Capitolul 4

Moştenirea lăsată de pionieri – credinţa şi spiritul de sacrificiu

„Indiferent dacă aveţi strămoşi pionieri sau v-aţi alăturat Bisericii abia ieri, dumneavoastră faceţi parte din această imagine impresionantă de ansamblu pe care acei bărbaţi şi femei au visat-o… Ei au pus temelia. Iar datoria noastră este să construim pe această temelie.”

Din viaţa lui Gordon B. Hinckley

La dedicarea templului Columbus, Ohio, preşedintele Gordon B. Hinckley a vorbit despre strămoşii săi pionieri. El şi-a amintit mai târziu:

„Când stăteam în camera celestială, m-am gândit la străbunicul meu… Vizitasem recent mormântul său, care se află în Canada, în nordul graniţei cu New York… El a murit de tânăr, la vârsta de 38 de ani”.

Când străbunicul preşedintelui Hinckley a murit, fiul său Ira, care avea să devină bunicul preşedintelui Hinckley, nu avea nici măcar trei ani. Mama lui Ira s-a recăsătorit curând şi, după câţiva ani, s-a mutat în Ohio, apoi în Illinois. Ea a murit în anul 1842, lăsându-l pe Ira orfan la vârsta de treisprezece ani. Continuând povestea sa, preşedintele Hinckley a spus:

„Bunicul meu, Ira Hinckley, a fost botezat în Nauvoo şi, ulterior, a traversat câmpiile în migraţia pionierilor”. În timpul călătoriei din anul 1850, tânăra soţie a lui Ira şi fratele său vitreg au murit amândoi în aceeaşi zi. El le-a făcut nişte coşciuge simple, i-a îngropat şi şi-a luat bebeluşul şi l-a dus în valea Salt Lake.

La solicitarea lui Brigham Young, el a construit Cove Fort, a fost primul preşedinte al ţăruşului din Fillmore, Utah, şi a făcut alte o mie de lucruri pentru a ajuta la înaintarea acestei lucrări.

Apoi, a apărut tatăl meu… El a devenit preşedintele celui mai mare ţăruş din Biserică, ce avea peste 15.000 de membri”.

După ce a vorbit despre strămoşii săi, gândurile preşedintelui Hinckley s-au îndreptat către urmaşii săi. El a continuat:

„În timp ce mă aflam în templu, reflectând la viaţa acestor trei bărbaţi, m-am uitat la fiica mea, la fiica ei, care este nepoata mea, şi la copiii ei, care sunt strănepoţii mei. Am înțeles brusc că eram chiar în mijlocul acestor şapte generaţii – trei înaintea mea şi trei după mine.

În acea casă sacră şi venerată, mă gândeam că am colosala obligaţie de a transmite mai departe generaţiilor care au venit după mine ceea ce am primit ca moştenire de la strămoşii mei”¹.

Pe lângă faptul că şi-a exprimat recunoştinţa faţă de strămoşii săi pionieri şi pentru moştenirea lăsată de primii pionieri sfinţi ai zilelor din urmă, preşedintele Hinckley a subliniat deseori faptul că membrii Bisericii din întreaga lume sunt pionieri astăzi. În anul 1997, el le-a spus sfinţilor din Guatemala: „Anul acesta, noi sărbătorim ce-a de-a 150-a aniversare a sosirii pionierilor mormoni în valea Salt Lake. Ei au parcurs un drum lung în căruţe şi cu cărucioare. Ei erau pionieri. Dar pionieratul continuă. Avem pionieri în toată lumea şi dumneavoastră vă număraţi printre acei pionieri”². Sfinţilor din Thailanda, el le-a spus: „Dumneavoastră sunteţi pionieri şi ajutaţi la înaintarea lucrării Domnului în această naţiune măreaţă”³. Când a vizitat Ucraina în anul 2002, el a spus ceva asemănător: „Biserica a avut pionierii săi în perioada de început şi acum dumneavoastră sunteţi pionierii acestei perioade”⁴.

