Capitolul 22

Să-i primim cu dragoste pe noii convertiţi şi pe membrii mai puţin activi

„Trebuie să acordăm permanent atenție obligaţiei extrem de importante de a ne înfrăţi cu convertiţii care vin în Biserică şi de a-i ajuta cu dragoste pe cei care… păşesc în încăperea sumbră a inactivităţii.”

Din viaţa lui Gordon B. Hinckley

O temă pe care preşedintele Hinckley a subliniat-o de-a lungul slujirii sale în calitate de preşedinte al Bisericii a fost importanţa de a-i ajuta pe noii convertiţi şi pe cei care nu sunt activi în Biserică. El a împărtăşit multe exemple de eforturi personale cu privire la înfrăţire, pe unul dintre acestea descriindu-l ca fiind „unul dintre eşecurile mele”. El a explicat:

„În timp ce slujeam ca misionar în Insulele Britanice, eu şi colegul meu i-am propovăduit unui tânăr şi a fost plăcerea mea să-l botez. Era foarte bine educat. Era rafinat. Îi plăcea să studieze. Eram atât de mândru de acest tânăr care venise în Biserică. Simţeam că avea toate calităţile să devină, într-o bună zi, conducător printre membrii noştri.

Trecea printr-un imens proces de schimbare de la convertit la membru. Pentru o perioadă scurtă înainte de a fi eliberat, am avut ocazia să-i fiu prieten. Apoi, am fost eliberat şi m-am întors acasă. I s-a dat o responsabilitate simplă în ramura din Londra. Nu ştia nimic din ceea ce se aştepta de la el. A făcut o greşeală. Preşedintele organizaţiei în care slujea era un bărbat pe care-l pot descrie cel mai bine ca fiind zgârcit în dragoste şi darnic în critici. Într-un mod mai degrabă nemilos, s-a dus să-i ceară socoteală prietenului meu, care făcuse o greşeală simplă.

În seara aceea, tânărul a plecat din clădirea închiriată a Bisericii îndurerat şi rănit… Şi-a zis: «Dacă aşa sunt ei, eu nu mă mai întorc».

A devenit inactiv. Anii au trecut… Când m-am întors în Anglia, am încercat cu disperare să-l găsesc… Am venit acasă şi, în sfârşit, după multe căutări, am reuşit să dau de el.

I-am scris. El mi-a răspuns, însă fără să menţioneze nimic legat de Evanghelie.

Data viitoare când am fost în Londra, l-am căutat din nou. În ziua în care trebuia să plec, l-am găsit. L-am sunat şi ne-am întâlnit în staţia de metrou. Ne-am îmbrăţişat. Aveam foarte puţin timp înainte de a lua avionul, dar am vorbit puţin şi cu mare consideraţie unul pentru celălalt. Mi-a mai dat o îmbrăţişare înainte să plec. M-am hotărât ca niciodată să nu mai pierd legătura cu el …

Anii au trecut. Am îmbătrânit amândoi. El s-a pensionat şi s-a mutat în Elveţia. Odată, când eram în Elveţia, m-am abătut de la drumul meu pentru a găsi satul în care locuia. Am petrecut cea mai bună parte a zilei împreună – el, soţia lui, soţia mea şi cu mine. Ne-am simţit minunat, dar era evident că flacăra credinţei se stinsese demult. Am încercat cât de mult am putut, dar nu am găsit o cale de a o reaprinde. Am continuat să-i scriu. I-am trimis cărţi, reviste, înregistrări cu Corul Tabernacolului şi alte lucruri pentru care el şi-a exprimat aprecierea.

A murit în urmă cu câteva luni. Soţia lui mi-a scris pentru a-mi da de veste. Mi-a spus: «Ai fost cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată».

Mi-au curs lacrimile când am citit acea scrisoare. Am ştiut că eşuasem. Poate dacă aş fi fost acolo să-l ridic prima oară când a fost doborât, şi-ar fi trăit viaţa în mod diferit. Cred că l-aş fi putut ajuta atunci. Cred că i-aş fi putut pansa rana care îl făcea să sufere. Am o singură mângâiere: am încercat. Am o singură tristeţe: am eşuat.

