatea neobişnuită a mamei care, oră după oră, zi şi noapte, stă lângă copilul bolnav şi îl îngrijeşte în timp ce soţul ei este la muncă sau la şcoală. Mă refer şi la aceia care se oferă voluntar să doneze sânge sau să lucreze cu cei în vârstă. Mă gândesc la aceia dintre dumneavoastră care vă îndepliniţi, cu credinţă, îndatoririle preoţiei şi responsabilităţile în Biserică şi la studenţii care scriu, cu regularitate, acasă pentru a le mulţumi părinţilor pentru dragostea şi sprijinul lor.

Vorbesc, de asemenea, despre aceia care insuflă altora credinţă şi dorinţa de a trăi potrivit Evangheliei – aceia care lucrează neîncetat pentru a clădi şi modela vieţile altora fizic, social şi spiritual. Mă refer la aceia care sunt oneşti şi buni şi muncitori în îndeplinirea însărcinărilor zilnice, dar care sunt, de asemenea, slujitori ai Învăţătorului şi păstori ai turmei Lui.

Nu intenţionez să ignor marile realizări ale lumii, care ne oferă atâtea ocazii de a acţiona şi care aduc cultură, ordine şi entuziasm în vieţile noastre. Încerc doar să vă propun să încercăm să ne concentrăm mai mult asupra lucrurilor din viaţă care vor avea cea mai mare valoare. Să vă amintiţi că Salvatorul a fost Cel care a spus: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru” (Matei 23:11).⁷

Pentru a atinge măreţia adevărată este nevoie să facem permanent fapte mărunte şi, uneori, obişnuite de-a lungul unei perioade îndelungate.

Fiecare dintre noi vede indivizi care se îmbogăţesc sau au succes aproape instantaneu – aproape peste noapte. Eu cred că, deşi acest fel de succes poate fi realizat de cineva fără strădanie îndelungată, măreţia instantanee nu există. Atingerea adevăratei măreţii este un proces de lungă durată. Poate implica unele eşecuri. Este posibil ca rezultatul final să nu fie întotdeauna clar, dar se pare că pentru atingerea ei este nevoie întotdeauna de fapte mărunte, uneori obişnuite, banale, înfăptuite cu regularitate şi consecvenţă de-a lungul unei perioade îndelungate. Trebuie să ne aducem aminte că Domnul a spus: „Din lucrurile mici iese ceea ce este mare” (D&L 64:33).

Măreţia adevărată nu este niciodată rezultatul întâmplării sau al unei fapte sau realizări singulare. Măreţia necesită formarea unui caracter. Necesită o multitudine de hotărâri corecte în alegerile zilnice dintre bine şi rău despre care a vorbit vârstnicul Boyd K. Packer când a spus: „De-a lungul anilor, aceste mici alegeri se vor aduna laolaltă şi vor arăta clar care ne este valoarea” (Ensign, nov. 1980, p. 21). Aceste alegeri vor arăta, de asemenea, ce suntem.⁸

Însărcinările obişnuite au deseori cel mai mare efect pozitiv asupra altora.

În timp ce ne evaluăm vieţile, este important să ne uităm nu numai la realizări, ci şi la condiţiile în care am muncit. Fiecare dintre noi este diferit şi unic; fiecare are un punct diferit de pornire în cursa vieţii; fiecare are o combinaţie unică de talente şi îndemânări; fiecare are setul propriu de provocări şi limite pe care să le înfrunte. Ca urmare, modul în care ne judecăm pe noi şi realizările noastre nu trebuie să includă numai dimensiunea sau importanţa şi numărul realizărilor; trebuie să cuprindă, de asemenea, condiţiile care au existat şi efectul pe care faptele noastre l-au avut asupra altora.

Acest ultim aspect al autoevaluării – efectul vieţilor noastre asupra vieţii altora – va fi cel care ne va ajuta să înţelegem de ce o parte a muncii obişnuite, neînsemnate făcute în viaţă trebuie să fie evaluată ca având o însemnătate atât de mare. Deseori, însărcinările obişnuite pe care le îndeplinim sunt cele care au cel mai mare efect pozitiv asupra vieţilor altora, nu lucrurile pe care lumea le raportează atât de des măreţiei.⁹

Înfăptuirea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a rânduit ca fiind importante va duce la măreţie adevărată.