Când preşedintele Hinckley a vorbit despre pionierii din perioada de început a Bisericii, scopul său nu se rezuma doar la cei care au trăit în trecut. El a privit către viitor, sperând că sacrificiile şi credinţa acelor sfinţi vor „reprezenta o motivaţie puternică pentru noi toţi, deoarece fiecare dintre noi este un pionier pentru propria viaţă, deseori şi pentru propria familie”⁵.

„Puterea care a înflăcărat Evanghelia strămoşilor noştri a fost puterea credinţei în Dumnezeu.”

Învăţături ale lui Gordon B. Hinckley

Având viziune, muncind şi dând dovadă de încredere în puterea lui Dumnezeu care se manifesta prin ei, pionierii sfinţi din zilele din urmă din perioada de început a Bisericii şi-au transformat credinţa în realitate.

Datorită credinţei, un mic grup de convertiţi din perioada de început a Bisericii [din estul Statelor Unite] s-au mutat din New York în Ohio şi din Ohio în Missouri şi din Missouri în Illinois, căutând pace şi libertatea de a-L preaslăvi pe Dumnezeu aşa cum îi îndemna conştiinţa.

Prin ochii credinţei, ei au văzut un oraş frumos, [Nauvoo], când au traversat pentru prima dată mlaştinile din Commerce, Illinois. Având convingerea că credinţa fără fapte este moartă, ei au secat mlaştinile, au planificat construcţia unui oraş, au construit multe locuinţe, case pentru preaslăvire, şcoli şi, depăşind în măreţie orice altă construcţie, un templu, care atunci era cea mai frumoasă clădire din tot statul Illinois…

Curând mulţimi de oameni lipsiţi de respect şi cu intenţii ucigaşe au început să-i persecute. Profetul lor a fost ucis. Visele le-au fost spulberate. Din nou, cu ajutorul credinţei, ei s-au întărit potrivit modelului pe care el îl stabilise anterior şi s-au organizat pentru a face un alt exod.

Cu lacrimi în ochi şi cu inimile îndurerate, ei şi-au părăsit căminele confortabile şi atelierele lor de lucru. Au privit în urmă către templul lor sacru şi, apoi, având credinţă, şi-au îndreptat privirea către vest, către necunoscut şi neexplorat şi, deşi zăpezile iernii cădeau peste ei, ei au traversat râul Mississippi în acel februarie al anului 1845 şi şi-au croit drum prin noroiul preeriei din Iowa.

Având credinţă, ei au construit Winter Quarters lângă râul Missouri. Sute de oameni au murit pe măsură ce ciuma, dizenteria şi difteria acută s-au răspândit printre ei. Dar credinţa i-a întărit pe cei care au supravieţuit. Ei şi-au îngropat persoanele dragi acolo, pe un mal abrupt al râului, şi, în primăvara anului 1847, şi-au început călătoria către munţii din vest.

Prin credință, Brigham Young s-a uitat de-a lungul văii Salt Lake, atunci o zonă caldă şi aridă, şi a declarat: „Acesta este locul”. Din nou, prin credință, patru zile mai târziu, el şi-a pus bastonul pe pământ şi a spus: „Aici va fi construit templul Dumnezeului nostru”. Minunatul şi sfântul templu Salt Lake este o mărturie a credinţei, nu doar a credinţei celor care l-au construit, ci şi a credinţei celor care îl folosesc acum pentru această lucrare a dragostei altruiste.

Apostolul Pavel le-a scris evreilor: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se vad” (Evrei 11:1.) Toate realizările măreţe despre care am vorbit erau odată „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se vad”. Dar având viziune, muncind şi având încredere în puterea lui Dumnezeu, care lucra prin ei, ei şi-au transformat credinţa în realitate.⁶

Puterea care a înflăcărat Evanghelia strămoşilor noştri a fost puterea credinţei în Dumnezeu. A fost aceeaşi putere care a făcut posibil exodul din Egipt, traversarea Mării Roşii, lunga călătorie prin pustiu şi întemeierea Israelului pe pământul făgăduit …

Avem nevoie atât de mult de puternica înflăcărare a acelei credinţe în Dumnezeul cel viu şi în Fiul Său înviat, care trăieşte, căci aceasta a fost măreaţa, înflăcărata credinţă a Evangheliei strămoşilor noştri.

