Capitolul 2

„Vă dau pacea Mea”

„O persoană poate avea parte de pace doar dacă se supune în mod necondiţionat – se supune Lui, Celui care este Domn al păcii, Cel care are puterea de a oferi pace.”

Din viaţa lui Howard W. Hunter

Unul dintre colegii preşedintelui Howard W. Hunter, din Cvorumul celor Doisprezece l-a descris ca fiind un bărbat cu o „răbdare extraordinară care provine de la o pace interioară măreaţă”¹. Preşedintele Hunter a vorbit deseori despre pacea interioară, învăţându-ne că o persoană o poate primi doar dacă se întoarce către Dumnezeu – având încredere în El, exercitând credinţă şi străduindu-se să facă voia Sa. O astfel de pace l-a ajutat de-a lungul multor perioade dificile.

La sfârşitul anului 1975, un doctor a recomandat ca soţia preşedintelui Hunter, Claire, să facă o operaţie pe creier. Preşedintelui Hunter i-a fost greu să hotărască dacă operaţia ar fi fost cel mai bun lucru pentru Claire, deoarece avea să îi suprasolicite trupul fragil şi să nu îi îmbunătăţească starea de sănătate. A mers la templu, s-a sfătuit cu membrii familiei şi, după aceea, a simţit că operaţia era cea mai bună speranţă de a-i oferi lui Claire ceva alinare. Descriind sentimentele sale din ziua operaţiei, el a scris:

„Am mers cu ea până în dreptul uşilor sălii de operaţii, i-am dat o sărutare şi ea a fost dusă dincolo de uşi. Pe măsură ce timpul trecea, eu aşteptam şi mă întrebam… Deodată, anxietatea puternică s-a transformat într-un sentiment de pace. Ştiam că luasem hotărârea corectă şi că primisem răspuns la rugăciunile mele”².

În anul 1989, preşedintele Hunter a avut o altă experienţă în care a simţit pace într-un moment dificil. Se afla la Ierusalim pentru a dedica Centrul Ierusalim pentru Studii privind Orientul Apropiat al Universităţii Brigham Young. Mai multe grupuri protestau împotriva prezenţei Bisericii în Ierusalim şi câteva au ameninţat cu violenţa. Unul dintre vorbitorii de la adunarea de dedicare a fost vârstnicul Boyd K. Packer, din Cvorumul celor Doisprezece, care, mai târziu, a spus, despre acest incident, următoarele:

„În timp ce vorbeam, în spatele sălii s-a iscat agitaţie. Bărbaţi în uniforme militare au intrat în încăpere. Ei i-au dat un bilet preşedintelui Hunter. M-am întors şi am cerut instrucţiuni. El a spus: «Este o ameninţare cu bombă. Îţi este frică?». Am spus: «Nu». El a spus: «Nici mie; termină de rostit cuvântarea»”³. Adunarea de dedicare a continuat fără incidente; nu a existat nicio bombă.

În astfel de situaţii, preşedintele Hunter şi-a pus încrederea în promisiunea de pace făcută de Salvator, pe care el o cita deseori: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).

Trebuie să „ne îndreptăm privirea asupra lui Isus” şi niciodată „să nu ne luăm ochii de la El, de la Cel în care trebuie să credem”.

Învăţături ale lui Howard W. Hunter

Isus Hristos este sursa noastră de pace adevărată.

Când a prezis naşterea lui Hristos, cu mai mult de 700 de ani înainte de acest eveniment, profetul Isaia a folosit titluri care exprimau o mare admiraţie… Unul dintre aceste titluri care este de mare interes pentru lumea de astăzi este „Domn al păcii” (Isaia 9:6). Isaia a declarat: „El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit” (versetul 7). Ce speranţă palpitantă pentru o lume obosită de război şi copleşită de păcate!⁴

Pacea după care lumea tânjeşte este un timp în care ostilităţile încetează; dar oamenii nu înţeleg că pacea este o stare a existenţei pe care oamenii o dobândesc doar ţinând seama de termenii şi condiţiile stabilite de Dumnezeu şi în niciun alt mod.

Într-un psalm din Cartea lui Isaia, se găsesc aceste cuvinte: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Această pace perfectă menţionată de Isaia vine doar la cel care are credinţă în Dumnezeu. Acest lucru nu este înţeles de o lume lipsită de credinţă.

