Cea mai mare poruncă
Când avem grijă să-i ajutăm pe cei mai neînsemnaţi dintre copiii Tatălui Ceresc, noi facem aceasta pentru El.
Stimaţi fraţi şi surori, aş vrea să vă pun o întrebare foarte importantă. Ce calitate ne defineşte cel mai bine ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă?
Astăzi, aş dori să vă vorbesc despre răspunsul la această întrebare.
În primul secol, membri ai bisericii care creştea în Corint erau entuziasmaţi de Evanghelie. Aproape toţi erau recent convertiţi la biserică. Mulţi erau atraşi de ea datorită predicilor ţinute de apostolul Pavel şi de alţii.
Dar sfinţii din Corint erau, de asemenea, certăreţi. Ei se certau între ei. Unii se simţeau superiori faţă de alţii. Ei se reclamau unul pe altul la judecătorie.
Când Pavel a auzit aceste lucruri, având un sentiment de frustrare, le-a scris o scrisoare, îndemnându-i să fie mai uniţi. El a răspuns la multe dintre problemele pentru care se certau. Apoi, aproape de sfârşit, el le-a spus că dorea să le arate „o cale nespus mai bună“.1
Vă amintiţi cuvintele pe care le-a scris în continuare?
„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste“ le-a spus el, „sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor“.2
Mesajul lui Pavel către acest nou grup de sfinţi era simplu şi direct: nimic din ceea ce faci nu are mare importanţă, dacă nu ai caritate. Poţi vorbi în alte limbi, poţi avea darul profeţiei, poţi cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa – chiar dacă ai avea toată credinţa aşa încât să muţi şi munţii, fără caritate nu ai fi nimic.3
„Caritatea este dragostea pură a lui Hristos“.4 Salvatorul a dat dovadă de această dragoste şi a predicat-o chiar când era persecutat de cei care L-au dispreţuit şi L-au urât.
Cu o ocazie, fariseii au încercat să-L ispitească punându-I o întrebare aparent imposibilă: „Învăţătorule“, au întrebat ei, „care este cea mai mare poruncă din lege?“5
Fariseii dezbătuseră pe larg această întrebare şi identificaseră mai mult de 600 de porunci.6 Dacă stabilirea unei ordini a priorităţii lor a fost o sarcină atât de grea pentru cărturari, cu siguranţă, s-au gândit ei, va fi imposibil pentru acest Fiu al unui tâmplar din Galilea să răspundă la întrebare.
Dar când fariseii au auzit răspunsul Lui, trebuie că s-au neliniştit, deoarece acesta sublinia marele lor păcat. El a răspuns:
„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.
Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprinde toată legea şi proorocii“.7
Din acea zi, această declaraţie inspirată a fost repetată de multe generaţii. Acum, pentru noi, măsura dragostei noastre este măsura generozităţii sufletului nostru.
Scripturile ne spun că: „Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu“.8 Ce minunată promisiune – să fii cunoscut de El. Ţi se înalţă sufletul, când te gândeşti că Cel care este Creatorul cerului şi al pământului ne cunoaşte şi ne iubeşte cu o dragoste pură, veşnică.
În anul 1840, profetul Jospeh Smith a trimis o epistolă Celor Doisprezece în care spunea că „dragostea este una dintre principalele caracteristici ale lui Dumnezeu şi că trebuie să fie manifestată de către cei care aspiră să fie fiii lui Dumnezeu. Un om plin de dragostea lui Dumnezeu nu se mulţumeşte să-şi binecuvânteze doar familia, ci dragostea lui se extinde asupra întregii lumi, fiind dornic să binecuvânteze întreaga rasă umană“.9
Când îi înconjurăm cu dragoste pe cei din jurul nostru, noi îndeplinim cealaltă jumătate din marea poruncă: „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.10
Amândouă poruncile sunt necesare, deoarece când purtăm sarcinile unii altora, îndeplinim legea lui Hristos.11
Dragostea este începutul, mijlocul şi sfârşitul cărării de ucenicie. Ea alină, sfătuieşte, vindecă şi consolează. Ea ne conduce prin valea întunericului şi prin vălul morţii. La sfârşit, dragostea ne conduce spre slava şi grandoarea vieţii veşnice.
Pentru mine, profetul Joseph Smith a fost totdeauna un exemplu de dragostea pură a lui Hristos. Mulţi s-au întrebat de ce a câştigat şi a păstrat atât de mulţi adepţi. Răspunsul lui a fost: „Deoarece eu expun principiul dragostei“.12
O povestire ne relatează despre un băiat de 14 ani care venise la Nauvoo în căutarea fratelui său care locuia în apropiere. Tânărul băiat ajunsese în timpul iernii, fără bani şi fără prieteni. Când a întrebat despre fratele lui, băiatul a fost dus la o casă mare care arăta ca un hotel. Acolo, a întâlnit un bărbat care a spus: „Intră, fiule, vom avea grijă de tine“.