A lor a fost viziunea care a fost mai importantă decât orice altceva. Când au sosit în vest, ei se aflau la aproape o mie şase sute de kilometri distanţă de cea mai apropiată aşezare estică şi la aproape o mie trei sute de kilometri distanţă de cele din vest. O recunoaştere personală şi individuală a lui Dumnezeu, Tatăl lor Etern, la care puteau privi cu credinţă, a fost însăşi esenţa tăriei lor. Ei credeau în măreaţa poruncă din scripturi: „Vezi să te uiţi către Dumnezeu şi să trăieşti” (Alma 37:47). Având credinţă, ei au căutat să facă voia Sa. Având credinţă, ei au citit şi au acceptat învăţături divine. Având credinţă, ei au muncit până la epuizare, fiind mereu convinşi că Îi vor da socoteală Lui, Celui care este Tatăl şi Dumnezeul lor.⁷

Avem în urma noastră o istorie glorioasă. Este presărată cu acte eroice, tenacitate în respectarea principiilor şi loialitate neabătută. Este rezultatul credinţei. Avem înaintea noastră un viitor măreţ. Începe astăzi. Nu putem să ne oprim. Nu putem să încetinim. Nu putem să ne rărim pasul sau să ne micşorăm eforturile.⁸

Pionerii sfinţi din zilele din urmă din perioada de început a Bisericii priveau spre viitor având un vis măreţ despre Sion.

Este potrivit ca noi să ne oprim şi să acordăm un respect deosebit celor care au pus bazele acestei măreţe lucrări… Marele lor obiectiv era Sionul [vezi D&L 97:21; Moise 7:18]. Ei cântau despre acest lucru. Ei visau acest lucru. Era marea lor nădejde. Această călătorie eroică va reprezenta mereu o iniţiativă neasemuită. Călătoria a zeci de mii de oameni către vest a fost plină de toate primejdiile imaginabile, inclusiv moarte, a cărei realitate sinistră a fost familiară fiecărui grup de căruţe şi cărucioare.

Am un sentiment de respect deosebit faţă de Brigham Young. El a văzut valea Salt Lake într-o viziune cu mult timp înainte de a o vedea cu ochii săi. Altfel, mă îndoiesc că s-ar fi oprit vreodată acolo. În California şi Oregon erau terenuri mai verzi. În altă parte se găsea pământ mai bogat şi mai fertil. În alte locuri se găseau lemne pentru construcţii din belşug, mult mai multă apă şi o climă mai uşoară şi plăcută.

Este adevărat, aici se găseau pârâuri montane, dar niciunul dintre ele nu erau foarte mari. Solul nu fusese niciodată cultivat. Niciun plug nu străpunsese vreodată suprafaţa sa pârjolită. Mă minunez, pur şi simplu mă minunez că preşedintele Young ar conduce un grup atât de mare către un loc în care niciodată nimeni nu a semănat şi a cules ceva …

Aceşti pionieri erau obosiţi de drum. A durat 111 zile pentru ca ei să călătorească de la Winter Quarters până în valea Salt Lake. Erau obosiţi. Hainele le erau rupte. Animalele lor erau epuizate. Vremea era fierbine şi uscată – o vreme caldă de iulie. Dar, iată-i, privind către viitor şi visând la mileniu, un vis măreţ despre Sion.⁹

