Capitolul 23

„Nu erau mai puţin de folos”

Cei mai mulţi dintre noi vor fi tăcuţi, persoane relativ necunoscute care… lucrează fără ostentaţie. Celor care veţi considera acest lucru… neimpresionant, vă spun că nu sunteţi «mai puţin de folos» decât cel mai impresionant dintre colegii dumneavoastră.”

Din viaţa lui Howard W. Hunter

Preşedintele Howard W. Hunter a fost cunoscut nu doar ca un conducător dedicat şi profet preaiubit, ci şi pentru modul discret în care slujea. El a ştiut că slujirea în sine este importantă, nu faptul ca meritul lui să fie recunoscut. Vârstnicul Neal A. Maxwell, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a spus odată despre el: „Preşedintele Howard W. Hunter este un bărbat blând… Acesta este acelaşi bărbat modest care, atunci când m-am trezit după o zi obositoare şi plină de praf petrecută pentru a îndeplini împreună cu el o însărcinare în Egipt, l-am văzut lustruindu-mi în tăcere pantofii, lucru pe care el sperase să-l termine fără a fi văzut”¹.

Preşedintele Thomas S. Monson a remarcat prima dată modul umil de a sluji al preşedintelui Hunter cu prilejul dedicării Templului Los Angeles, California, în anul 1956, câţiva ani înainte ca ei să fie chemaţi ca apostoli. El a spus:

„Am fost prezentat preşedintelui Hunter când el slujea ca preşedinte al Ţăruşului Pasadena, California, şi avea responsabilitatea de a coordona acţiunile întreprinse la nivel local pentru dedicarea Templului Los Angeles (California). Era privilegiul meu să tipăresc biletele. Responsabilitatea sa era uriaşă. Eu am văzut numai acea parte care se referea la bilete, care aveau un cod bazat pe culori, erau etichetate şi numerotate în cel mai ordonat mod pe care îl văzusem vreodată. El îi lăuda cu generozitate pe alţii şi se asigura că numele său nu era evidenţiat în mod excesiv, chiar dacă el fusese forţa motrice din spatele acţiunilor monumentale întreprinse”².

Vârstnicul James E. Faust, din Cvorumul celor Doisprezece, a menţionat: „Nu era orgolios. Cu toată înţelepciunea sa, el putea să stea printre fraţi şi să vorbească foarte puţin. Era total împăcat cu sine”³.

Preşedintele Hunter a înţeles că fiecare act de slujire este important în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă este nerecunoscut sau necunoscut. Cu câteva săptămâni înainte de decesul preşedintelui Hunter, un prieten a întrebat: „Stimate preşedinte, care este funcţia sau chemarea cea mai importantă – cea de prieten drag şi de încredere sau cea de profet al lui Dumnezeu?”. După ce a auzit întrebarea, „preşedintele a meditat în tăcere timp de câteva minute; apoi, luând încet mâna prietenului său şi întorcându-şi capul direct către el, cu o lacrimă rostogolindu-se pe obrazul său slăbit, a răspuns: «amândouă sunt chemări sacre ce implică încredere»”⁴.

Slujirea care schimbă vieţi este realizată de multe persoane „care nu sunt în lumina reflectoarelor, cărora lumea nu le acordă atenţie”.

Învăţături ale lui Howard W. Hunter

Aceia care slujesc în tăcere şi nefiind recunoscuţi nu sunt „mai puţin de folos” decât aceia care sunt aplaudaţi de lume.

Despre tânărul şi cutezătorul căpitan Moroni s-a spus: „Dacă toţi oamenii ar fi fost şi ar fi şi vor fi în viitor la fel ca Moroni, iată, înseşi puterile iadului ar fi zdruncinate pentru veşnicie; da, diavolul nu ar avea putere niciodată asupra inimilor copiilor oamenilor” (Alma 48:17).

Ce compliment adus unui om renumit şi puternic! Nu-mi pot imagina un omagiu mai frumos adus de un om unui alt om. Două versete mai jos, se află o declaraţie despre Helaman şi fraţii săi, care au avut un rol mai puţin cunoscut decât cel al lui Moroni: „Acum iată, Helaman şi fraţii lui nu erau mai puţin de folos poporului decât Moroni” (Alma 48:19).

