Capitolul 2

Un steag pentru popoare, o lumină pentru lume

„Aceasta este o perioadă în care să fim puternici. Este o perioadă în care să înaintăm fără ezitare, cunoscând bine sensul, amploarea şi importanţa misiunii noastre.”

Din viaţa lui Gordon B. Hinckley

La scurt timp după ce s-a întors acasă din misiunea sa în Anglia, Gordon B. Hinckley a îndeplinit o ultimă însărcinare dată de preşedintele său de misiune, Joseph F. Merrill. Preşedintele Merrill a fost, de asemenea, membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli şi l-a rugat pe Gordon să întocmească un raport pentru Prima Preşedinţie. Preşedinţii Heber J. Grant, J. Reuben Clark jr. şi David O. McKay. Gordon a contactat secretariatul Primei Preşedinţii şi a stabilit o întâlnire.

Când Gordon a intrat în sala de consiliu a Primei Preşedinţii, preşedintele Grant şi consilierii săi l-au întâmpinat cu căldură. Apoi, preşedintele Grant a spus: „Frate Hinckley, îţi vom acorda cincisprezece minute pentru a ne spune ceea ce vârstnicul Merrill doreşte ca noi să ştim”. După o oră şi cincisprezece minute, Gordon a plecat din încăpere. În cele cincisprezece minute care i-au fost acordate, el a prezentat îngrijorarea preşedintelui său de misiune – aceea că misionarii aveau nevoie de materiale tipărite mai bune pentru a-i ajuta în munca lor. Scurta sa prezentare a făcut ca membrii Primei Preşedinţii să-i adreseze întrebări şi să discute cu el timp de o oră.

După ce a îndeplinit această însărcinare, Gordon a simţit că „acum misiunea sa s-a terminat cu adevărat şi era timpul să meargă mai departe şi să îşi planifice viitorul”. El deja obţinuse o diplomă în limba engleză de la Universitatea Utah şi dorea să facă un masterat în jurnalism la Universitatea Columbia din oraşul New York. Dar, la două zile după întâlnirea cu Prima Preşedinţie, a primit un telefon care i-a schimbat planurile. Cel care l-a sunat a fost preşedintele McKay, care i-a spus: „Frate Hinckley, ieri, în cadrul adunării Primei Preşedinţii şi a Celor Doisprezece, am discutat despre lucrurile pe care ni le-ai spus în timpul întâlnirii tale cu noi. Şi am organizat un comitet alcătuit din şase persoane, membri ai Cvorumului celor Doisprezece, vârstnicul Stephen L. Richards fiind preşdintele, pentru a rezolva problemele pe care tu le-ai adus în discuţie. Am dori să te invităm să vii să lucrezi împreună cu membrii comitetului”¹.

Gordon a acceptat invitaţia şi a fost angajat ca secretar executiv al noului comitet, intitulat Comitetul Bisericii pentru radio, publicitate şi literatură misionară. El nu s-a dus niciodată la Universitatea Columbia şi nu a lucrat niciodată ca jurnalist care să scrie ştirile lumii. În schimb, a început un efort, care a durat întreaga sa viaţă, de a publica vestea cea bună a Evangheliei. Aceste responsabilităţi au crescut mai târziu, când a slujit în calitate de autoritate generală.

Deoarece îşi dezvoltase abilitatea de a se exprima clar chiar şi în situaţii dificile, Gordon B. Hinckley a primit deseori însărcinarea de a da interviuri reporterilor. În calitate de preşedinte al Bisericii, el a continuat să se bucure de astfel de ocazii, făcându-şi partea pentru a ajuta Biserica lui Isus Hristos să iasă „din obscuritate” (D&L 1:30). El a spus:

„Eu cred şi vă mărturisesc că este misiunea acestei Biserici să stea ca un steag pentru popoare şi o lumină pentru lume. Ne-a fost dată o însărcinare măreaţă şi de neimaginat pe care nu putem s-o abandonăm sau s-o respingem. Noi acceptăm această însărcinare şi suntem hotărâţi s-o îndeplinim iar cu ajutorul lui Dumnezeu vom reuşi”².