Provocarea de acum este mai mare ca niciodată deoarece numărul celor convertiţi este mai mare decât a fost vreodată… Fiecare convertit este preţios. Fiecare convertit este un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu. Fiecare convertit este o responsabilitate mare şi importantă”¹.

Grija preşedintelui Hinckley faţă de noii convertiţi şi membrii mai puţin activi a fost rezultatul faptului că a văzut de nenumărate ori modul în care Evanghelia binecuvântează vieţi. Un reporter de ştiri l-a întrebat odată: „Ce vă oferă cea mai mare satisfacţie când vedeţi munca ce se face în Biserică azi?” Preşedintele Hinckley a răspuns:

„Lucrul care îmi oferă cea mai mare satisfacţie este să văd ce face această Evanghelie pentru oameni. Le dă o nouă concepţie despre viață. Le dă o perspectivă pe care nu au mai avut-o înainte. Le înalţă privirea către lucruri nobile şi divine. Li se întâmplă ceva miraculos. Se uită spre Hristos şi sunt vii”².

„Domnul a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă din turmă pentru a găsi oaia pierdută.”

Învăţături ale lui Gordon B. Hinckley

Avem o responsabilitate mare: să slujim fiecărei persoane în parte.

Trebuie să avem grijă de fiecare. Hristos a vorbit mereu despre persoane în mod individual. El i-a vindecat pe cei bolnavi, în mod individual. În pildele Sale, El a vorbit despre persoane în mod individual. Această Biserică, neţinând seama de numărul membrilor ei, se concentrează pe persoane în mod individual. Fie că sunt 6 sau 10 sau 12 sau 50 de milioane, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că importante sunt persoanele în mod individual.³

Devenim o societate globală mare. Însă interesul şi grija noastră trebuie să fie întotdeauna faţă de persoane în mod individual. Fiecare membru al acestei Biserici este un bărbat sau o femeie, un băiat sau o fată. Responsabilitatea noastră mare este să ne asigurăm că fiecare este „[ţinut minte] şi [hrănit] de cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” (Moroni 6:4), că fiecare are ocazia de a creşte, de a se exprima şi de a fi instruit în lucrarea şi căile Domnului, că niciunuia nu îi lipsesc necesităţile vieţii, că nevoile celor săraci sunt împlinite, că fiecare membru va fi încurajat, instruit şi va avea şansa de a merge înainte pe drumul care duce la nemurire şi viaţă veşnică …

În această muncă, ne preocupăm de oameni, fiecare fiind un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu. Când descriem realizările noastre, folosim numere, dar toate eforturile noastre trebuie să fie dedicate dezvoltării persoanelor în mod individual.⁴

Doresc să subliniez că există o creştere netă importantă şi minunată în Biserică… Avem toate motivele să ne bucurăm. Dar fiecare convertit a cărui credinţă scade este o tragedie. Fiecare membru care devine inactiv este un motiv de mare îngrijorare. Domnul a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă pentru a găsi oaia pierdută. Grija sa pentru [oaia aceea] a fost atât de mare, încât a transformat-o în tema uneia dintre lecţiile Sale cele mai importante [vezi Luca 15:1-7]. Nu putem să dezamăgim. Trebuie să-i ajutăm pe oficianţii Bisericii şi pe membri să acorde permanent atenție obligaţiei extrem de importante de a se înfrăţi în mod sincer, călduros şi minunat cu convertiţii care vin în Biserică şi de a-i ajuta cu dragoste pe cei care, dintr-un motiv sau altul, păşesc în încăperea sumbră a inactivităţii. Există multe dovezi că, acolo unde există voinţă, acest lucru se poate face.⁵

Fiecare convertit este preţios şi reprezintă o responsabilitate mare şi importantă.