Cu alte cuvinte, chiar dacă Helaman nu a atras atât de mult atenţia asupra lui sau nu s-a remarcat atât de mult precum Moroni, el a fost la fel de trebuincios; adică, el a fost la fel de util sau de folositor ca Moroni.

Evident, am putea învăţa multe studiind viaţa căpitanului Moroni. El este un exemplu de credinţă, slujire, dedicare, devotament şi multe alte trăsături divine. Dar, în loc să-mi concentrez atenţia asupra acestui bărbat magnific, eu am ales să privesc la aceia care nu sunt în lumina reflectoarelor, cărora lumea nu le acordă atenţie, care, totuşi, nu sunt „mai puţin de folos”, după cum se spune în scripturi.

Nu vom fi cu toţii ca Moroni, fiind aclamaţi de colegii noştri întreaga zi, în fiecare zi. Cei mai mulţi dintre noi vor fi tăcuţi, persoane relativ necunoscute care vin şi pleacă şi lucrează fără ostentaţie. Celor care veţi considera acest [gând] întristător sau înfricoşător sau, pur şi simplu, neimpresionant, vă spun că nu sunteţi «mai puţin de folos» decât cel mai impresionant dintre colegii dumneavoastră. Şi dumneavoastră, de asemenea, faceţi parte din armata lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă, de exemplu, la slujirea totală pe care o mamă sau un tată o oferă în anonimatul liniştit al unui cămin demn al unui sfânt din zilele din urmă. Gândiţi-vă la învăţătorii clasei de Doctrină a Evangheliei, la dirijorii corului Societăţii Primare, la conducătorii cercetaşilor şi la învăţătoarele vizitatoare din cadrul Societăţii de Alinare care slujesc şi binecuvântează milioane de persoane, dar ale căror nume nu vor fi niciodată lăudate în mod public sau prezentate în media naţională.

Zeci de mii de persoane nevăzute fac posibil ca noi să avem parte de tot felul de ocazii şi de fericire în fiecare zi. Aşa cum se spune în scriptură, ele nu sunt «mai puţin de folos» decât acelea ale căror vieţi sunt pe prima pagină a ziarelor.

Lumina reflectoarelor istoriei şi a contemporanilor se concentrează deseori doar pe unul, în loc să se concentreze asupra mai multora. Persoane individuale sunt deseori remarcate dintre semenii lor şi percepute ca eroi. Recunosc că acest fel de atenţie este o modalitate de a identifica ce anume admiră sau consideră de o anumită valoare oamenii. Dar, uneori, această recunoaştere nu este meritată sau chiar poate proclama că lucruri greşite sunt valori.

Noi trebuie să ne alegem cu înţelepciune eroii şi exemplele, aducând, în acelaşi timp, mulţumiri legiunilor de prieteni şi cetăţeni care nu sunt faimoşi, dar care nu sunt „mai puţin de folos” decât acei oameni ca Moroni din viaţa noastră.⁵

În scripturi, mulţi oameni care au slujit în umbra altora au avut contribuţii importante.

Poate vă gândiţi împreună cu mine la câţiva oameni interesanţi din scripturi, care nu au fost în lumina reflectoarelor publice, dar care, priviţi prin lentilele istoriei, au dovedit că sunt adevăraţi eroi.

Mulţi dintre cei care citesc povestea marelui profet Nefi trec, aproape complet, cu vederea un al fiu cutezător al lui Lehi, al cărui nume era Sam. Nefi este unul dintre cele mai cunoscute personaje din întreaga Carte a lui Mormon. Dar Sam? Numele lui Sam este menţionat în carte de numai zece ori. Când Lehi şi-a sfătuit şi binecuvântat urmaşii, el i-a spus lui Sam:

„Binecuvântat eşti tu şi seminţia ta; căci tu vei moşteni ţara la fel ca şi fratele tău, Nefi. Iar seminţia ta va fi numărată laolaltă cu seminţia lui; iar tu vei fi chiar la fel ca fratele tău, iar seminţia ta va fi asemănătoare cu seminţia lui; iar tu vei fi binecuvântat în toate zilele tale” (2 Nefi 4:11).

