Capitolul 20

Să mergem pe calea carităţii a Salvatorului

Piatra de siliciu a compasiunii arată măsura în care suntem ucenici; arată măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul.”

Din viaţa lui Howard W. Hunter

Preşedintele Howard W. Hunter ne-a învăţat că Salvatorul „ne-a dat dragostea Sa, slujirea Sa şi viaţa Sa… Trebuie să ne străduim să dăm aşa cum a dat El”¹. În mod special, preşedintele Hunter i-a încurajat pe membrii Bisericii să urmeze exemplul de caritate al Salvatorului în viaţa lor zilnică.

Actele de caritate au fost un aspect definitoriu al carierei în domeniul juridic a lui Howard W. Hunter. Un coleg avocat a explicat:

„El a petrecut mult timp acordând asistenţă juridică [gratuită]… pentru că nu avea inima să trimită o notă de plată… A fost prieten, îndrumător, consilier şi un profesionist care era preocupat mai mult să vadă că oamenii primesc ajutorul de care aveau nevoie decât ca el să fie recompensat pentru acel ajutor”².

Caritatea a fost, de asemenea, o caracteristică specifică a slujirii în Biserică a preşedintelui Hunter. O femeie care a spus că el a fost învăţătorul ei cu cea mai mare influenţă a explicat câteva dintre motive:

„Am observat întotdeauna că acest om îi iubeşte pe ceilalţi pentru că le acorda întotdeauna prioritate, ascultându-i pentru a înţelege şi împărtăşindu-şi experienţele, ceea ce era una dintre cele mai mari plăceri ale sale. El m-a învăţat să înţeleg importanţa acestor virtuţi şi să simt bucuria punerii lor în practică”³.

O altă femeie din ţăruşul preşedintelui Hunter, din California, i-a adus acest omagiu:

„Preşedintele Howard W. Hunter a fost preşedintele nostru de ţăruş cu mulţi ani în urmă, când familia noastră locuia în Ţăruşul Pasadena. Tatăl meu murise, lăsând-o pe mama să ne crească pe sora mea mai mare şi pe mine. Deşi nu eram o familie cunoscută în ţăruşul care acoperea o zonă geografică imensă, preşedintele Hunter ne cunoştea personal.

Cea mai importantă amintire pe care o am despre el este despre întâmplarea care m-a ajutat să-mi înţeleg valoarea. După fiecare conferinţă de ţăruş, obişnuiam să aşteptăm în rând pentru a da mâna cu el. Întotdeauna, el lua mâna mamei şi spunea: «Ce mai faci soră Sessions şi ce fac Betty şi Carolyn?». Îmi făcea o foarte mare plăcere când îl auzeam spunându-ne pe nume. Ştiam că ne ştia şi că se îngrijea de bunăstarea noastră. Această amintire îmi încălzeşte încă inima”⁴.

Preşedintele Hunter a spus odată: „Simt că avem misiunea de a sluji şi salva, de a clădi şi exalta”⁵. Comentariile fraţilor din Cei Doisprezece arată cât de bine a îndeplinit el această misiune. „Are un fel de a-i face pe oameni să se simtă bine”, a spus unul, „nu îi domină. Este un bun ascultător”. Un altul a spus: „Când călătoreşti cu el, el veghează întotdeauna pentru a se asigura că toată lumea are ce-i trebuie şi că nimeni nu are neplăceri sau este neglijat”. Iar un altul a spus: „Este preocupat şi atent la ceilalţi. Este caritabil şi are o inimă iertătoare. Studiază Evanghelia, omenirea, natura umană”⁶.

Isus Hristos „a predat lecţii despre dragoste şi a oferit în repetate rânduri slujire altruistă altora. Toţi au beneficiat de dragostea Sa”.

Învăţături ale lui Howard W. Hunter

Cele două mari porunci sunt piatra de siliciu a Domnului pentru munca noastră de ucenici.

În timpurile străvechi, un test al purităţii aurului se făcea cu o bucată de minereu cu siliciu, neagră, netedă, numită piatră de siliciu. Când aurul era frecat de piatra de siliciu, acesta lăsa o dâră sau un semn pe suprafaţa ei. Aurarul compara acest semn cu o culoare din tabelul său de culori. Semnul era cu atât mai roşu cu cât cantitatea de cupru din aliaj era mai mare sau cu atât mai galben cu cât procentajul de aur era mai mare. Această procedură arăta foarte exact puritatea aurului.