De curând, am stat pe vechiul ponton din Liverpool, Anglia. Practic, nimeni nu făcea nimic în acea dimineaţă de vineri când am fost acolo. Dar, odinioară, acest loc era precum un veritabil stup de albine. De-a lungul anilor 1800, zeci de mii de persoane au mers pe acelaşi drum pavat cu piatră pe care am mers noi. Ei au venit din toate zonele din Insulele Britanice şi din toate ţările din Europa, toţi fiind convertiţi ai Bisericii. Ei au venit cu mărturia pe buzele lor şi credinţă în inima lor. Le-a fost greu să-şi părăsească căminele şi să facă un pas în necunoscutul unei noi lumi? Desigur că le-a fost. Dar au făcut acest lucru cu optimism şi entuziasm. Ei s-au îmbarcat pe corăbii cu pânze. Ei ştiau că traversarea Atlanticului era periculoasă. Curând, ei au aflat că o mare parte din această călătorie era groaznică. Ei au locuit în camere mici şi înghesuite săptămâni la rândul. Ei au îndurat furtuni, boli şi greaţă. Mulţi au murit pe drum iar trupurile le-au fost aruncate în mare. A fost o călătorie grea şi înspăimântătoare. Da, au avut îndoieli. Dar credinţa lor s-a ridicat deasupra acestor îndoieli. Optimismul lor s-a ridicat deasupra temerilor lor. Ei au visat Sionul şi se aflau pe cale de a-l face să devină realitate.¹⁰

Salvarea pionerilor care au folosit cărucioare, din grupurile Willie şi Martin, ilustrează esenţa Evangheliei lui Isus Hristos.

Doresc să vă duc înapoi în timp până în luna octombrie a anului 1856. Sâmbătă, 4 octombrie, Franklin D. Richards şi câţiva colegi ai săi au ajuns în valea Salt Lake. Ei au călătorit din Winter Quarters având cai puternici şi căruţe uşoare şi au putut parcurge drumul destul de repede. Fratele Richards l-a căutat imediat pe preşedintele Young. El i-a spus că erau sute de bărbaţi, femei şi copii rămaşi în urmă de-a lungul drumului către valea Salt Lake. Mulţi dintre ei trăgeau cărucioare… În faţa lor se afla un drum care era în amonte tocmai până la Continental Divide, urmat apoi de mulţi alţi kilometri de parcurs. Se aflau într-o situaţie disperată… Toţi aveau să piară dacă nu erau salvaţi.

Cred că preşedintele Young nu a dormit în acea noapte. Cred că viziuni cu acei oameni neajutoraţi îi inundau mintea.

Dimineaţa următoare, el le-a spus oamenilor:

„Acum voi da acestor oameni tema şi mesajul pentru ca vârstnicii să le discute… Ele sunt… Mulţi dintre fraţii şi surorile noastre sunt pe câmpii, cu cărucioare şi, probabil, mulţi se află acum la aproximativ 1.100 de kilometri depărtare de acest loc şi trebuie aduşi aici, trebuie să le trimitem ajutoare. Mesajul este «să îi aducem aici».

Aceasta este religia mea, aceasta este porunca pe care am primit-o de la Duhul Sfânt, care e cu mine. Aceea de a salva oamenii.

Astăzi, fac apel la episcopi. Nu voi aştepta nici până mâine şi nici până poimâine, să trimită 60 de atelaje bune trase de câte doi catâri puternici şi 12 sau 15 căruţe. Nu vreau să trimită boi. Vreau cai şi catâri buni. Ei se află în această zonă şi noi trebuie să-i avem. De asemenea, 12 tone de făină şi 40 de căruţaşi buni, pe lângă cei care conduc atelajele.

Vă spun vouă, tuturor, că religia voastră, credinţa voastră, mărturisirea credinţei voastre nu vă vor salva pe niciunul în împărăţia celestială a Dumnezeului nostru decât dacă puneţi în practică principii ca cel pe care tocmai vi-l predau. Duceţi-vă şi aduceţi-i pe acei oameni care se află acum pe câmpii” (în LeRoy R. Hafen şi Ann W. Hafen, Handcarts to Zion [1960], p. 120-121).

În acea după amiază, femeile au adunat mâncare, aşternuturi şi haine în cantităţi mari.

În dimineaţa următoare, caii erau potcoviţi şi căruţele erau reparate şi încărcate.