Ultima dată când Isus a avut ocazia să ia cina cu Cei Doisprezece, El le-a spălat picioarele, a împărţit pâinea cu ei şi le-a oferit să bea din cupă; apoi, după ce Iuda a plecat din rândul lor, Învăţătorul le-a vorbit ceva vreme. Printre altele, El le-a spus despre moartea sa iminentă şi despre moştenirea pe care El a oferit-o fiecăruia dintre ei. El nu adunase niciun bun, nicio proprietate şi nicio avere. Cronicile ne spun că nu poseda nimic altceva în afară de hainele de pe El şi că, a doua zi după răstignire, acestea aveau să fie împărţite între soldaţi, care aveau să tragă la sorţi pentru a decide cine să ia haina Sa. El le-a dat darul Său ucenicilor prin intermediul acestor cuvinte simple, dar profunde: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).

El a folosit modul iudeilor de a saluta şi a binecuvânta: „Vă dau pacea Mea”. Acest mod de a saluta şi darul nu trebuiau să fie primite de ei în modul obişnuit, deoarece El a spus: „Nu v-o dau cum o dă lumea”. Nu erau urări fără acoperire, nici doar un gest politicos, aşa cum oamenii din lume folosesc cuvintele doar din obicei; ci, în calitate de Autor şi Domn al păcii, El le-a oferit-o. El a revărsat-o asupra lor şi le-a spus: „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. După doar câteva ore, ei aveau să aibă parte de necazuri, dar având pacea Sa ei putea învinge orice frică şi puteau să rămână credincioşi.

În acea seară memorabilă, ultimul lucru pe care El le-a spus lor, înainte de a rosti rugăciunea de încheiere, a fost: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).⁵

Noi cultivăm pacea pe măsură ce trăim potrivit principiilor Evangheliei.

Există o singură mână care ne îndrumă în univers, o singură lumină cu adevărat infailibilă, singurul far statornic pentru lume. Acea lumină este Isus Hristos, lumina şi viaţa lumii, lumina pe care un profet din Cartea lui Mormon a descris-o ca fiind „o lumină care este fără de sfârşit, care nu poate fi întunecată niciodată” (Mosia 16:9).

Pe măsură ce căutăm ţărmul siguranţei şi al păcii, fie că suntem bărbaţi sau femei, familii, comunităţi sau naţiuni, Hristos este singurul far pe care trebuie să ne bizuim. El este cel care a spus despre misiunea Sa: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6)

Gândiţi-vă, de exemplu, la următoarea instrucţiune pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi. El a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

Gândiţi-vă la ceea ce acest îndemn ar face în cartierul dumneavoastră sau al meu, în comunităţile în care dumneavoastră şi copii dumneavoastră locuiţi, în naţiunile care alcătuiesc această familie globală măreaţă. Îmi dau seama că această doctrină reprezintă o încercare dificilă, dar, cu siguranţă, este o încercare mai uşoară decât însărcinările teribile care apar ca urmare a războiului, sărăciei şi durerii cu care lumea continuă să se confrunte.⁶

Când încercăm să îi ajutăm pe cei care ne-au jignit, când ne rugăm pentru cei care ne asupresc, vieţile noastre pot fi frumoase. Avem pace când ne unim cu Spiritul şi unul cu celălalt pe măsură ce Îl slujim pe Domnul şi ţinem poruncile Sale.⁷

Lumea în care trăim, fie că este aproape de casă sau departe, are nevoie de Evanghelia lui Isus Hristos. Ea asigură singura cale prin care lumea va cunoaşte vreodată pacea… Avem nevoie de o lume mai paşnică, formată din familii, cartiere şi comunităţi mai paşnice. Pentru a asigura şi a cultiva o astfel de pace, „noi trebuie să-i iubim pe ceilalţi, atât pe duşmani, cât şi pe prieteni” [Învăţături ale preşedinţilor Bisericii: Joseph Smith (2007), p. 417]… Trebuie să fim prietenoşi. Trebuie să fim mai buni, mai blânzi, mai iertători şi mai puţini mânioşi.⁸

Modul principal de a acţiona al lui Dumnezeu este prin convingere şi răbdare şi prin suferinţă îndelungată, nu prin constrângere sau printr-o atitudine rigidă. El acţionează cerând cu blândeţe şi invitând cu bunătate.⁹