Am ajuns să simt că cea mai mare tragedie din Biserică este pierderea celor care se alătură Bisericii şi, apoi, se îndepărtează de ea. Cu câteva excepţii, acest lucru nu trebuie să se întâmple. Sunt convins că aproape toţi cei care sunt botezaţi de misionari au fost învăţaţi suficient de mult pentru a primi cunoaşterea şi mărturia necesare să le garanteze botezul. Dar nu este un lucru uşor să faci trecerea de la viaţa obişnuită la a fi membru al acestei Biserici. Înseamnă să pierzi legături vechi. Înseamnă să laşi în urmă prieteni. Poate însemna să laşi deoparte lucruri dragi în care ai crezut. Poate necesita o schimbare a unor obiceiuri şi o înfrânare a poftelor. În atât de multe cazuri, înseamnă singurătate şi chiar frică de necunoscut. În perioadele grele din viaţa unui convertit, acesta trebuie hrănit şi întărit. Pentru ca el sau ea să fie în Biserică, a fost plătit un preţ enorm. Eforturile îndelungate ale misionarilor şi preţul slujirii lor, despărţirea de persoanele dragi şi trauma asociată acestor lucruri fac ca faptul de a ura bun venit acestor suflete preţioase, de a le oferi alinare, de a le ajuta în momentele de slăbiciune, de a le oferi responsabilităţi prin care să se întărească şi de a le încuraja şi a le mulţumi pentru tot ceea ce fac să devină foarte important.⁶

„Invit pe fiecare membru să îşi întindă braţele cu prietenie şi dragoste către cei care se alătură Bisericii în calitate de convertiţi.”

Nu are absolut niciun sens să facem muncă misionară decât dacă avem grijă de roadele obţinute în urma acestui efort. Cele două lucruri merg mână în mână. Aceşti convertiţi sunt preţioşi… Fiecare convertit este o responsabilitate mare şi importantă. Este absolut imperativ ca noi să avem grijă de cei care devin parte din noi …

Zilele trecute, am primit o scrisoare foarte interesantă. A fost scrisă de o femeie care s-a alăturat Bisericii în urmă cu un an. Ea mi-a scris:

„Călătoria mea în Biserică a fost unică şi destul de zbuciumată. Acest an care a trecut a fost unul dintre cei mai grei ani pe care i-am trăit vreodată în viaţa mea. A fost şi cel mai plin de binecuvântări. În calitate de membră nouă, continui să am parte de provocări în fiecare zi” …

Dânsa afirmă că „membrii Bisericii nu ştiu cum este să fii membru nou. Prin urmare, este aproape imposibil să ştie cum să ne sprijine”.

Vă provoc, dragi fraţi şi surori, dacă nu ştiţi cum este, să vă imaginaţi cum este. Un nou convertit poate fi îngrozitor de singur. Poate fi dezamăgit. Poate fi speriat. Noi, cei din această Biserică, suntem cu mult mai diferiţi de lume decât tindem să credem. Această femeie a continuat:

„Când noi, simpatizanţii, devenim membri ai Bisericii, suntem surprinşi să descoperim că am intrat într-o lume complet străină, o lume care are propriile tradiţii, propria cultură şi limbă. Descoperim că nu există nimeni şi nimic la care să ne raportăm sau la care să apelăm pentru îndrumare în călătoria noastră în această lume nouă. La început, suntem entuziasmaţi, greşelile noastre sunt chiar amuzante, apoi, devine frustrant şi, în cele din urmă, frustrarea se transformă în mânie. Şi când ajungem în această fază de frustrare şi mânie, plecăm. Ne întoarcem în lumea din care am venit, în care ştiam cine suntem, puteam să ne aducem contribuţia şi vorbeam aceeaşi limbă”⁷.

Unele persoane au fost botezate, nu şi-au făcut prieteni şi, după două sau trei luni, au plecat. Este atât de important, dragii mei fraţi şi dragile mele surori, să ne asigurăm că [membrii nou botezaţi] sunt convertiţi, că au în inimă o convingere legată de această mare lucrare. Aceasta nu ţine numai de minte. Ţine de inimă şi de faptul ca aceasta să fie atinsă de Spiritul Sfânt până când ei ştiu că această lucrare este adevărată, că Joseph Smith a fost, cu adevărat, un profet al lui Dumnezeu, că Dumnezeu trăieşte şi că Isus Hristos trăieşte şi Ei i-au apărut băiatului Joseph Smith, că este adevărată Cartea lui Mormon, că preoţia este aici cu toate darurile şi binecuvântările sale. Nu ştiu cum să subliniez acest lucru mai bine.⁸

Fiecare convertit are nevoie de un prieten, o responsabilitate şi să fie hrănit de cuvântul lui Dumnezeu.