În dimineaţa următoare, marţi, 16 echipe de catâri au pornit şi s-au îndreptat spre est. Până la sfârşitul lunii octombrie, erau 250 de echipe pe drum care ofereau ajutor.¹¹

Când salvatorii au ajuns la sfinţii greu încercați, ei au fost ca nişte îngeri din cer pentru aceştia. Oameni au vărsat lacrimi de recunoştinţă. Oamenii care trăgeau cărucioare au fost puşi în căruţe pentru ca ei să poată călători mai repede până la comunitatea din Salt Lake.

Au murit aproximativ două sute de persoane, dar o mie au fost salvate.¹²

Povestirile despre acei sfinţi greu încercați şi despre suferinţele şi moartea lor vor fi rostite din nou şi din nou… Povestirile despre salvarea lor trebuie să fie spuse din nou şi din nou. Acestea ne vorbesc chiar despre esenţa Evangheliei lui Isus Hristos…

Sunt recunoscător pentru că nu avem fraţi şi surori înzăpeziţi, care îngheaţă şi mor încercând să ajungă la… Sionul lor din munţi. Dar sunt oameni, şi nu puţini, ale căror situaţii sunt disperate şi care strigă după ajutor şi alinare.

Sunt atât de mulţi care sunt înfometaţi şi nevoiaşi în întreaga lume, care au nevoie de ajutor. Sunt recunoscător să pot să spun că îi ajutăm pe mulţi care nu au religia noastră, dar ale căror nevoi sunt mari şi pentru care avem resursele să-i ajutăm. Dar nu trebuie să privim prea departe. Unii dintre membrii noştri strigă de durere şi de suferinţă, de singurătate şi teamă. Datoria noastră măreaţă şi solemnă este de a ne întinde braţele şi a-i ajuta, de a-i ridica, de a-i hrăni dacă sunt flămânzi, de a le hrăni spiritele dacă sunt însetaţi după adevăr şi neprihănire.

Sunt atât de mulţi tineri care rătăcesc fără scop şi merg pe cărarea tragică a drogurilor, găştilor, imoralităţii şi a tuturor celorlalte probleme care însoţesc aceste lucruri. Sunt văduve care tânjesc după glasuri prietenoase şi după acel spirit de îngrijorare care denotă dragoste. Sunt aceia a căror credinţă ardea cândva în inima lor, dar acum s-a răcit. Mulţi dintre ei doresc să se întoarcă, dar nu prea ştiu cum. Ei au nevoie de braţele întinse ale prieteniei. Cu puţin efort, mulţi dintre ei pot fi aduşi înapoi pentru a se ospăta din nou la masa Domnului.

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, sper, mă rog ca fiecare dintre noi… să se hotărască să-i caute pe aceia care au nevoie de ajutor, care sunt în situaţii grele şi disperate şi să-i încurajeze cu dragoste să se întoarcă la Biserică, unde mâini puternice şi inimi iubitoare îi vor încălzi, îi vor alina şi îi vor îndruma pe calea fericirii şi a vieţii pline de roade”¹³.

Fiecare dintre noi este un pionier.

Este bine să privim în trecut pentru a dobândi apreciere pentru prezent şi perspectivă pentru viitor. Este bine să privim la virtuţile celor care au trăit înaintea noastră pentru a dobândi tărie pentru ceea ce ne aşteaptă în viitor. Este bine să reflectăm asupra lucrării acelora care au muncit atât de mult şi au dobândit atât de puţin în această lume, dar, din acele vise şi planuri timpurii atât de bine hrănite, a rezultat o recoltă bogată de pe urma căreia beneficiem. Acest exemplu extraordinar poate deveni o motivaţie puternică pentru fiecare dintre noi, deoarece fiecare dintre noi este un pionier pentru propria viaţă, deseori şi pentru propria familie, şi mulţi dintre noi suntem pionieri în fiecare zi încercând să împărtăşim Evanghelia în locurile îndepărtate ale lumii.¹⁴