Metoda de testare a aurului folosind piatra de siliciu era rapidă şi satisfăcătoare în majoritatea cazurilor. Dar aurarul care se îndoia totuşi de puritatea aurului făcea un test şi mai exact folosind un proces care implica focul.

Vă spun că Domnul a pregătit o piatră de siliciu pentru voi şi pentru mine, un mijloc de măsurare exterior al ucenicului din interiorul nostru, care ne măsoară credinţa şi care va supravieţui focurilor care vor veni.

Odată, în timp ce Isus îi învăţa pe oameni, un învăţător al Legii s-a apropiat de El şi I-a adresat această întrebare: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”.

Isus, învăţătorul cel mai mare, a răspuns omului, care evident cunoştea bine legea, cu o altă întrebare: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?”.

Omul a răspuns, rezumând cu hotărâre cele două mari porunci: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Aprobând, Hristos a răspuns: „Fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică” (Luca 10:25-28).

Viaţa eternă, viaţa lui Dumnezeu, viaţa pe care o căutăm îşi are rădăcinile în două porunci. Scripturile spun că „în aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii” (Matei 22:40). Iubeşte-L pe Dumnezeu şi iubeşte-ţi aproapele. Cele două acţionează împreună; sunt inseparabile. În cel mai înalt sens, ele pot fi considerate sinonime. Ele sunt porunci pe care fiecare dintre noi le poate pune în practică.

Răspunsul pe care Isus l-a dat învăţătorului Legii ar putea fi considerat piatra de siliciu a Domnului. Cu o altă ocazie, El a spus: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40). El ne va măsura devotamentul faţă de El prin felul în care îi iubim şi slujim pe semenii noştri. Ce fel de semn lăsăm pe piatra de siliciu a Domnului? Suntem noi semeni buni? Ne arată testul că suntem aur de 24 de karate sau se detectează urme de aur fals?⁷

Salvatorul ne-a învăţat să-i iubim pe toţi oamenii, inclusiv pe aceia care sunt greu de iubit.

Ca scuză pentru că a adresat Învăţătorului o întrebare atât de simplă, învăţătorul Legii s-a gândit să se justifice întrebând: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10:29).

Noi toţi trebuie să fim etern recunoscători pentru această întrebare, pentru că răspunsul Salvatorului a cuprins una dintre cele mai bogate şi apreciate pilde ale Sale, una pe care fiecare dintre noi a citit-o şi a auzit-o din nou şi din nou:

„Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, şi l-au lăsat aproape mort.

Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

Un Levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.

Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.

S-a apropiat de i-a legat rănile, şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el.

A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: «Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere»” (Luca 10:30-35).

Apoi, Isus l-a întrebat pe învăţătorul Legii: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10:36). Acolo, Învăţătorul scoate piatra de siliciu a creştinismului. El cere ca puritatea noastră să fie măsurată cu ea.

Atât preotul, cât şi levitul din pilda lui Hristos ar fi trebuit să-şi amintească cerinţele legii: „Dacă vezi măgarul fratelui tău sau boul lui căzut pe drum, să nu-l ocoleşti, ci să-i ajuţi să-l ridice” (Deuteronomul 22:4). Dacă un animal trebuie ajutat, cu atât mai mult oamenii trebuie să fie dornici să ajute un frate în nevoie. Aşa cum a scris vârstnicul James E. Talmage: „Scuze [pentru a nu face astfel] sunt uşor de găsit; ele răsar uşor şi în număr mare precum buruienile pe marginea drumului” (Jesus the Christ, a 3-a ediţie, oraşul Salt Lake: Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, 1916, p. 431).

Samariteanul ne-a dat un exemplu de dragoste creştină pură. El a avut compasiune; el a mers la omul care fusese rănit de hoţi şi i-a legat rănile. El l-a dus la han, l-a îngrijit, a plătit cheltuielile pentru el şi a oferit mai mult în caz că avea nevoie în continuare de îngrijire. Aceasta este povestea dragostei unui aproape pentru aproapele său.