Rolul lui Sam a fost, în esenţă, de a-l sprijini şi ajuta pe fratele său mai tânăr şi mai aclamat şi, în final, el a primit aceleaşi binecuvântări promise lui Nefi şi urmaşilor săi. Nimic din ce i s-a promis lui Nefi nu i-a fost refuzat credinciosului Sam; totuşi, noi cunoaştem foarte puţine detalii despre slujirea şi contribuţia lui Sam. În timpul vieţii, el a fost o persoană aproape necunoscută, dar el este, evident, un conducător triumfător şi un învingător în analele eternităţii.

Mulţi îşi aduc contribuţia în moduri neobservate. Ismael a călătorit împreună cu familia lui Nefi făcând sacrificii personale mari, suferind „multe neajunsuri, foamete, sete şi oboseală” (1 Nefi 16:35). Apoi, în mijlocul acestor neajunsuri, el a pierit în pustiu. Puţini dintre noi pot înţelege măcar puţin sacrificiul unui astfel de om în acele timpuri şi condiţii primitive. Poate, dacă am fi mai receptivi şi am avea mai multă înţelegere, şi noi am jeli, aşa cum au făcut fiicele lui în pustiu, gândindu-ne la ce a dat – şi la ce a renunţat – un om ca acesta pentru ca noi să putem avea Cartea lui Mormon.

Nume şi amintiri despre astfel de bărbaţi şi femei care nu au fost „mai puţin de folos” sunt nenumărate în Cartea lui Mormon. Fie că este mama Saria, ori fata Abiş, slujnică a reginei lamanite, fiecare şi-a adus contribuţii care au rămas necunoscute de ochii oamenilor, dar nu nevăzute de ochii lui Dumnezeu.

Sunt numai 12 versete în scriptură care vorbesc despre viaţa regelui Mosia, rege peste ţara Zarahemla şi tatăl faimosului rege Beniamin. Totuşi, slujirea sa în folosul oamenilor a fost esenţială. El i-a condus pe oameni prin „multe predici şi profeţii” şi i-a „[mustrat] tot timpul [prin] cuvântul lui Dumnezeu” (Omni 1:13). Limhi, Amulec şi Pahoran – ultimul a avut un suflet atât de nobil încât nu a condamnat când a fost acuzat total pe nedrept – sunt alte exemple de persoane care au slujit în mod altruist în umbra altora asupra cărora erau îndreptate luminile reflectoarelor.

Războinicul Teancum, care şi-a sacrificat viaţa, sau Laconius, judecătorul-şef care i-a învăţat pe oameni să se pocăiască în timpul conflictelor cu banda lui Gadianton, ori misionarii Omner şi Himni, rămaşi necunoscuţi, au fost toţi „nu mai puţin de folos” decât tovarăşii lor; totuşi, scripturile le-au acordat foarte puţină atenţie.

Nu cunoaştem multe lucruri despre Şiblon, fiul credincios al lui Alma a cărui poveste este prezentată foarte pe scurt între cea despre Helaman, viitorul conducător, şi cea despre Corianton, păcătosul; dar, este semnificativ faptul că el este descris ca fiind „un om drept [care] călca drept în faţa lui Dumnezeu” (Alma 63:2). Marele profet Nefi, menţionat în cartea lui Helaman, a avut un frate, pe nume Lehi, care este menţionat numai în trecere, dar este remarcat pentru faptul că „nu a fost mai prejos de [Nefi] în ceea ce priveşte lucrurile dreptăţii” [Helaman 11:19; vezi, de asemenea, versetul 18].⁶

După ce Abiş (stânga) a atins mâna reginei lamanite, regina s-a ridicat de la pământ (vezi Alma 19:15-29).

Chiar dacă nu suntem cunoscuţi, putem oferi multă slujire în împărăţie.

Desigur, există exemple de astfel de persoane de folos şi în dispensaţia noastră. Oliver Granger este felul de persoană din zilele din urmă tăcută, care oferă sprijin şi pe care Domnul a amintit-o în secţiunea 117 din Doctrină şi legăminte. Numele lui Oliver ar putea fi necunoscut multora, aşa încât îmi iau libertatea de a vă vorbi despre acest bărbat loial din perioada de la începuturi.

Oliver Granger era cu 11 ani mai mare decât Joseph Smith şi, la fel ca profetul, era din nordul statului New York. Din cauza frigului puternic şi neprotejării corespunzătoare, când avea 13 ani, Oliver şi-a pierdut în mare parte vederea. În pofida faptului că vederea îi era mult afectată, el a slujit în trei misiuni cu timp deplin. El a lucrat, de asemenea, la Templul Kirtland şi a slujit în cadrul Înaltului Consiliu din Kirtland.