Învăţături ale lui Gordon B. Hinckley

Precum piatra din viziunea lui Daniel, Biserica se se rostogoleşte pentru a umple întregul pământ.

Această Biserică a început cu rugăciunea umilă a băiatului Joseph Smith, rostită în dumbrava de la ferma tatălui său. De la acea experienţă remarcabilă, pe care noi o numim Prima Viziune, a crescut această lucrare… Este transformarea în realitate a însăşi viziunii lui Daniel despre piatra desprinsă din munte, fără ajutorul vreunei mâini, care se rostogoleşte pentru a umple pământul întreg (vezi Daniel 2:44-45).³

În anul 1830, când Biserica a fost organizată, erau numai şase membri, doar o mână de credincioşi, toţi locuitori ai unui sat aproape necunoscut… Ţăruşii Sionului înfloresc astăzi în fiecare stat al Statelor Unite, în fiecare provincie a Canadei, în fiecare stat din Mexic şi în fiecare naţiune din America Centrală şi din America de Sud.

Găsim congregaţii şi pe Insulele Britanice şi în Europa, unde mii de oameni s-au alăturat Bisericii de-a lungul anilor. Această lucrare a ajuns în sus, până la naţiunile baltice, şi în jos, până în Bulgaria şi Albania şi alte zone ale acelei părţi a lumii. S-a întins de-a lungul vastei suprafeţe a Rusiei. Ajunge până în Mongolia şi în toate naţiunile din Asia, în insulele Pacificului, în Australia şi Noua Zeelandă şi în India şi Indonezia. Înfloreşte în multe dintre naţiunile din Africa …

Şi acesta este numai începutul. Această lucrare va continua să crească, să prospere şi să cuprindă întreg pământul.⁴

Conducătorii din perioada de început a Bisericii au avut o viziune profetică asupra destinului lucrării Domnului.

În data de 24 iulie 1847, grupul nostru de pionieri a ajuns în valea Salt Lake. Un alt grup a ajuns cu o zi sau două zile mai devreme. Brigham Young a ajuns sâmbăta. A doua zi, adunările zilei de sabat s-au ţinut atât dimineaţa, cât şi după amiaza. Nu avem niciun fel de sală în care să ne adunăm. Presupun că, pe căldura arzătoare din acea duminică din luna iulie, ei stăteau la marginea căruţelor lor şi se sprijineau pe roţi în timp ce Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli predicau. Vara era pe terminate şi ei aveau de îndeplinit o sarcină uriaşă şi urgentă dacă doreau să planteze seminţe pentru anotimpul următor. Dar preşedintele Young i-a implorat să nu încalce ziua de sabat atunci sau în viitor.

Dimineaţa următoare, ei s-au împărţit în grupuri pentru a explora împrejurimile. Brigham Young, Wilford Woodruff şi câţiva dintre prietenii lor au plecat din tabăra lor şi au făcut o drumeţie… Ei s-au urcat pe un vârf care avea forma unui dom şi preşedintelui Young i-a fost greu din cauza bolii de care suferea recent.

Când membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli au ajuns în vârf, s-au uitat spre sud, la vale. Era în mare parte stearpă, exceptând câteva sălcii şi trestii care creşteau de-a lungul râuleţelor care duceau apa din munţi în lac. Nu se găsea nicio construcţie de orice fel, dar, următoarea sâmbătă, Brigham Young a spus: „Acesta este locul”.

Vârful pe care stăteau a fost numit Ensign Peak, numele făcând referire la aceste cuvinte profetice ale lui Isaia: „El [referindu-se la Dumnezeu] ridică un steag popoarelor îndepărtate, şi le fluieră de la un capăt al pământului: şi iată-le, vin repede şi uşor” (Isaia 5:26).

„Şi El va ridica un steag pentru naţiuni şi-i va aduna pe cei alungaţi ai lui Israel şi va aduna laolaltă pe cei împrăştiaţi ai lui Iuda din cele patru colţuri ale pământului” (Isaia 11:12) …

Cred că atunci [acei fraţi] au vorbit, de asemenea, despre construirea unui templu… împlinind cuvintele lui Isaia:

„Şi se va întâmpla în ultimele zile, când muntele Casei Domnului va fi întemeiat pe vârful munţilor şi va fi înălţat deasupra dealurilor, iar toate naţiunile vor curge către acel loc.