O axiomă veche spune că un om „înfăşurat în sine formează un pachet mic”. Dragostea poate face dintr-un pachet mic unul mare. Cheia este să ne iubim aproapele, inclusiv aproapele care este greu de iubit. Trebuie să ne aducem aminte că, deşi noi ne alegem prietenii, Dumnezeu îi alege pe cei ce sunt aproapele nostru – şi ei sunt pretutindeni. Dragostea nu trebuie să aibă graniţe; noi nu trebuie să punem limite loialităţii noastre. Hristos a spus: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?” (Matei 5:46).⁸

Domnul „ne va măsura devotamentul faţă de El prin felul în care îi iubim şi slujim pe semenii noştri”.

Noi trebuie să-i iubim şi slujim pe alţii când trec prin suferinţe.

Joseph Smith a scris o scrisoare sfinţilor, publicată în Messenger and Advocate (Mesager şi avocat), pe tema dragostei dintre oameni pentru a fi justificaţi în faţa lui Dumnezeu. El a scris:

„Dragi fraţi, este o îndatorire pe care fiecare sfânt s-ar cuveni să o aibă, de bunăvoie, faţă de fraţii săi – aceea de a-i iubi mereu şi de a-i ajuta întotdeauna. Pentru a fi justificaţi în faţa lui Dumnezeu, trebuie să ne iubim unul pe altul; trebuie să învingem răul; trebuie să-i vizităm pe orfani şi pe văduve şi să-i alinăm în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume; pentru că asemenea virtuţi se revarsă din marea fântână a religiei curate. Când ne întărim credinţa adăugând fiecare calitate care-i înfrumuseţează pe copiii lui Isus cel Binecuvântat, noi ne putem ruga când este vremea rugăciunii; îl putem iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine şi putem fi credincioşi în suferinţe, ştiind că răsplata pentru aceasta este mai mare în împărăţia cerului. Ce consolare! Ce bucurie! Fie ca eu să trăiesc în neprihănire şi fie ca răsplata mea să fie aceasta!” (History of the Church, 2:229).

Dacă vrem să fim semeni buni şi să avem pace în vieţile noastre, ni se cere să avem aceste două virtuţi, dragostea şi slujirea. Cu siguranţă, ele au existat în inima vârstnicului Willard Richards. În timp ce se afla în închisoarea Carthage, în după-amiaza martiriului lui Joseph şi Hyrum, paznicul închisorii le-a spus că ar fi în mai mare siguranţă dacă ar sta în celule. Joseph s-a întors către vârstnicul Richards şi l-a întrebat: „Dacă mergem în celulă, vei merge cu noi?”.

Vârstnicul Richards a răspuns: „Frate Joseph, nu mi-ai cerut să traversez râul cu tine – nu mi-ai cerut să vin la Carthage – nu mi-ai cerut să merg la închisoare cu tine – şi crezi că te-aş părăsi acum? Dar iată ce voi face; dacă tu vei fi condamnat la spânzurătoare pentru «trădare», eu voi fi spânzurat în locul tău, iar tu vei fi liber”.

Fiind probabil foarte emoţionat şi impresionat, Joseph a răspuns: „Dar nu poţi face acest lucru”.

Vârstnicul Richards a răspuns cu hotărâre: „O voi face” (vezi B. H. Roberts, A Comprehensive History of the Church, 2:283).

Testul la care a fost supus vârstnicul Richards a fost, probabil, mai mare decât cele de care vom avea parte cei mai mulţi dintre noi: testul focului, nu al pietrei de siliciu. Dar dacă ni se cere să facem aceasta, ne putem da viaţa pentru familia noastră, pentru prietenii noştri sau pentru semenii noştri?

Piatra de siliciu a compasiunii arată măsura în care suntem ucenici; arată măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. Vom lăsa noi însemnul aurului pur sau, precum preotul şi levitul, vom trece înainte pe alături?⁹

Trebuie să păşim cu mai multă hotărâre pe calea carităţii pe care ne-a arătat-o Isus.