Cei care Îl resping pe Dumnezeu, cei care nu ţin poruncile Sale sau cei care încalcă legile Sale nu vor beneficia de promisiunea păcii. Profetul Isaia a vorbit despre decadenţa şi corupţia conducătorilor şi, apoi, şi-a continuat avertizarea spunând: „Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti, şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:20-21)

Indiferenţa faţă de Salvator sau faptul de a nu ţine poruncile lui Dumnezeu aduc cu sine lipsa de siguranţă, nelinişte interioară şi conflicte. Acestea sunt opuse păcii. O persoană poate avea parte de pace doar dacă se supune în mod necondiţionat – se supune Lui, Celui care este Domn al păcii, Cel care are puterea de a oferi pace.¹⁰

Necazurile lumii exprimate deseori prin intermediul unor titluri de ziare şocante trebuie să ne amintească să căutăm pacea pe care o putem dobândi trăind potrivit principiilor simple ale Evangheliei lui Hristos. Minorităţile care vociferează nu ne vor perturba pacea sufletului dacă ne iubim aproapele şi avem credinţă în sacrificiul ispăşitor al Salvatorului şi asigurarea liniştită pe care El ne-o oferă că putem dobândi viaţă veşnică. Unde găsim o astfel de credinţă într-o astfel de lume încercată? Domnul a spus: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide” (Luca 11:9-10).¹¹

Se pare că două adevăruri eterne trebuie să fie acceptate de toţi dacă dorim să avem pace în această lume şi viaţă eternă în lumea care va veni. (1) Că Isus este Hristosul, chiar Fiul Etern al Tatălui nostru Ceresc, care a venit pe pământ cu scopul anume de a mântui omenirea de păcat şi mormânt, şi că El trăieşte pentru a ne aduce înapoi în prezenţa Tatălui. (2) Că Joseph Smith a fost profetul Său, pregătit în aceste zile din urmă pentru a restaura adevărul care fusese pierdut de omenire din cauza încălcărilor. Dacă toţi oamenii ar accepta şi ar trăi potrivit acestor două adevăruri fundamentale, ar exista pace pe pământ.¹²

Dacă tu însuţi faci faţă… ispitelor şi eşti hotărât să plăteşti preţul zilnic de a trăi potrivit legii secerişului având gânduri şi fapte curate şi morale, făcând lucruri oneste şi fără prihană, dând dovadă de integritate şi conştiinciozitate când studiezi, ţinând post, rugându-te şi preaslăvind, vei secera recolta libertăţii, a păcii interioare şi a prosperităţii.¹³

O viaţă dedicată slujirii altruiste va fi, de asemenea, una care are parte de acea pace care depăşeşte orice înţelegere… Această pace poate fi dobândită doar trăind potrivit principiilor Evangheliei. Aceste principii constituie programul Domnului păcii.¹⁴

Atât de multe lucruri din lumea noastră au scopul de a distruge… pacea personală prin intermediul păcatelor şi ispitelor de toate felurile. Ne rugăm ca sfinţii să-şi trăiască viaţa în armonie cu exemplul perfect pe care Isus din Nazaret ni l-a oferit.

Ne rugăm ca eforturile lui Satana să fie zădărnicite, ca vieţile oamenilor să fie paşnice şi calme, ca membrii familiilor să poată fi apropiaţi şi preocupaţi unul de celălalt, ca episcopiile şi ţăruşii, ramurile şi districtele să poată alcătui măreţul trup al lui Hristos, îndeplinind fiecare nevoie, alinând fiecare durere, vindecând fiecare rană până când întreaga lume, aşa cum Nefi a implorat, va „[înainta] cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranţei şi o iubire de Dumnezeu şi de toţi oamenii ”.

Nefi a continuat: „Şi acum iată, fraţii mei preaiubiţi, aceasta este calea; şi nu este nicio altă cale” (2 Nefi 31:20-21).¹⁵

„O viaţă dedicată slujirii altruiste va fi, de asemenea, una care are parte de acea pace care depăşeşte orice înţelegere.”

Salvatorul ne poate ajuta să găsim pace indiferent de necazurile din jurul nostru.