Şi mulţi oameni se vor duce şi vor spune: Veniţi, să mergem sus la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov; iar El ne va învăţa căile Sale, iar noi vom păşi pe căile Lui; pentru că din Sion va ieşi legea, iar din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:2-3).

Cât de prostesc, ar fi putut spune cineva, dacă i-ar fi auzit pe aceşti bărbaţi în acea dimineaţă de iulie a anului 1847. Ei nu arătau ca demnitari cu vise măreţe. Ei nu arătau ca nişte conducători care studiau hărţi şi planificau construirea unui imperiu. Ei erau exilaţi, fiind forţaţi să-şi părăsească oraşul minunat de pe râul Mississippi pentru a veni în această regiune deşertică din vest. Dar ei aveau un vis pe care l-au luat din scripturi şi din cuvinte revelate.

Mă minunez de viziunea acelui mic grup. Era atât cutezător, cât şi îndrăzneţ. Era aproape de necrezut. Iată-i aici, la aproape o mie şase sute de kilometri distanţă de cea mai apropiată aşezare estică şi la aproape o mie trei sute de kilometri distanţă de coasta Pacificului. Ei se aflau într-o climă necunoscută lor. Solul era diferit faţă de cel fertil din Illinois şi Iowa, acolo unde locuiseră recent. Nu culeseseră niciodată recolte aici. Nu ştiau cum sunt iernile. Nu construiseră nimic. Aceşti profeţi, îmbrăcaţi în haine vechi, uzate de atâta călătorit, purtând cizme cu care parcurseseră peste o mie şase sute de kilometri de la Nauvoo până la această vale, vorbeau despre o viziune milenară. Ei vorbeau având o vedere profetică a minunatului destin al acestei cauze. În acea zi, ei au coborât de pe acel vârf şi s-au apucat de lucru pentru a-şi transforma visul în realitate.⁵

La două zile după ce au ajuns în valea Salt Lake, Brigham Young şi alţi câţiva conducători au urcat pe un deal în formă de dom, care a fost ulterior numit Ensign Peak, şi au cercetat împrejurimile.

Niciodată nu trebuie să pierdem din vedere destinul divin al lucrării lui Dumnezeu şi rolul pe care îl jucăm în aceasta.

Uneori, în zilele noastre, pe măsură ce mergem pe cărările noastre înguste şi ne îndeplinim micile noastre responsabilităţi, pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Când eram copil, caii de povară erau des întâlniţi. O pare importantă a harnaşamentului era frâul. Pe frâu erau puse bucăţi de piele pentru a limita vederea calului. Erau puse astfel încât calul să nu poată vedea într-o parte sau alta, ci doar înainte. Erau făcute pentru a-l ajuta să nu se sperie sau să nu îi fie distrasă atenţia şi pentru a-l face să se concentreze asupra drumului din faţa sa.

Câţiva dintre noi ne facem treaba ca şi cum am avea astfel de lucruri care ne limitează vederea. Vedem doar cărarea noastră mică şi îngustă. Nu zărim nimic din viziunea mai largă. Poate că responsabilitatea noastră în Biserică este mică. Dar este bine să ne îndeplinim acea responsabilitate cu sârguinţă. Este bine, de asemenea, să ştim cum contribuie acea responsabilitate la planul general şi măreţ privind creşterea împărăţiei lui Dumnezeu.

Citez dintr-un autor necunoscut ceea ce preşedintele Harold B. Lee a spus odată: „Cercetează terenuri mari şi cultivă-le pe cele mici”.

Interpretarea mea a acestei afirmaţii este că noi ar trebui să recunoaştem ceva din amploarea, adâncimea şi înălţimea – grandioasă şi minunată, mare şi atotcuprinzătoare – a planului Domnului şi, apoi, să lucrăm cu sârguinţă pentru a ne îndeplini responsabilităţile ce ţin de partea din acest plan care ne-a fost repartizată.