Când cei mai mulţi dintre sfinţi au fost alungaţi din Kirtland, Ohio, Biserica a lăsat în urmă unele datorii neachitate. Oliver a fost desemnat să se întoarcă în Kirtland, să fie reprezentantul lui Joseph Smith şi al Primei Preşedinţii şi să soluţioneze problemele Bisericii. Despre această însărcinare, în Doctrină şi legăminte se spune: „De aceea, să se străduiască [dând dovadă de] sârguinţă pentru mântuirea Primei Preşedinţii a Bisericii Mele, spune Domnul” (D&L 117:13).

El a îndeplinit această însărcinare mulţumindu-i în aşa măsură pe creditori, încât unul dintre ei a scris: „Modul în care Oliver Granger gestionează treburile neterminate ale oamenilor care s-au mutat în Far West, soluţionându-le angajamentele neonorate şi, prin aceasta, susţinându-le integritatea, este cu adevărat demn de laudă şi şi-a câştigat dreptul la cea mai înaltă stimă din partea mea şi la o aducere aminte plină de recunoştinţă” (Horace Kingsbury, citat în Joseph Smith, History of the Church, 3:174.)

În perioada în care Oliver s-a aflat în Kirtland, unii oameni, inclusiv membri nemulţumiţi ai Bisericii, încercau să discrediteze Prima Preşedinţie şi să pună sub semnul întrebării integritatea membrilor ei răspândind acuzaţii false. Oliver Granger a adus „mântuirea Primei Preşedinţii” prin faptele sale şi prin slujirea sa credincioasă… Domnul a spus despre Oliver Granger: „Numele lui va fi ţinut în amintire sacră, din generaţie în generaţie, în vecii vecilor” (D&L 117:12). „Îl voi înălţa pe slujitorul Meu Oliver şi îi voi da un mare nume pe pământ şi printre oamenii Mei datorită integrităţii sufletului său” (History of the Church, 3:350).

Când a murit, în anul 1841, deşi rămăseseră puţini sfinţi în zona Kirtland şi chiar şi mai puţini prieteni ai sfinţilor, la funeraliile lui Oliver Granger au participat mulţi oameni din oraşele învecinate.

Deşi Oliver Granger nu este cunoscut astăzi la fel de bine ca alţi conducători din perioada de la începuturile Bisericii, el a fost, totuşi, un bărbat mare şi important prin slujirea pe care a oferit-o pentru împărăţie. Şi chiar dacă nimeni nu şi-ar aminti numele său în afară de Domnul, acest lucru ar însemna pentru el – şi pentru oricare dintre noi – o binecuvântare suficientă.⁷

Nefi este un exemplu de persoană care îşi aminteşte că Dumnezeu este sursa tăriei şi binecuvântărilor ei.

Consider că trebuie să fim conştienţi că poate exista un pericol spiritual pentru aceia care înţeleg greşit unicitatea faptului de a te afla întotdeauna în lumina reflectoarelor. Ar putea ajunge să tânjească după notorietate şi, astfel, să uite importanţa slujirii pe care o fac.

Nu trebuie să ne concentrăm asupra luminii trecătoare a popularităţii sau să punem acea strălucire atrăgătoare în locul esenţei muncii adevărate, dar deseori anonime, care ne aduce atenţia lui Dumnezeu, chiar dacă prin aceasta nu apărem la ştirile de la ora şase. De fapt, aplauzele şi atenţia ar putea deveni călcâiul lui Ahile spiritual chiar şi al celor mai talentaţi dintre noi.

Dacă lumina reflectoarelor popularităţii va fi să cadă asupra dumneavoastră la un moment dat în viaţă, ar putea fi bine să urmaţi exemplul personajelor din scripturi care au beneficiat de faimă. Nefi este unul dintre aceste exemple extraordinare. După tot ce a realizat în timpul călătoriei în pustiu împreună cu familia sa, atitudinea sa a arătat că el a continuat să se concentreze asupra lucrurilor care contau cel mai mult. El a spus:

„Iar atunci când doresc să mă bucur, inima mea geme din cauza păcatelor; cu toate acestea, eu ştiu în cine mi-am pus nădejdea.