Într-un mesaj important adresat sfinţilor din zilele din urmă din Nauvoo, cu un an înainte de martiriul său tragic şi prematur, profetul Joseph Smith a spus:

„Dacă dorim să avem şi să cultivăm dragostea faţă de alţii, trebuie să-i iubim pe ceilalţi, atât pe duşmani, cât şi pe prieteni… Creştinii trebuie să înceteze să se certe şi să se lupte unul cu altul şi să înceapă să cultive principiile unităţii şi prieteniei între ei” (History of the Church, 5:498-499).

Acesta este sfatul magnific de astăzi, aşa cum a fost [şi atunci]. Lumea în care trăim, fie că este aproape de casă sau departe, are nevoie de Evanghelia lui Isus Hristos. Ea asigură singura cale prin care lumea va cunoaşte vreodată pacea. Trebuie să fim mai buni unul cu altul, mai blânzi şi iertători. Trebuie să fim mai înceţi în a ne arăta mânia şi mai rapizi în a oferi ajutor. Trebuie să întindem mâna prieteniei şi să reţinem mâna răzbunării. Pe scurt, trebuie să ne iubim unul pe altul cu dragostea pură a lui Hristos, dovedind caritate şi compasiune sincere şi, dacă este necesar, să împărtăşim suferinţa, pentru că acesta este felul în care ne iubeşte Dumnezeu.

În adunările noastre de preaslăvire, cântăm deseori frumosul imn cu text scris de Susan Evans McCloud. Îmi permiteţi să vă aduc aminte câteva versuri ale acelui imn?

Doamne Îţi voi urma calea,
Învăţând să Te iubesc.
Îi voi ajuta pe alţii
Şi-astfel am să mă-ntăresc 

Cine-s eu să-i judec pe-alţii
Când şi eu păşesc greşit?
Iar în inima tăcută
Sunt tristeţi de neghicit 

Am să-l ajut pe-al meu frate,
Rănile voi vindeca.
Celor slabi şi celor singuri
Bunătate le voi da.
Am să-l ajut pe-al meu frate –
Doamne, Te voi urma.

(Imnuri, 1985, nr. 138)

Trebuie să păşim cu mai multă hotărâre şi să dăm dovadă de mai multă caritate pe calea pe care ne-a arătat-o Isus. Trebuie să-i „[ajutăm] pe alţii” şi, cu siguranţă, „astfel [ne vom întări]”. Dacă vom dori să facem mai mult pentru a învăţa „rănile [să vindecăm]”, vom avea şanse nenumărate să facem aceasta, să-i ajutăm pe „[cei] slabi şi [cei] singuri” şi să arătăm tuturor „bunătate”. Da, Doamne, trebuie să Te urmăm.¹⁰

Caritatea este dragostea pură a lui Hristos şi nu va da greş niciodată.

„Vă dau o poruncă nouă”, a spus [Isus]. „Să vă iubiţi unii pe alţii… Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35). Această dragoste pe care trebuie s-o avem faţă de fraţii şi surorile noastre din familia umană şi pe care Hristos o are faţă de fiecare dintre noi se numeşte caritate sau „dragostea pură a lui Hristos” (Moroni 7:47). Dragostea este aceea care a motivat suferinţa şi sacrificiul pe care le-a implicat ispăşirea lui Hristos. Este cel mai înalt pisc la care poate ajunge sufletul omenesc şi expresia cea mai profundă a inimii omeneşti…

Caritatea cuprinde toate celelalte virtuţi dumnezeieşti. Ea defineşte atât începutul, cât şi sfârşitul planului salvării. Când toate celelalte dau greş – dragostea lui Hristos – nu va da greş. Caritatea este cea mai măreaţă dintre trăsăturile divine.

Din mărinimia inimii Sale, Isus a vorbit celor săraci, celor oprimaţi, văduvelor, copilaşilor; fermierilor şi pescarilor şi acelora care se îngrijeau de capre şi oi; necunoscuţilor şi străinilor, celor bogaţi, celor puternici din punct de vedere politic, precum şi fariseilor neprietenoşi şi scribilor. El a slujit celor săraci, celor înfometaţi, celor defavorizaţi, celor bolnavi. El i-a binecuvântat pe ologi, pe orbi, pe surzi şi pe alţi oameni cu dizabilităţi fizice. El a alungat demonii şi spiritele rele care provocaseră îmbolnăviri mintale sau emoţionale. El i-a purificat pe aceia împovăraţi de păcat. El a predat lecţii de dragoste şi a oferit în repetate rânduri slujire altruistă altora. Toţi au beneficiat de dragostea Sa. Toţi au fost „privilegiaţi unul la fel ca altul şi nimeni nu [a fost] oprit” (2 Nefi 26:28). Acestea toate sunt expresii şi exemple ale carităţii Sale nemărginite.