Băiatul a acceptat şi a intrat în casă unde a fost hrănit, s-a încălzit şi i s-a dat un pat pentru a dormi.
Următoare zi, era foarte frig, dar în ciuda acestui fapt, băiatul s-a pregătit să plece pe jos 13 kilometri spre locul unde locuia fratele lui.
Când bărbatul din casă a văzut aceasta, i-a spus tânărului băiat să aştepte puţin. El a spus că va veni un car tras de cai şi că ar putea să călătorească cu acesta stând în spate.
Când băiatul a protestat, spunând că nu avea bani, omul i-a spus să nu se îngrijoreze, pentru că ei vor avea grijă de el.
Mai târziu, băiatul a aflat că bărbatul din acea casă nu era altul decât Joseph Smith, profetul mormon. Acest băiat şi-a amintit acest act de caritate tot restul vieţii lui.13
Într-un mesaj recent al Corului Tabernacolului Mormon „Muzică şi cuvânt rostit“, s-a prezentat o poveste despre un bărbat şi o femeie în vârstă care fuseseră căsătoriţi de zeci de ani. Deoarece soţia îşi pierdea treptat vederea, nu a mai putut să se îngrijească de ea în felul în care o făcuse timp de mulţi ani. Fără să i se ceară, soţul a început să-i lăcuiască, în locul ei, unghiile.
„El ştia că ea putea să-şi vadă unghiile când le apropia de ochii ei, dintr-un unghi potrivit, şi acest lucru o făcea să zâmbească. Lui îi plăcea s-o vadă fericită, aşa că a continuat să-i facă unghiile mai mult de cinci ani, până când a murit.“14
Acesta este un exemplu de dragostea pură a lui Hristos. Uneori, cea mai mare dragoste nu se găseşte în scene dramatice pe care poeţii şi scriitorii le imortalizează. Deseori, cea mai mare manifestare a dragostei este reprezentată de fapte de bunătate şi de grijă pe care le facem faţă de cei pe care îi întâlnim pe cărarea vieţii.
Dragostea adevărată dăinuieşte veşnic. Ea este veşnic răbdătoare şi iertătoare. Ea crede, speră şi îndură toate lucrurile. Aceasta este dragostea pe care Tatăl Ceresc ne-o poartă.
Noi toţi tânjim să avem parte de o dragoste ca aceasta. Chiar când facem greşeli, sperăm ca alţii să ne iubească, în ciuda defectelor noastre – chiar dacă nu merităm.
O, este minunat să ştim că Tatăl nostru Ceresc ne iubeşte – chiar cu toate păcatele noastre! Dragostea Sa este de aşa natură încât chiar când credem că suntem pierduţi, putem fi salvaţi.
Noi gândim despre noi doar ce fel de persoane am fost în trecut sau ce fel de persoane suntem astăzi. Tatăl nostru Ceresc vede ce fel de persoane vom fi în veşnicie. Cu toate că noi ne-am putea mulţumi cu mai puţin, Tatăl Ceresc nu o va face, deoarece El ne vede ca pe fiinţele glorioase care am putea deveni.
Evanghelia lui Isus Hristos este o Evanghelie a transformării. Ea ne preia ca bărbaţi şi femei lumeşti şi ne purifică în bărbaţi şi femei ai veşniciei.
Mijloacele acestei purificări sunt reprezentate de dragostea noastră asemănătoare cu cea a lui Hristos. Nu există durere pe care dragostea să nu o aline, amărăciune pe care să nu o poată alunga, nici vrajbă pe care să nu o poată schimba. Dramaturgul grec, Sofocle, a scris: „Un cuvânt ne eliberează de toată greutatea şi durerea în viaţă. Cuvântul este dragoste“.15
Cele mai preţioase şi sacre momente din viaţa noastră sunt acelea pline de spiritul dragostei. Cu cât este mai mare măsura dragostei noastre, cu atât este mai mare bucuria noastră. În final, dezvoltarea unei asemenea dragoste este adevărata măsură a succesului în viaţă.
Îl iubiţi pe Domnul?
Petreceţi timp cu El. Meditaţi asupra cuvintelor Sale. Luaţi jugul Lui asupra dumneavoastră. Căutaţi să înţelegeţi şi să vă supuneţi deoarece „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui“.16 Când Îl iubim pe Domnul, supunerea încetează să mai fie o greutate. Supunerea devine o plăcere. Când Îl iubim pe Domnul, căutăm mai puţin lucrurile care ne aduc beneficii şi ne întoarcem inima spre lucrurile care îi vor binecuvânta şi îi vor înălţa pe alţii.