Dat fiind faptul că numărul convertiţilor este în continuă creştere, noi trebuie să facem un efort tot mai considerabil pentru a-i ajuta să-şi găsească drumul. Fiecare dintre ei are nevoie de trei lucruri: un prieten, o responsabilitate şi să fie hrănit cu „cuvântul bun al lui Dumnezeu” (Moroni 6:4). Avem datoria şi ocazia de a le asigura aceste lucruri.⁹

Prietenie

[Convertiţii] vin în Biserică plini de entuziasm datorită lucrurilor pe care le-au găsit. Noi trebuie să clădim imediat pe acel entuziasm… Ascultaţi-i, îndrumaţi-i, răspundeţi la întrebările lor şi fiţi acolo pentru a-i ajuta în toate împrejurările şi în toate condiţiile… Îl invit pe fiecare membru să-şi întindă braţele cu prietenie şi dragoste către cei care se alătură Bisericii în calitate de convertiţi.¹⁰

Avem această obligaţie faţă de cei care sunt botezaţi în Biserică. Nu-i putem neglija. Nu-i putem lăsa să facă faţă provocărilor singuri. Au nevoie de ajutor pe măsură ce se obişnuiesc cu cerinţele şi cultura acestei Biserici. Este marea noastră binecuvântare şi ocazie să le asigurăm acel ajutor… Un zâmbet cald, o strângere prietenoasă de mână, un cuvânt de încurajare vor face minuni.¹¹

Haideţi să-i ajutăm pe aceşti oameni! Haideţi să ne împrietenim cu ei! Haideţi să fim buni cu ei! Haideţi să-i încurajăm! Haideţi să-i ajutăm ca ei să-şi mărească credinţa şi cunoaşterea despre lucrarea Domnului.¹²

Vă rog fierbinte… sper că vă veţi întinde braţele către cei care vin în Biserică şi veţi fi prieteni cu ei şi îi veţi face să se simtă bineveniţi şi îi veţi mângâia şi vom vedea rezultate minunate. Domnul vă va binecuvânta să ajutaţi la acest proces important al păstrării convertiţilor.¹³

Responsabilitate

Această Biserică aşteaptă ceva de la oameni. Are standarde înalte. Are doctrină puternică. Aşteaptă multă slujire de la oameni. Ei nu trebuie să fie pasivi. Ne aşteptăm ca ei să facă anumite lucruri. Oamenii reacţionează bine la aceasta. Ei se bucură de ocazia de a sluji şi, pe măsură ce fac aceasta, capacitatea, înţelegerea şi aptitudinile lor de a face lucruri şi de a le face bine cresc.¹⁴

Daţi-le [membrilor noi] ceva de făcut. Ei nu vor creşte în credinţă fără ocazii de a o exercita. Credinţa şi mărturia sunt ca muşchii braţului. Dacă îi folosesc şi îi hrănesc, ei devin mai puternici. Dacă îmi pun braţul într-o faşă şi îl las aşa, muşchiul devine slab şi ineficient şi la fel se întâmplă şi cu mărturiile.

Unii dintre dumneavoastră spun că nu sunt pregătiţi să-şi asume o responsabilitate. Dar niciunul dintre noi nu a fost pregătit când am primit chemarea. Pot spune că eu nu am fost. Credeţi că eu am fost pregătit pentru această chemare importantă şi sacră? Mă simţeam copleşit. Mă simţeam nepotrivit. Încă mă simt copleşit. Încă mă simt nepotrivit. Dar încerc să merg înainte, căutând binecuvântările Domnului şi încercând să fac voia Sa şi sperând că slujirea mea va fi acceptată de El. Prima responsabilitate pe care am avut-o în această Biserică a fost aceea de consilier al unui preşedinte al cvorumului diaconilor când am avut doisprezece ani. Nu mă simţeam potrivit. Mă simţeam copleşit. Dar am încercat, la fel cum încercaţi şi dumneavoastră şi, după aceea, au venit alte responsabilităţi. Nu m-am simţit niciodată potrivit pentru chemare, dar am avut întotdeauna un sentiment de recunoştinţă şi dorinţa de a încerca.¹⁵

Fiecare convertit care vine în Biserică trebuie să aibă imediat o responsabilitate. Poate fi una mică, dar aceasta va aduce o schimbare în viaţa sa.¹⁶

Sigur că noul convertit nu va şti totul. Cel mai probabil, va face greşeli. Şi ce dacă? Toţi facem greşeli. Important este progresul din urma activităţii.¹⁷

Preşedintele Hinckley ne-a învăţat că noilor convertiţi trebuie să li se dea ocazii de a sluji în Biserică.