Eu cred că felul de măreţie spre care Tatăl nostru din Cer doreşte ca noi să tindem este posibil să fie atins de toţi cei care trăiesc potrivit Evangheliei. Avem un număr nelimitat de ocazii să facem numeroasele lucruri simple şi minore care, în final, ne vor face măreţi. Cel mai bun sfat pentru aceia care şi-au dedicat viaţa slujirii şi sacrificiului pentru familiile lor, pentru alţii şi pentru Domnul este, pur şi simplu, să continue să facă acelaşi lucru.

Faţă de cei care duc mai departe lucrarea Domnului în moduri atât de neauzite, dar importante, faţă de cei care sunt sarea pământului şi tăria lumii şi coloana vertebrală a fiecărei naţiuni – faţă de dumneavoastră ne exprimăm admiraţia. Dacă veţi îndura până la sfârşit şi dacă veţi fi cutezători în mărturiile despre Isus, veţi atinge adevărata măreţie şi veţi trăi, într-o zi, în prezenţa Tatălui nostru din Cer.

Aşa cum a spus preşedintele Joseph F. Smith: „Să nu încercăm să înlocuim viaţa adevărată cu una artificială” (Juvenile Instructor, 15 dec. 1905, p. 753). Să ne aducem aminte că, dacă facem lucrurile pe care Dumnezeu le-a rânduit ca fiind importante, utile şi necesare, chiar dacă lumea le-ar putea considera neimportante şi insignifiante, ele vor conduce în cele din urmă la adevărata măreţie.

Ar trebui să ne străduim să ţinem minte cuvintele apostolului Pavel, mai ales dacă suntem nemulţumiţi de vieţile noastre şi simţim că nu am atins o anumită formă de măreţie. El a scris:

„Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.

Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice” (2 Corinteni 4:17-18).

Lucrurile mărunte sunt importante. Nu ne amintim de suma oferită de fariseu, ci de bănuţul văduvei, nici de puterea şi tăria armatei filistene, ci de curajul şi fermitatea lui David.

Fie ca noi să nu ne pierdem niciodată curajul de a înfăptui zilnic acele însărcinări pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie „înfăptuite de întreaga omenire”.¹⁰

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

De ce avem uneori o idee neclară despre ce este măreţia adevărată? (Vezi secţiunea 1.) De ce definiţia dată de lume măreţiei îi determină pe unii oameni să se simtă neîmpliniţi şi nefericiţi?
În ce fel se deosebeşte definiţia pe care o dă preşedintele Hunter măreţiei adevărate de definiţia oferită de lume? (Vezi secţiunea 2.) Cum poate să vă ajute în viaţă această definiţie a măreţiei adevărate? Gândiţi-vă la câteva „lucruri mărunte” cărora ar fi bine să le acordaţi mai mult timp şi mai multă atenţie.
Ce v-a impresionat în legătură cu actele mici de slujire ale lui Joseph Smith, menţionate în secţiunea 3? Care sunt câteva acte mici de slujire care v-au binecuvântat pe dumneavoastră?
Recitiţi exemplele din secţiunea 4 referitoare la ce constituie măreţia adevărată. Aţi văzut oameni dovedind măreţie adevărată în aceste moduri?
Ce putem învăţa din învăţăturile din secţiunea 5 despre modul în care se poate atinge măreţia adevărată?
Puteţi menţiona câteva exemple pe care le-aţi întâlnit de „însărcinări obişnuite pe care le îndeplinim [şi care au] cel mai mare efect pozitiv asupra vieţilor altora”? (Vezi secţiunea 6.)
Meditaţi asupra învăţăturilor preşedintelui Hunter din secţiunea 7. În ce fel duc slujirea şi sacrificiul la măreţia adevărată? Cum ne ajută „mărturia cutezătoare despre Isus” să atingem măreţia adevărată?

Scripturi suplimentare

1 Samuel 16:7; 1 Timotei 4:12; Mosia 2:17; Alma 17:24-25; 37:6; Moroni 10:32; D&L 12:8; 59:23; 76:5-6; 88:125

Ajutor pentru predare

„În timp ce vă pregătiţi, rugându-vă, să predaţi, puteţi fi îndrumaţi să accentuaţi anumite principii. Puteţi să dobândiţi o cunoaştere despre cum să prezentaţi cel mai bine anumite idei. Puteţi să descoperiţi exemple, lecţii practice şi povestiri care inspiră în activităţile simple ale vieţii. Puteţi să simţiţi îndemnul de a invita o anumită persoană să vă ajute la lecţie. Vi se poate aminti de o experienţă personală pe care o puteţi împărtăşi” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 48).