Isus nu a fost cruţat de suferinţe, durere, chin şi lovituri. Este imposibil de descris povara pe care a purtat-o şi nu avem înţelepciunea de a înţelege descrierea pe care profetul Isaia I-a făcut-o, numindu-L „om al durerii” (Isaia 53:3). A fost chinuit aproape toată viaţa Sa şi, dintr-o perspectivă muritoare, El a fost distrus pe Căpăţâna. Ni se cere să nu privim viaţa cu ochi muritori; datorită viziunii spirituale, noi ştim că ceva foarte diferit se întâmpla pe cruce.

Pacea se afla pe buzele şi în inima Salvatorului indiferent de cât de groaznice Îi erau chinurile. Aşa să fie şi în cazul nostru – în inima noastră, în căminele noastre, în naţiunile noastre din întreaga lume şi chiar în loviturile pe care, din când în când, Biserica le primeşte. Nu trebuie să ne aşteptăm să trecem prin viaţă ca indivizi sau ca grup fără a avea parte de opoziţie.¹⁶

O persoană poate locui într-un loc frumos şi paşnic, dar, din cauza contradicţiilor interioare şi a discordiei, să fie într-o stare permanentă de agitaţie. Pe de altă parte, o persoană se poate afla în mijlocul distrugerii şi vărsării de sânge provocate de război şi, totuşi, să aibă liniştea unei păci de nedescris. Dacă privim către om şi căile lumii, vom vedea agitaţie şi confuzie. Dar dacă ne întoarcem către Dumnezeu, vom găsi pace pentru sufletele neliniştite. Acest lucru a fost clarificat de cuvintele Salvatorului: „În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33); când Şi-a oferit darul celor doisprezece şi întregii omenirii, El a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea…” (Ioan 14:27).

Putem găsi această pace acum, într-o lume a conflictului, numai dacă vom accepta măreţul Său dar şi vom da ascultare invitaţiei Sale: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28-29).

Această pace ne oferă adăpost împotriva agitaţiei lumeşti. Cunoaşterea faptului că Dumnezeu trăieşte, că noi suntem copiii Săi şi că El ne iubeşte ne alină inimile tulburate. Răspunsul la această căutare se găseşte în credinţa în Dumnezeu şi în Fiul Său, Isus Hristos. Acest lucru ne va aduce pace acum şi în eternitatea care va urma.¹⁷

În această lume a confuziei şi a progresului temporal făcut în grabă, trebuie să ne concentrăm asupra simplităţii lui Hristos… Trebuie să studiem lucrurile de bază şi simple ale adevărurilor propovăduite de Învăţător şi să eliminăm lucrurile controversate. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să fie adevărată şi nu bazată pe speculaţii. Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos poate fi o influenţă puternică, profundă şi faptul de a o accepta cu adevărat ne oferă o experienţă religioasă deosebită. Unul dintre punctele forte ale religiei mormone este această transpunere a crezului în modul nostru zilnic de a gândi şi a ne comporta. Acest lucru înlocuieşte agitaţia şi confuzia cu pace şi linişte.¹⁸

Îndreptându-ne privirea asupra lui Isus, putem învinge lucrurile care ar putea să distrugă pacea.

Permiteţi-mi să vă amintesc una dintre cele mai mari povestiri despre triumful lui Hristos asupra a ceea ce ne testează, ne încearcă şi ne aduce frică în inimă. Când ucenicii lui Hristos au plecat într-una dintre frecventele lor călătorii pe Marea Galileii, noaptea era foarte întunecată, iar vremea era rea şi potrivnică. Valurile erau învolburate şi vântul bătea cu putere, iar aceşti bărbaţi plăpânzi şi muritori erau înfricoşaţi. Din nefericire, nu era nimeni cu ei pentru a-i calma şi salva, deoarece Isus rămăsese singur pe mal.

Ca de obicei, El veghea asupra lor. El îi iubea şi avea grijă de ei. În cel mai întunecat moment al lor, ei s-au uitat şi au văzut în întuneric o siluetă, îmbrăcată cu o robă care flutura, care venea spre ei păşind pe apă. Ei au ţipat îngroziţi văzând aceasta, gândindu-se că era o fantomă care mergea pe apă. Şi, prin furtună şi întuneric, către ei – la fel şi pentru noi, atunci când, aflându-ne în mijlocul întunericului vieţii, oceanul pare atât de mare şi bărcile noastre atât de mici – s-a auzit cel mai măreţ şi liniştitor glas al păcii, care spunea: „Eu sunt; nu vă temeţi”. Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”. Şi răspunsul pe care Hristos i l-a dat a fost acelaşi pe care ni-l oferă tuturor: „Vino!”.