Hrănirea cu bunul cuvânt al lui Dumnezeu

Eu cred… că aceşti convertiţi au o mărturie despre Evanghelie. Cred că au credinţă în Domnul Isus Hristos şi cunosc realitatea Sa divină. Cred că s-au pocăit cu adevărat de păcatele lor şi au luat hotărârea de a-L sluji pe Domnul.

Moroni [spune] ceva legat de aceşti convertiţi după ce sunt botezaţi: „Şi după ce ei au fost primiţi pentru botez şi au fost influenţaţi şi curăţaţi prin puterea Duhului Sfânt, ei au fost număraţi printre oamenii Bisericii lui Hristos; iar numele lor au fost luate pentru ca ei să poată fi ţinuţi minte şi hrăniţi de cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, pentru ca să-i păstreze pe ei pe calea cea bună, pentru ca să-i păstreze pe ei atenţi tot timpul în rugăciune, sprijinindu-se numai pe meritele lui Hristos, care era Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei lor” (Moroni 6:4).

În aceste zile, ca în acele zile, convertiţii sunt „număraţi printre oamenii Bisericii… pentru ca ei să poată fi ţinuţi minte şi hrăniţi de cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, pentru ca să-i păstreze pe ei pe calea cea bună, pentru ca să-i păstreze pe ei atenţi tot timpul în rugăciune”. Haideţi să-i ajutăm când fac primii paşi în calitate de membri.¹⁸

Este absolut necesar ca [fiecare nou convertit] să devină afiliat la un cvorum al preoţiei sau la Societatea de Alinare, la Tinerele Fete, Tinerii Băieţi, Şcoala de duminica sau Societatea Primară. Ei trebuie încurajaţi să vină la adunarea de împărtăşanie, să-şi înnoiască legămintele făcute la botez.¹⁹

Aveţi numai de câştigat şi nimic de pierdut redevenind activi în Biserică.

Sunt mii de oameni în lume… care sunt membri ai Bisericii cu numele, dar care au plecat şi doresc, în inima lor, să se întoarcă, dar nu ştiu cum şi sunt prea timizi să încerce …

Pentru voi, dragii mei fraţi şi dragile mele surori, care aţi dispus de moştenirea spirituală şi aţi plecat, iar acum simţiţi un gol în vieţile voastre, uşa este deschisă… Dacă veţi face primul pas timid pentru a vă întoarce, veţi fi întâmpinaţi de braţe deschise şi de prieteni buni care vă vor face să vă simţiţi bineveniţi.

Cred că ştiu de ce unii dintre voi aţi plecat. Aţi fost jigniţi de o persoană nechibzuită care v-a rănit şi aţi interpretat faptele ei ca fiind reprezentative pentru Biserică. Sau poate v-aţi mutat dintr-o zonă în care eraţi cunoscut într-o zonă în care vă simţeaţi singuri şi aţi crescut acolo având puţină cunoaştere despre Biserică.

Sau poate aţi fost atraşi de alţi oameni sau alte obiceiuri care aţi simţit că erau incompatibile cu învăţăturile Bisericii. Sau poate aţi simţit că sunteţi mai înţelepţi în ceea ce priveşte înţelepciunea lumii decât cei din Biserica dumneavoastră şi, cu atitudine disprețuitoare, v-aţi îndepărtat de compania lor.

Nu vreau să mă concentrez pe motivele pentru care aţi devenit inactivi. Sper că nu o veţi face nici dumneavoastră. Lăsaţi trecutul în urmă… Aveţi numai de câştigat şi nimic de pierdut. Întoarceţi-vă, prietenii mei! Există în Biserică mai multă pace decât aţi simţit de multă vreme. Există mulţi de a căror prietenie veţi ajunge să vă bucuraţi.²⁰

Preiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori care v-aţi îndepărtat, Biserica are nevoie de voi şi voi aveţi nevoie de Biserică. Veţi găsi multe urechi care vă vor asculta. Veţi găsi multe braţe care vă vor ajuta să găsiţi calea înapoi. Veţi găsi inimi care vă vor încălzi inima. Vor fi lacrimi, dar nu amare, ci de bucurie.²¹

Sfinţii din zilele din urmă care redevin activi în Biserică se vor simţi bine să fie, din nou, acasă.