Fiecare dintre noi are un mic teren de cultivat. Cât timp facem acest lucru, nu trebuie să pierdem din vedere niciodată imaginea de ansamblu, măreaţa îmbinare a destinului divin al acestei lucrări. Ne-a fost dat de Dumnezeu, Tatăl nostru Etern, şi fiecare dintre noi are un rol de jucat în a ţese tapiseria sa minunată. Contribuţia noastră individuală poate fi mică, dar nu este lipsită de importanţă …

În timp ce vă îndepliniţi partea conform chemării dumneavoastră, nu pierdeţi niciodată din vedere imaginea de ansamblu măreaţă şi minunată a scopului acesteia, a dispensaţiei plenitudinii timpurilor. Ţeseţi-vă frumos firul mic în această măreaţă tapiserie, al cărei model ne-a fost pregătit de Dumnezeu din cer. Respectaţi cauza pentru care noi trudim. Fiţi sârguincioşi, sinceri, virtuoşi şi credincioşi, pentru ca acest stindard să fie fără pată.

Viziunea acestei împărăţii nu este un vis superficial dintr-o noapte care se termină odată cu răsăritul. Este cu adevărat planul şi lucrarea lui Dumnezeu, Tatăl nostru Etern. Are legătură cu toţi copiii Săi.

În timp ce curăţau aceste văi din vest [din Utah] de pelinul negru pentru a pune bazele unei comunităţi, în timp ce făceau toate aceste multe lucruri lumeşti pe care trebuiau să le facă pentru a rămâne în viaţă şi pentru a creşte, strămoşii noştrii [pioneri] au avut mereu în minte grandoarea măreţei cauzei pentru care trudeau. Este o lucrare pe care noi trebuie să o facem având aceeaşi viziune pe care au avut-o ei. Este o lucrare care va continua chiar şi după moartea noastră. Dumnezeu să ne ajute să slujim cât mai bine în calitate de slujitori, chemaţi prin divina Sa voinţă pentru a înainta şi a clădi împărăţia cu mâinile noastre imperfecte, fiind uniţi pentru a face un model perfect.⁶

Putem deveni ca un stindard pentru naţiuni de la care oamenii de pe pământ pot dobândi tărie.

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, a sosit vremea ca noi să fim un pic mai hotărâţi, să ne ridicăm privirea şi să ne deschidem mai mult mintea pentru a pricepe şi a înţelege mai bine măreaţa misiune milenară a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Aceasta este o perioadă în care să fim puternici. Este o perioadă în care să înaintăm fără ezitare, cunoscând bine sensul, amploarea şi importanţa misiunii noastre. Este o perioadă în care să facem ce este drept indiferent de consecinţe. Este o perioadă în care să ţinem poruncile. Este o perioadă în care să-i ajutăm cu blândeţe şi dragoste pe cei care au probleme şi pe cei care rătăcesc în întuneric şi durere. Este o perioadă în care să fim grijulii şi buni, decenţi şi cumsecade unii cu alţii în toate relaţiile noastre. Cu alte cuvinte, să devenim mai asemănători lui Hristos.⁷

Dacă lumea nu-şi schimbă cursul actualelor tendinţe (şi acest lucru este puţin probabil) şi dacă, de cealaltă parte, noi continuăm să urmăm învăţăturile profeţilor, noi vom deveni oameni din ce în ce mai neobişnuiţi şi diferiţi şi lumea va observa acest lucru. De exemplu, pe măsură ce integritatea familiei se năruie din cauza presiunii lumii, poziţia noastră privind sfinţenia familiei va deveni şi mai evidentă şi chiar şi mai neobişnuită, dacă noi avem credinţa de a păstra această poziţie.

Pe măsură ce atitudinea permisivă în ceea ce priveşte sexul continuă să se răspândească, doctrina Bisericii, deși consecvent predicată timp de peste un secol şi jumătate, va deveni tot mai neobişnuită şi chiar ciudată pentru mulţi.