Petru a sărit din barcă direct în valurile învolburate şi, cât timp privirea i-a fost îndreptată asupra Domnului, vântul n-a făcut decât să-i răvăşească părul, iar ploaia să-i ude roba, dar totul era în regulă. Doar atunci când credinţa sa a lăsat loc îndoielii şi nu s-a mai uitat la Învăţător pentru a se uita la valurile furioase şi la adâncul întunecat de sub el, doar atunci a început să se scufunde. Din nou, asemenea celor mai mulţi dintre noi, el a strigat: „Doamne, scapă-mă!”. Dar Isus nu l-a abandonat. El Şi-a întins mâna şi l-a prins pe ucenicul care se îneca, adresându-i o mustrare blândă: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”.

Apoi, fiind în siguranţă în mica lor ambarcaţiune, ei au văzut cum vântul a încetat să mai bată şi valurile învolburate s-au liniştit. Curând, ei se aflau în siguranţă, în portul sigur, acolo unde, într-o zi, sperăm să ajungem cu toţii. Echipajul, precum şi ucenicii Săi, erau toţi extrem de uimiţi. Unii dintre ei s-au adresat Lui cu un titlul pe care îl declar şi eu astăzi: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (adaptare după Farrar, The Life of Christ, p. 310-313; vezi Matei 14:22-33).

Am convingerea fermă că, dacă în calitate de persoane, de familii, comunităţi şi naţiuni, am putea, asemenea lui Petru, să ne îndreptăm privirea asupra lui Isus, şi noi vom putea să păşim în mod triumfător pe „valurile învolburate ale lipsei de credinţă” şi să „nu ne înfricoşăm de faptul că vânturile îndoielii se înteţesc”. Dar dacă ne îndepărtăm privirea de la El, Cel în care trebuie să credem, aşa cum este atât de uşor de făcut şi cum lumea este atât de ispitită să facă, dacă ne uităm la puterea şi furia acelor elemente ale naturii atât de terifiante şi distructive care ne înconjoară în loc să ne uităm la El, Cel care ne poate ajuta şi salva, atunci, în mod inevitabil, ne vom scufunda într-o mare a conflictului, a tristeţii şi a disperării.

În astfel de momente, când simţim că potopul ameninţă să ne înece şi adâncul este pe cale să înghită vasul abandonat al credinţei noastre, mă rog ca noi să auzim întotdeauna din mijlocul furtunii şi al întunericului cuvintele dulci ale Salvatorului lumii: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei 14:27).¹⁹

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

Preşedintele Hunter ne învaţă că Isus Hristos este sursa păcii adevărate (vezi secţiunea 1). Ce experienţe aţi avut care v-au ajutat să cunoaşteţi acest adevăr? Cum putem primi pacea pe care Isus ne-o oferă?
În ce mod ne aduce pace faptul de a-i iubi pe alţii? (Vezi secţiunea 2.) Cum ne ajută faptul de a trăi potrivit Evangheliei să avem pace? De ce este necesar să ne „[supunem] în mod necondiţionat” Salvatorului pentru a avea pace?
Recapitulaţi învăţăturile preşedintelui Hunter din secţiunea 3. Cum aţi trăit împlinirea promisiunii Salvatorului, care a spus că ne va „da odihnă” de la poverile noastre când venim la El?
Meditaţi asupra relatării preşedintelui Hunter despre mersul pe apă al lui Petru (vezi secţiunea 4). Ce putem învăţa din această relatare despre cum să găsim pace în perioadele dificile? Cum v-a ajutat Salvatorul să „îndrăzniţi” şi să „nu vă temeţi” în perioadele dificile?

Scripturi suplimentare

Psalmii 46:10; 85:8; Isaia 32:17; Marcu 4:36-40; Romani 8:6; Galateni 5:22-23; Filipeni 4:9; Mosia 4:3; D&L 19:23; 59:23; 88:125

Ajutor pentru predare

Invitaţi membrii clasei să aleagă una dintre secţiunile capitolului despre care ar dori să discute şi să formeze un grup împreună cu ceilalţi care aleg aceeaşi secţiune. Încurajaţi fiecare grup să discute întrebarea asociată fiecărei secţiuni, care se găseşte la sfârşitul capitolului.