Pe măsură ce dragostea noastră pentru Domnul devine mai profundă, mintea şi inima noastră se purifică. Noi avem parte de o „schimbare mare în… inimile noastre, pentru că noi nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat“.17
Stimaţi fraţi şi surori, când vă gândiţi, cu evlavie, la ce puteţi face pentru a creşte armonia, spiritualitatea şi a clădi împărăţia lui Dumnezeu, luaţi în considerare datoria dumneavoastră sacră de a-i învăţa pe alţii să-L iubească pe Domnul şi pe aproapele lor. Acesta este obiectivul central al existenţei noastre. Fără caritate – sau dragostea pură a lui Hrisots – orice altceva îndeplinim contează mai puţin. Cu ea, totul vibrează şi este viu.
Când îi inspirăm şi îi învăţăm pe alţii să-şi umple viaţa cu dragoste, supunerea se dezvoltă din interior în afară prin fapte voluntare de sacrificiu de sine şi de slujire. Da, toţi cei care merg ca învăţători de acasă din cauza datoriei, de exemplu, pot să-şi îndeplinească obligaţiile. Dar cei care sunt învăţători de acasă datorită dragostei lor adevărate faţă de Domnul şi faţă de aproapele lor vor aborda această sarcină cu o atitudine foarte diferită.
Întorcându-mă la întrebarea mea de la început: Ce calitate ne defineşte cel mai bine ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, voi răspunde: Noi suntem oameni care-L iubim pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul şi îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine.
Aceasta este caracteristica noastră distinctivă ca oameni. Este ca un far pentru lume semnalând ai cui ucenici suntem.18
În ziua din urmă, Salvatorul nu va întreba despre natura chemărilor noastre. Nu va întreba despre bunurile noastre sau despre faima noastră. El va întreba dacă am slujit celor bolnavi, dacă am dat de mâncare şi de băut celor flămânzi, dacă i-am vizitat pe cei din temniţă sau i-am ajutat pe cei slabi.19 Când avem grijă să-i ajutăm pe cei mai neînsemnaţi dintre copiii Tatălui Ceresc, facem aceasta pentru El.20 Aceasta este esenţa Evangheliei lui Isus Hristos.
Dacă vrem să învăţăm cum să iubim, tot ceea ce avem de făcut este să ne gândim la viaţa Salvatorului nostru. Când luăm din simbolurile împărtăşaniei, noi ne reamintim de cel mai mare exemplu de dragoste din toată istoria lumii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu“.21
Dragostea Salvatorului pentru noi a fost aşa de mare încât suferinţele L-au făcut „chiar pe Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să [tremure] de durere şi să [sângereze]din fiecare por“.22
Deoarece Salvatorul Şi-a dat viaţa Lui pentru noi,23 avem o strălucire perfectă a speranţei, o încredere şi o siguranţă că atunci când vom părăsi această existenţă lumească, vom trăi din nou lângă El. Prin ispăşirea lui Isus Hristos, noi putem fi purificaţi de păcat şi putem avea parte de darul Tatălui nostru cel Atotputernic. Atunci vom cunoaşte slava pe care Dumnezeu „a [pregătit-o] pentru cei ce-L iubesc“.24
Aceasta este puterea transformatoare a carităţii.
Când Isus a dat ucenicilor Lui noua poruncă, „să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu“25, El le-a dat marea cheie a fericirii în această viaţă şi slava în cea viitoare.
Dragostea este cea mai mare dintre toate poruncile – toate celelalte se bazează pe aceasta. Este centrul atenţiei noastre ca ucenici ai lui Hristos Cel Viu. Este singura trăsătură pe care dacă o dezvoltăm, va îmbunătăţi cel mai mult viaţa noastră.
Mărturisesc că Dumnezeu trăieşte. Dragostea Sa este infinită şi veşnică. Ea se extinde asupra tuturor copiilor Lui. Deoarece El ne iubeşte, El ne-a asigurat profeţi şi apostoli pentru a ne îndruma în timpurile noastre. El ni l-a dat pe Duhul Sfânt care ne învaţă, ne alină şi ne inspiră.
El ne-a dat scripturile Sale. Şi eu sunt recunoscător mai mult decât pot exprima pentru că El ne-a dat, fiecăruia dintre noi, o inimă capabilă de a avea parte de dragostea pură a lui Hristos.
Mă rog ca inimile noastre să fie pline de această dragoste şi ca noi să putem ajunge la Tatăl Ceresc şi la alţii cu o nouă viziune şi cu o nouă credinţă. Mărturisesc că dacă facem astfel, vom descoperi o bogăţie mai mare în viaţă. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.