Pe măsură ce consumul de alcool şi abuzul de droguri creşte în fiecare an în cadrul obiceiurilor societăţii noastre, poziţia noastră, stabilită de Domnul în urmă cu peste un secol şi jumătate, va deveni şi mai neobişnuită pentru oameni …

Pe măsură ce ziua de sabat devine tot mai mult o zi a comercialului şi a distracţiei, cei care se supun preceptului legii, scris de degetul Domnului pe Sinai şi întărit de revelaţia modernă, vor părea tot mai neobişnuiţi.

Nu este mereu uşor să trăim în lume şi să nu fim parte a acesteia. Nu putem trăi doar cu noi înşine sau pentru noi, nici nu am dori să facem acest lucru. Trebuie să ne amestecăm cu alţii. Făcând acest lucru, noi putem fi amabili. Putem fi inofensivi. Putem evita orice spirit sau atitudine de îngâmfare. Şi ne putem păstra standardele …

Pe măsură ce respectăm aceste lucruri şi alte standarde ale Bisericii, multe persoane din lume ne vor respecta şi vor găsi tăria de a urma ceea ce şi ei ştiu că este drept.

Şi, potrivit lui Isaia, „popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui” (Isaia 2:3).

Nu este nevoie să facem compromisuri. Nu trebuie să facem compromisuri. Lumânarea pe care Domnul a aprins-o în această dispensaţie poate deveni o lumină pentru întreaga lume şi faptul că alte persoane văd lucrările noastre bune poate duce la slăvirea Tatălui nostru din Cer şi la emularea în viaţa lor a exemplelor pe care le-au văzut în noi.

Începând cu dumneavoastră şi cu mine, poate fi un întreg popor care, datorită virtuţii din viaţa noastră şi din căminele noastre, datorită alegerilor noastre profesionale, chiar şi datorită felului nostru de a ne distra, poate deveni precum un oraş de pe un deal la care oamenii se pot uita şi învăţa şi poate deveni un stindard pentru naţiuni din care oamenii de pe pământ pot obţine tărie.⁸

Dacă vrem să înălţăm această Biserică la fel ca pe un steag pentru popoare şi o lumină pentru lume, trebuie să mai adăugăm fiecare, la noi înşine, încă unul dintre atributele lui Hristos. Apărând ceea ce este drept, nu trebuie să ne temem de consecinţe. Nu trebuie să ne fie frică niciodată. Pavel i-a spus lui Timotei:

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.

Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea Domnului nostru” (2 Timotei 1:7-8)⁹.

Nu putem pur şi simplu să neglijăm această cauză, care este a lui Hristos. Nu putem pur şi simplu să stăm pe margine şi să privim lupta dintre forţele binelui şi ale răului …

Vă îndemn cu toată puterea pe care o am să vă oferiţi ajutorul într-o îndatorire mai importantă decât cerinţele vieţii noastre de zi cu zi, adică aceea de a fi puternici, într-atât încât să deveniţi un conducător care apără acele cauze care fac ca a noastră civilizaţie să strălucească şi care aduc alinare şi pace în viaţa noastră. Dumneavoastră puteţi fi un conducător. În calitate de membru al acestei Biserici, trebuie să fiţi un conducător pentru a apăra acele cauze pe care Biserica le susţine. Nu permiteţi fricii să vă copleşească în eforturile dumneavoastră.¹⁰

Nu există nimic de care să ne temem. Dumnezeu se află la cârmă. El va face ca frica să dispară pentru binele acestei lucrări. El va da nenumărate binecuvântări celor care se supun poruncilor Sale. Aceasta a fost promisiunea Sa. Despre abilitatea Sa de a-şi ţine promisiunile nimeni dintre noi nu se poate îndoi…

Salvatorul nostru, care este Mântuitorul nostru, Marele Iehova, măreţul Mesia, a promis: „Eu voi merge în faţa voastră. Voi fi la dreapta voastră şi la stânga voastră şi Spiritul Meu va fi în inima voastră şi îngerii mei în jurul vostru pentru a vă susţine” (D&L 84:88).