Lumea în care trăim ar avea mult de câştigat dacă bărbaţii şi femeile de pretutindeni ar exercita dragostea pură a lui Hristos, care este bună, blândă şi umilă. Este lipsită de invidie şi mândrie. Este altruistă pentru că nu doreşte nimic în schimb. Nu tolerează răul sau reaua voinţă, nici nu se bucură de nedreptate; nu acceptă bigotismul, ura sau violenţa. Refuză să accepte ridiculizarea, vulgaritatea, abuzul sau ostracizarea. Îi încurajează pe oameni să trăiască alături în dragoste creştină indiferent de crez, rasă, naţionalitate, situaţie financiară, educaţie sau cultură.

Salvatorul ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit el; să ne îmbrăcăm „cu legătura carităţii” (D&L 88:125), aşa cum s-a îmbrăcat El. Suntem chemaţi să ne purificăm sentimentele, să ne schimbăm inimile, să ne punem faptele şi aspectul în acord cu ce spunem că credem şi simţim. Trebuie să fim ucenici adevăraţi ai lui Hristos.¹¹

Dragostea faţă de alţii este „o cale nespus mai bună”.

Fratele Vern Crowley a spus că, pe când era tânăr băiat, a învăţat ceva din lecţia importantă pe care profetul Joseph a dat-o sfinţilor din Nauvoo atunci când le-a spus: „Să-i iubim pe ceilalţi, atât pe duşmani, cât şi pe prieteni”. Aceasta este o învăţătură bună pentru fiecare dintre noi.

După ce tatăl său s-a îmbolnăvit, Vern Crowley şi-a asumat responsabilitatea de a conduce centrul de colectare a automobilelor vechi deţinut de familia sa, deşi avea numai cincisprezece ani. Uneori, unii clienţi profitau de tânăr şi componente ale maşinilor dispăreau din centru peste noapte. Vern era furios şi a jurat să prindă pe cineva şi să-l dea ca exemplu. Astfel, avea să se răzbune.

Chiar după ce tatăl său începuse să-şi revină după suferinţă, într-o seară, la ora închiderii, Vern îşi făcea rondul în curtea centrului. Era aproape întuneric. Într-un colţ îndepărtat al proprietăţii, el a observat pe cineva cărând către gardul din spate o piesă mare de autoturism. A alergat ca un atlet campion şi l-a prins pe tânărul hoţ. Primul său gând a fost să scape de supărare folosindu-şi pumnii şi, apoi, să-l târască pe băiat la biroul din faţă şi să cheme poliţia. Inima îi era plină de furie şi dorinţă de răzbunare. Îl prinsese pe hoţ şi intenţiona să-şi facă dreptate.

Pe neaşteptate, tatăl lui Vern s-a apropiat, şi-a pus mâna infirmă şi fără putere pe umărul fiului său şi a spus: „Văd că eşti puţin supărat, Vern. Pot să mă ocup eu?”. Apoi, s-a îndreptat spre presupusul tânăr hoţ, şi-a pus braţul în jurul umerilor săi, l-a privit în ochi o clipă şi a spus: „Fiule, spune-mi, de faci asta? De ce încercai să furi cutia asta de transmisie?”. Apoi, domnul Crowley a început să meargă spre birou ţinându-şi braţul în jurul umerilor băiatului şi adresându-i întrebări despre problemele maşinii tânărului. Înainte de a ajunge la birou, tatăl a spus: „Cred că ambreiajul e dus şi asta e cauza problemei tale”.

Între timp, Vern fumega de furie. „Cui îi pasă de ambreiajul lui?”, gândea el. „Să chemăm poliţia şi să terminăm.” Dar tatăl lui continua să vorbească. „Vern, adu-i un ambreiaj. Adu-i şi un rulment de decuplare. Şi dă-i o placă de presiune. Acestea ar trebui să fie tot ce ai nevoie pentru a repara maşina.” Tatăl a înmânat tânărului toate componentele de care încercase să-i jefuiască şi i-a spus: „Ia-le. Ia şi cutia de transmisie. Nu trebuie să furi, tinere. Cere doar. Există o cale de rezolvare pentru fiecare problemă. Oamenii doresc să ajute”.