Încă suntem pionieri. Nu am încetat niciodată să fim pionieri din perioada… în care membrii noştri au părăsit Nauvoo şi au venit… în cele din urmă, în valea marelui Salt Lake. A fost un drum plin de aventuri. Dar scopul acestuia a fost de a găsi un loc în care puteau să se stabilească şi să-l preaslăvească pe Dumnezeu aşa cum îi îndemna conştiinţa …

Acum, noi continuăm să ajungem în locuri din întreaga lume în care înainte părea puţin probabil că vom ajunge Am văzut eu însumi creşterea Bisericii în Filipine. A fost privilegiul meu să deschid munca misionară acolo în anul 1961, când am putut găsi un membru al Bisericii filipinez în cadrul unei adunări pe care am ţinut-o în luna mai a anului 1961. [În anul 1996], ne aflam în Manila şi aveam o congregaţie de aproximativ 35.000 de persoane în clădirea Araneta Coliseum… Pentru mine, acest lucru au fost un miracol de când am deschis lucrarea în minunata ţară Filipine [vezi paginile 29-30 pentru mai multe informaţii despre această experienţă].

Ajungem în toate colţurile lumii şi acest lucru înseamnă pionierat. Misionarii noştri nu locuiesc în cele mai confortabile locuri atunci când se duc în câteva dintre aceste zone, dar ei merg înainte şi îşi fac lucrarea şi aceasta dă roade. Nu după mult timp, avem câţiva membri, apoi o sută de membri şi apoi cinci sute de membrii şi apoi o mie de membri.¹⁵

Zilele pionieratului în Biserică nu s-au terminat încă; acestea nu s-au sfârşit odată cu căruţele acoperite şi cu cărucioarele… Pionieri se găsesc în rândul misionarilor care propovăduiesc Evanghelia şi în rândul convertiţilor care se alătură Bisericii. Nu este uşor pentru niciunul dintre ei. Faptul de a fi pionier cere mereu sacrificii. Poate implica persecuţii. Dar acestea sunt costurile care sunt acceptate de bunăvoie şi preţul plătit este la fel de autentic precum cel pe care l-au plătit cei care au traversat câmpiile într-un măreţ efort de pionierat realizat acum un secol în urmă.¹⁶

Indiferent dacă aveţi strămoşi pionieri sau v-aţi alăturat Bisericii abia ieri, dumneavoastră faceţi parte din această imagine impresionantă de ansamblu pe care acei bărbaţi şi femei au visat-o. Ceea ce au făcut ei a fost o iniţiativă de mare amploare. A noastră este marea responsabilitate de a continua. Ei au pus temelia. Datoria noastră este să construim pe această temelie.

Ei au marcat calea şi ne-au arătat drumul. A noastră este obligaţia de a mări, lărgi şi consolida acea cale până când va cuprinde întreg pământul… Credinţa a fost principiul care i-a îndrumat în acele zile dificile. Credinţa este principiul care ne îndrumă şi pe care trebuie să-l urmăm astăzi.¹⁷

Noi onorăm sacrificiile şi moştenirea pionierilor urmând exemplul lor şi clădind pe temelia lor.

Dragi fraţi şi surori, ce lucru minunat este să avem o moştenire aşa de măreaţă. Ce lucru mare să ştim de cei de dinainte care au pregătit drumul pe care trebuie să mergem, propovăduind acele principii eterne şi măreţe care trebuie să fie stelele care îndrumă vieţile noastre şi pe cele ale celor care vor veni după noi. Noi, astăzi, le putem urma exemplul. Pionierii au fost oameni cu o mare credinţă, cu o mare loialitate, incredibil de harnici şi de o integritate absolut trainică şi neclintită.¹⁸

Suntem cine suntem astăzi datorită faptului că beneficiem de roadele efortului mare [al pionierilor]. Sper că suntem recunoscători. Sper că păstrăm în inimile noastre un sentiment profund de recunoştinţă pentru tot ceea ce au făcut pentru noi…