„De aceea, nu te teme turmă mică; faceţi bine; lăsaţi pământul şi iadul să se unească împotriva voastră, pentru că, dacă voi sunteţi zidiţi pe piatra Mea, ei nu pot birui …

Întoarce-te către Mine în fiecare gând; nu te îndoi, nu te teme.

Priveşte rănile care Mi-au străpuns coasta şi, de asemenea, semnele cuielor din mâinile şi picioarele Mele; fii credincios, păzeşte poruncile Mele şi vei moşteni împărăţia cerurilor” (D&L 6:34, 36-37).

Fiind uniţi, lucrând cot la cot, noi vom progresa în calitate de slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, făcând lucrarea Preaiubitului Fiu al lui Dumnezeu, Învăţătorul nostru, Cel căruia Îi slujim şi al cărui nume noi căutăm să-L slăvim.¹¹

Trebuie să stăm neclintiţi. Trebuie să rezistăm în fața relelor lumii. Dacă vom face aşa, Atotputernicul va fi puterea noastră şi apărătorul nostru, îndrumătorul şi revelatorul nostru. Vom avea linişte, ştiind că facem ce ne-a cerut El să facem. Unii poate că nu sunt de acord cu noi, dar am încrederea că ne respectă. Nu vom fi lăsaţi singuri. Sunt mulţi care nu sunt de aceeaşi credinţă cu noi, dar care simt la fel ca noi. Aceştia ne vor sprijini. Ei ne vor susţine în lucrurile pe care le facem.¹²

Să ne bucurăm în această minunată eră a lucrării Domnului. Să nu fim mândri sau aroganţi. Să fim recunoscători şi umili. Şi noi, fiecare, să hotărâm că vom creşte frumuseţea lucrării magnifice a Atotputernicului, ca ea să strălucească pe întreg pământul ca o sursă de putere şi de bunătate, pentru ca toată lumea să privească.¹³

„Dacă vrem să înălţăm această Biserică la fel ca pe un steag pentru popoare şi o lumină pentru lume, trebuie să mai adăugăm fiecare, la posibilităţile noastre, încă unul dintre atributele lui Hristos.”

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

Pe măsură ce citiţi secţiunea 1, ce sentimente aveţi când vă gândiţi la creşterea Bisericii din anul 1830 până în prezent?
Recitiţi relatarea preşedintelui Hinckley despre sosirea primilor pionieri în valea Salt Lake (vezi secţiunea 2). Ce putem învăţa din această relatare? În ce fel am beneficiat de viziunea profetică a conducătorilor din perioada de început a Bisericii? Ce credeţi că înseamnă să fii „un steag pentru popoare”? (Vezi Isaia 5:26; 11:12.)
În secţiunea 3, preşedintele Hinckley ne-a încurajat să vedem „imaginea de ansamblu” şi „viziunea mai largă” a lucrării lui Dumnezeu. De ce trebuie să vedem această imagine de ansamblu? De ce o pierdem uneori din vedere? În ce moduri pot contribui micile noastre eforturi la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu?
Recitiţi în ce moduri spune preşedintele Hinckley că sfinţii din zilele din urmă încep să devină „oameni din ce în ce mai neobişnuiţi şi diferiţi” (secţiunea 4)? Cum putem să avem o viziune mai mare şi mai mult curaj pentru a ajuta la înaintarea lucrării lui Dumnezeu? Cum putem trăi în lume fără a fi de-ai lumii? Cum putem „să mai adăugăm fiecare, la noi înşine, încă unul dintre atributele lui Hristos”? De ce este important să apărăm ce este drept?

Scripturi suplimentare

Matei:14-6; 1 Nefi 14:14; D&L 1:1-6; 65:1-6; 88:81; 115:5-6

Ajutor pentru predare

„Fiţi siguri că nu credeţi că dumneavoastră sunteţi «adevăratul învăţător». Aceasta este o greşeală gravă… Aveţi grijă să nu interferaţi cu aceasta. Rolul major al unui învăţător este de a pregăti calea prin care oamenii vor avea o experienţă spirituală cu Domnul” (Gene R. Cook, citat în Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 41).