Dumnezeul meu a fost sprijinul meu; El m-a condus prin suferinţele din pustiu; şi El m-a apărat pe apele de mare adâncime.

El m-a umplut pe mine cu iubirea Lui, chiar până la mistuirea totală a trupului meu.

El i-a făcut de ruşine pe duşmanii mei făcându-i să se cutremure în faţa mea” (2 Nefi 4:19-22).

Lumina reflectoarelor nu l-a orbit niciodată pe Nefi şi el a continuat să vadă sursa tăriei şi binecuvântărilor sale.⁸

Când înţelegem de ce slujim, nu ne va preocupa unde slujim.

În momentele în care primim atenţie şi ieşim în evidenţă, ne-ar putea fi de folos să răspundem întrebării: De ce slujim? Când înţelegem de ce, nu ne va preocupa unde slujim.

Preşedintele J. Reuben Clark, jr., a propovăduit acest principiu vital în viaţa sa. La conferinţa generală din luna aprilie a anului 1951, preşedintele David O. McKay a fost susţinut ca preşedinte al Bisericii după decesul preşedintelui George Albert Smith. Până atunci, preşedintele Clark a slujit ca primul consilier al preşedintelui Heber J. Grant şi, apoi, al preşedintelui George Albert Smith. Preşedintele McKay a fost al doilea consilier al ambilor bărbaţi.

În timpul ultimei sesiuni a conferinţei, când au fost prezentate treburile Bisericii, fratele Stephen L Richards a fost chemat să slujească în cadrul Primei Preşedinţii şi susţinut în calitate de prim consilier în cadrul acesteia. Preşedintele J. Reuben Clark, jr., a fost susţinut apoi în calitate de al doilea consilier. După susţinerea oficianţilor Bisericii, preşedintele McKay a explicat de ce îşi alesese consilierii în această ordine. El a spus:

„Am simţit că un principiu îndrumător în această alegere ar fi cel al vechimii în Consiliul [celor Doisprezece]. Cei doi bărbaţi îşi aveau locurile în acel forum care prezidează al Bisericii şi am simţit că ar fi indicat să-şi ocupe locurile în aceeaşi ordine în noul cvorum al Primei Preşedinţii” (în Conference Report, 9 apr. 1951, p. 151).

Preşedintelui Clark i s-a cerut apoi să vorbească după preşedintele McKay. Cuvântarea pe care a rostit-o cu acea ocazie a fost scurtă, dar a cuprins o învăţătură importantă: „În slujirea Domnului, nu contează unde slujeşti, ci, cum. În Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, o persoană ocupă locul pentru care este chemată în mod corect, loc pe care nu-l caută, nici nu-l refuză. Promit solemn preşedintelui McKay şi preşedintelui Richards să slujesc cu devotament şi loialitate deplină în însărcinările pe care le voi primi, în măsura maximă permisă de tăria şi talentele mele şi atât timp cât ele îmi vor da posibilitatea să le îndeplinesc, oricât de nepotrivit pentru această chemare aş putea fi” (Ibid., p. 154).

Învăţătura pe care preşedintele Clark a dat-o este exprimată în alt mod în această poezie de Meade McGuire, care a fost spusă de multe ori:

„Tată, unde voi lucra azi?
Şi dragostea-mi deplină mi-am revărsat.
El un loc neînsemnat mi-a arătat
Şi a spus: «Ţi-l dau în grija ta»
Am răspuns repede: «Nu acesta!
Nimeni, vreodată, nu mă va observa,
Oricât de bine mi-aş face munca.
Să fiu în acest loc neînsemnat nu e voia mea».
Ce a rostit nu a fost cu asprime;
El cu blândeţe mi-a răspuns:
«Cercetează-ţi inima, micuţule.
Lucrezi pentru ei sau pentru Mine?
Nazaret un loc neînsemnat a fost
Şi Galilea la fel a fost”

[vezi Best-Loved Poems of the LDS People, compilaţie de Jack M. Lyon şi alţii (1996), p. 152].