Într-o duminică, mă aflam într-un oraş din California la o conferinţă de ţăruş. Îmi apăruseră numele şi poza într-un ziar local. În acea dimineaţă, când am intrat în clădire împreună cu preşedintele de ţăruş, a sunat telefonul. Era pentru mine, iar cel care sunase s-a prezentat. Dorea să mă vadă. M-am scuzat de la adunarea la care trebuia să particip în acea dimineaţă devreme şi l-am rugat pe preşedintele de ţăruş să continue fără mine. Aveam ceva mai important de făcut.

Acest prieten de-al meu a venit timid şi speriat. Nu mai fusese la Biserică de mult timp. Ne-am îmbrăţişat ca doi fraţi care nu s-au văzut demult. La început, conversaţia a fost stângace, dar curând s-a destins când am discutat împreună despre zilele petrecute în Anglia cu mulţi ani în urmă. Acest bărbat puternic avea lacrimi în ochi în timp ce vorbea despre Biserica din care făcuse parte cândva şi, apoi, a vorbit despre anii lungi şi goi care au urmat. El a povestit despre acei ani aşa cum povesteşti despre coşmaruri. După ce a descris acei ani pierduţi, am discutat despre întoarcerea sa. Se gândea că avea să fie grea, stânjenitoare, dar a fost de acord să încerce.

Nu demult, [am primit] o scrisoare de la el. El a scris: „M-am întors! M-am întors şi ce minunat e să fiu din nou acasă”.

Prin urmare, voi, prietenii mei, care, la fel ca el, doriţi să vă întoarceţi dar sunteţi reticenţi să faceţi primul pas, încercaţi! Daţi-ne voie să vă luăm de unde sunteţi şi să vă ducem de mână şi să vă ajutăm. Vă promit că va fi bine să fiţi din nou acasă.²²

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

De ce „interesul şi grija noastră trebuie să fie întotdeauna faţă de persoane în mod individual”, chiar şi într-o Biserică mondială? (Vezi secţiunea 1.) Când aţi fost binecuvântaţi de cineva care v-a acordat atenţie în mod personal? Care sunt câteva moduri în care putem fi mai atenţi când avem grijă de fiecare persoană în parte?
Ce putem învăţa din scrisoarea pe care preşedintele Hinckley a împărtăşit-o în secţiunea 2 şi cum o putem pune în practică? Gândiţi-vă ce puteţi face pentru a-i întări pe cei care se străduiesc să-şi clădească credinţa.
De ce are fiecare convertit nevoie de un prieten, o responsabilitate şi să fie hrănit de cuvântul lui Dumnezeu? (Vezi secţiunea 3.) Care sunt câteva dintre modurile în care putem să ne împrietenim cu noii convertiţi? Cum îi putem sprijini pe noii convertiţi în responsabilităţile lor din Biserică? Cum îi putem ajuta pe noii convertiţi să fie „hrăniţi de cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”?
De ce este uneori greu pentru membri să se întoarcă în Biserică? (Vezi secţiunea 4.) Cum îi putem ajuta pe oameni să se întoarcă? Când aţi simţit sau aţi fost martori la bucuria întoarcerii în Biserică?
Ce învăţaţi din relatarea pe care preşedintele Hinckley a împărtăşit-o în secţiunea 5? Gândiţi-vă cum puteţi ajuta pe cineva care nu este activ în Biserică „să se întoarcă acasă”.

Scripturi suplimentare

Luca 15; Ioan 10:1-16, 26-28; 13:34-35; Mosia 18:8-10; Helaman 6:3; 3 Nefi 18:32; Moroni 6:4-6; D&L 38:24

Ajutor pentru studiu

„Mulţi consideră că cel mai bun moment pentru a studia este dimineaţa, după o noapte de odihnă… Alţii preferă să studieze în orele liniştite ce urmează după ce munca şi grijile zilei se sfârşesc… Poate mai importantă decât ora din zi este rezervarea constantă a unui timp pentru studiu” (Howard W. Hunter, „Reading the Scriptures”, Ensign, nov. 1979, p. 64).