Tot aşa cum se aşteptau lucruri măreţe de la ei, la fel se aşteaptă de la noi. Observăm ceea ce au făcut cu ceea ce aveau. Noi avem mult mai mult, împreună cu o provocare copleşitoare de a continua şi a clădi împărăţia lui Dumnezeu. Avem atât de multe de făcut. Noi avem o însărcinare divină de a duce Evanghelia fiecărei naţiuni, fiecărui neam, fiecărei limbi şi fiecărui popor. Noi avem o datorie de a propovădui şi de a boteza în numele Domnului Isus Hristos. Salvatorul înviat a spus: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” [Marcu 16:15] …

Strămoşii noştri au constuit o temelie trainică şi minunată. Acum a noastră este marea ocazie de a construi o megastructură, bine închegată, Hristos fiind principala piatră din capul unghiului.¹⁹

Voi toţi sunteţi roadele tuturor planurilor şi eforturilor pionierilor… Ce oameni minunaţi au fost. Nimic în întreaga istorie nu se compară cu măreţele lor eforturi… Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze să ne aducem aminte de ei pentru binele nostru. Când drumul pare greu, când suntem descurajaţi şi credem că totul este pierdut, noi putem să privim înapoi către ei şi să vedem că lor le-a fost mult mai greu. Când ne întrebăm ce ne rezervă viitorul, putem să privim înapoi către ei şi către exemplul lor minunat de credinţă …

Având o astfel de moştenire minunată, noi trebuie să mergem înainte. Nu trebuie niciodată să dezamăgim. Trebuie să mergem înainte având un scop şi fiind hotărâţi. Trebuie să fim integri. Trebuie „[să facem] ce e drept pentru a [noastră] libertate” („Fă ce e drept”, Imnuri, 1985, nr. 152).²⁰

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

De ce a fost esenţială credinţa pentru pionierii care s-au adunat în valea Salt Lake? (Vezi secţiunea 1.) Cum şi-au pus credinţa în practică? Cum putem să ne punem credinţa în practică pentru a putea face ca „viitorul măreţ” care ne aşteaptă să devină realitate?
Preşedintele Hinckley ne-a învăţat că pionierii din perioada de început a Bisericii au privit către viitor, Sionul fiind „măreţul lor obiectiv”, „măreaţa lor speranţă” şi „visul lor” (secţiunea 2). De ce credeţi că acest lucru a reprezentat o forţă care motivează atât de puternică pentru pionierii din perioada de început a Bisericii? Ce fel de speranţe asemănătoare ne motivează astăzi?
Ce vă impresionează cu privire la relatarea preşedintelui Hinckley despre salvarea pionierilor din grupurile de cărucioare Willie şi Martin? (Vezi secţiunea 3.) În ce mod chemarea de a salva a lui Brigham Young ne arată inspiraţia sa de profet? Ce putem învăţa de la cei care au răspuns chemării sale? Ce putem face pentru a-i salva şi înălţa pe cei aflaţi în nevoie astăzi?
În ce mod faptul de a privi în trecut vă ajută să „dobândiţi apreciere pentru prezent şi perspectivă pentru viitor”? (Vezi secţiunea 4.) În ce fel este fiecare dintre noi pionier?
De ce este bine ca noi să-i onorăm pe pionierii din perioada de început a Bisericii? (Vezi secţiunea 5.) În ce moduri sunt toţi membrii Bisericii binecuvântaţi de credinţa şi sacrificiile acestor pionieri? În ce mod ne pot ajuta exemplele pionierilor din perioada de început a Bisericii atunci când avem necazuri?

Scripturi suplimentare

Matei 25:40; Eter 12:6-9; D&L 64:33-34; 81:5; 97:8-9; 98:1-3

Ajutor pentru predare

„Discuţiile importante sunt fundamentale pentru majoritatea învăţăturilor din Evanghelie… Prin intermediul discuţiilor bine conduse, interesul şi atenţia cursanţilor cresc. Fiecare persoană prezentă poate fi încurajată să devină implicată activ în procesul de învăţare… Adresaţi întrebări care încurajează comentarii pertinente şi care-i ajută pe cursanţi să reflecteze cu adevărat asupra Evangheliei” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 63).