Regele Beniamin a declarat: „Iată, vă spun vouă că, din pricină că v-am spus că mi-am petrecut zilele în slujba voastră, eu nu doresc să mă laud, căci am fost numai în slujba lui Dumnezeu. Şi iată, vă spun aceste lucruri ca voi să puteţi învăţa înţelepciune; ca voi să puteţi învăţa că, atunci când sunteţi în slujba aproapelui, sunteţi numai în slujba Dumnezeului vostru” (Mosia 2:16-17).⁹

Trebuie să slujim cu credinţă şi în linişte, fiind precauţi cu privire la laudele altora.

Suntem „cei mai fericiţi şi cu cel mai mare succes în viaţă” când ale noastre „interese sunt îmbinate cu sprijinirea altora şi ajutorarea lor să-şi găsească drumul”.

Semnul de la intersecţia cu calea ferată, care ne avertizează să ne oprim, să privim şi să ascultăm ar putea fi un ghid pentru noi. Să ne oprim în trecerea noastră grăbită prin viaţă. Să căutăm toate lucrurile pe care le putem face manifestând prietenie, grijă, amabilitate şi toate micile nevoi umane pe care le putem împlini. Să-i ascultăm pe alţii şi să le aflăm speranţele şi problemele, pentru a putea contribui prin fapte mici la succesul şi fericirea lor.¹⁰

Preşedintele Ezra Taft Benson a spus: „Slujirea asemănătoare celei a lui Hristos exaltă… Domnul a promis că cei care îşi pierd vieţile slujindu-i pe alţii se vor găsi pe ei înşişi. Profetul Joseph Smith ne-a spus că noi trebuie să «consacrăm toată viaţa noastră» în vederea realizării scopurilor Sale (D&L 123:13)” (Ensign, nov. 1989, p. 5-6).

Dacă simţiţi că multe din ceea ce faceţi nu vă aduc multă faimă, nu vă descurajaţi. Cei mai mulţi dintre oamenii care au trăit vreodată nu au fost nici ei foarte faimoşi. Slujiţi şi creşteţi, cu credinţă şi în linişte. Fiţi precauţi cu privire la laudele oamenilor. Isus a spus în Cuvântarea de pe munte:

„Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.

Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.

Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,

pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:1-4).

Fie ca Tatăl nostru din Cer să vă răsplătească astfel mereu.¹¹

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

Ce încearcă preşedintele Hunter să ne ajute să înţelegem subliniind faptul că Helaman şi fraţii săi nu erau „mai puţin de folos” decât căpitanul Moroni? (Vezi secţiunea 1.) Cum vă poate ajuta înţelegerea acestui lucru?
Ce ne pot învăţa exemplele scripturale din secţiunea 2? Cum ne pot influenţa aceste exemple sentimentele în timp ce slujim? Cum aţi fost binecuvântaţi de alţii care au slujit în linişte şi neobservaţi?
Ce putem învăţa din povestirea pe care preşedintele Hunter o spune despre Oliver Granger? (Vezi secţiunea 3.) De ce nu trebuie să ne preocupe primirea recunoaşterii pentru slujirea noastră?
În ce fel poate fi periculoasă „lumina reflectorului popularităţii” sau faima? (Vezi secţiunea 4.) Ce puteţi învăţa din exemplul lui Nefi despre modul în care putem să continuăm să ne „[concentrăm] asupra lucrurilor care [contează] cel mai mult”?
Revedeţi relatarea preşedintelui J. Reuben Clark jr. din secţiunea 5. Ce vă impresionează la atitudinea şi cuvintele preşedintelui Clark? Gândiţi-vă cum aţi putea răspunde la întrebarea: „De ce slujesc?”. Cum putem ajunge să avem o atitudine care să ne ajute să facem tot ce putem mai bine indiferent de locul în care slujim?
În secţiunea 6, preşedintele Hunter ne vorbeşte despre promisiunea Domnului că „cei care îşi pierd vieţile slujindu-i pe alţii se vor găsi pe ei înşişi” (vezi Matei 10:39; 16:25). Ce înseamnă aceasta? Cum aţi constatat adevărul acestui lucru? În ce fel v-a adus fericire slujirea?

Scripturi suplimentare

Matei 6:2-7, 24; 20:25-28; Iacov 1:27; D&L 76:5-7; 121:34-37

Ajutor pentru studiu

„Împărtăşiţi ceea ce învăţaţi. Pe măsură ce faceţi aceasta, gândurile dumneavoastră vor deveni mai clare şi puterea dumneavoastră de reţinere va creşte” (Predarea, nu este chemare mai mare [1997], p. 17).