Fratele Vern Crowley a spus că, în acea zi, a învăţat o lecţie despre dragoste pe care nu avea s-o uite. Tânărul a revenit deseori la centru. De bunăvoie, lună de lună, el a plătit toate componentele pe care Vic Crowley i le dăduse, inclusiv cutia de transmisie. În timpul acelor vizite, el l-a întrebat pe Vern de ce era tatăl lui aşa cum era şi de ce făcuse ce făcuse. Vern i-a spus ceva despre crezurile lor ca sfinţi din zilele din urmă şi cât de mult Îl iubea pe Domnul şi îi iubea pe oameni tatăl lui. În cele din urmă, hoţul a fost botezat. Vern a spus mai târziu: „Este greu de descris sentimentele pe care le-am avut şi prin ce am trecut atunci. Şi eu eram tânăr. Îmi prinsesem pungaşul. Aveam de gând să-l pedepsesc aspru. Dar tata m-a învăţat o altă cale”.

O altă cale? O cale mai bună? O cale superioară? O cale nespus mai bună? Oh, cât de mult ar putea câştiga lumea dintr-o astfel de lecţie magnifică. Aşa cum declară Moroni:

„De aceea, acela care crede în Dumnezeu cu siguranţă va putea să nădăjduiască într-o lume mai bună

Prin darul Fiului Său a pregătit Dumnezeu o cale cu mult mai bună” (Eter 12:4, 11).¹²

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

Ce doreşte preşedintele Hunter să spună prin faptul că numeşte cele două mari porunci „piatra de siliciu a Domnului”? (Vezi secţiunea 1.) Gândiţi-vă cum aţi răspunde la întrebările pe care preşedintele Hunter le adresează la sfârşitul secţiunii 1.
Recitiţi relatarea preşedintelui Hunter cu privire la pilda bunului samaritean (vezi secţiunea 2). Ce putem învăţa din aceste învăţături despre dragostea faţă de semeni? Cum ne putem spori dragostea faţă de aceia care ar putea fi „greu de iubit”?
În secţiunea 3, preşedintele Hunter ne învaţă că trebuie să-i iubim şi să slujim altora în momentele lor de suferinţă. Cum aţi fost binecuvântaţi de cineva care v-a iubit şi v-a slujit când aţi avut nevoie?
Meditaţi asupra învăţăturilor preşedintelui Hunter despre urmarea exemplului de caritate dat de Salvator (vezi secţiunea 4). Cum putem ajunge să avem o dragoste mai mare faţă de alţii? Care sunt unele modalităţi în care ne putem arăta mai activ dragostea?
În secţiunea 5, preşedintele Hunter trece în revistă unele dintre modurile în care Hristos a arătat dragostea Sa. Când aţi simţit dragostea Salvatorului în viaţa dumneavoastră? Ce binecuvântări aţi primit când aţi „[exercitat] dragostea pură a lui Hristos”?
Ce putem învăţa din povestirea despre Vern Crowley relatată de preşedintele Hunter? (Vezi secţiunea 6.) Cum putem înlocui sentimentul de „furie şi dorinţa de răzbunare” cu sentimentul carităţii? Ce experienţe trăite v-au ajutat să învăţaţi că această caritate este „o cale nespus mai bună”?

Scripturi suplimentare

Matei 25:31-46; 1 Corinteni 13; Efeseni 4:29-32; 1 Ioan 4:20; Mosia 4:13-27; Alma 34:28-29; Eter 12:33-34; Moroni 7:45-48; D&L 121:45-46

Ajutor pentru studiu

„Atunci când acţionaţi pe baza a ceea ce aţi învăţat, veţi primi o înţelegere mai mare şi de durată (vezi Ioan 7:17)” (Predicaţi Evanghelia Mea [2004], p. 19). Vă puteţi întreba cum aţi putea pune în practică învăţăturile acasă, la muncă şi în responsabilităţile din cadrul Bisericii.