Din lucrurile mici
Ca ucenici ai Domnului Isus Hristos, avem responsabilitatea să-i îngrijim şi să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre.
Mabuhay de la oamenii dragi şi minunaţi din Filipine. Una dintre cele mai vechi şi mai semnificative întrebări din istoria acestui pământ a fost pusă de către Cain într-un mod foarte interesant, ca răspuns la întrebarea lui Dumnezeu, imediat după ce l-a omorât pe fratele său Abel: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?“1 Această întrebare merită o cugetare serioasă din partea celor care caută să facă voinţa Domnului. Unul dintre răspunsuri se află în învăţăturile lui Alma: „Şi acum, după cum sunteţi dornici să vă alăturaţi turmei lui Dumnezeu şi să vă numiţi poporul Lui şi sunteţi dornici să purtaţi greutăţile unul altuia, pentru ca ele să fie mai uşoare; da, şi sunteţi dornici să jeliţi împreună cu cei care jelesc; da, şi să-i mângâiaţi pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi“.2
Ca ucenici ai Domnului Isus Hristos, avem responsabilitatea să-i îngrijim şi să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre. Povestind pilda bunului samaritean, Isus Hristos nu numai că i-a încurcat pe duşmanii Săi, ci El a dat, de asemenea, o măreaţă lecţie adresată tuturor celor care căutau să-L urmeze. Trebuie să ne mărim cercul influenţei noastre. Slujirea noastră faţă de alţii nu trebuie să ţină seama de rasă, culoare, statut social sau relaţii. În definitiv, porunca: „ajută-i pe slabi, înalţă mâinile obosite şi întăreşte genunchii care se clatină“3 nu este completată cu specificaţii.
Mulţi cred că pentru a face o slujire semnificativă, trebuie să ai planuri minuţioase şi să formezi un comitet. Deşi multe dintre aceste proiecte meritorii sunt de ajutor, mare parte din slujirea necesară în lumea de astăzi se referă la legăturile de zi cu zi pe care le avem unii cu alţii. Deseori, găsim aceste ocazii în cadrul propriului cămin, cartier sau episcopie.
Următorul sfat dat de înşelătorul Screwtape nepotului său Wormwood din „Scrisorile lui Screwtape“ scrise de C. S. Lewis, descrie o maladie obişnuită care îi atacă pe mulţi dintre noi în zilele noastre: „Indiferent ce faci, va fi o oarecare bunăvoinţă, ca şi o oarecare rea-voinţă în sufletul pacientului tău. Lucrul grozav este să direcţionezi reaua lui voinţă către vecinii săi apropiaţi pe care îi întâlneşte în fiecare zi şi să trimiţi bunăvoinţa sa către marginile îndepărtate, la oamenii pe care nu-i cunoaşte. Răutatea devine astfel, reală în totalitate şi bunătatea în mare parte imaginară“.4
Cuvintele unui imn foarte cunoscut prescriu remediul perfect:
Povara cuiva astăzi s-a uşurat,
Stând lângă el, la greu, şi eu?
De bolnavi şi de cei slabi m-am apropiat?
Ca să-i ajut eu pe ei mereu?
Slujeşte! Nu poţi doar visa
La casa ce sus vei avea.
Să faci bine-i plăcere, este mângâiere,
E binecuvântarea ta.5
Următoarele sunt întâmplări la care am avut privilegiul să fiu martor şi care m-au învăţat că faptele simple de slujire ne pot ajuta pe noi şi pe cei care ne permit să-i influenţăm. Tatăl nostru Ceresc pune persoane iubitoare la răspântii de drum importante pentru a ne ajuta, astfel încât să nu fim lăsaţi singuri să bâjbâim în întuneric. Aceşti bărbaţi şi femei ne ajută prin exemplul lor, prin răbdare şi iubire. Şi aşa a fost una dintre experienţele mele.
Îmi aduc aminte de o răspântie deosebit de importantă – decizia de a merge într-o misiune cu timp deplin. Am stat la acea răspântie multă, multă vreme. Atunci când mă străduiam să mă decid pe ce drum s-o apuc, familia mea, prietenii mei şi conducătorii preoţiei mi-au ieşit în cale să mă ia de mână. Ei m-au încurajat, m-au provocat şi au spus nenumărate rugăciuni pentru mine. Sora mea mai mare, misionară cu timp deplin, îmi scria cu regularitate şi niciodată nu m-a abandonat.
Chiar şi astăzi, sunt susţinut de bărbaţi buni şi de femei bune. Presupun că noi suntem cu toţii susţinuţi. Într-o oarecare măsură, depindem cu toţii unii de alţii pentru a putea să ne întoarcem la căminul nostru ceresc.
Împărtăşirea mesajului Evangheliei este una dintre căile cele mai recompensatoare prin care putem sluji celor care nu sunt de aceeaşi credinţă cu noi. Îmi amintesc de o experienţă din copilărie cu cineva pe care îl voi numi, pur şi simplu, unchiul Fred.
Când aveam şase ani, unchiul Fred a fost coşmarul meu cel mai urât. El era vecin cu noi şi era întotdeauna beat. Una dintre modalităţile lui favorite de petrecere a timpului era să arunce cu pietre în casa noastră.
Pentru că mama gătea minunat, membrii adulţi necăsătoriţi din mica noastră ramură ne vizitau des. Într-o zi, când unchiul Fred era treaz, aceşti membri s-au împrietenit cu el şi l-au invitat în casa noastră. Această întâmplare m-a îngrozit. Acum nu mai era doar afară, ci chiar înăuntrul casei noastre. Acest lucru s-a întâmplat de câteva ori până când în final, ei l-au convins pe unchiul Fred să-i asculte pe misionari. El a acceptat Evanghelia şi a fost botezat. A slujit într-o misiune cu timp deplin, s-a întors onorabil, şi-a continuat studiile şi s-a căsătorit în templu. Acum este un soţ corect, tată şi conducător al preoţiei. Privindu-l pe unchiul Fred astăzi, îţi vine greu să crezi că, odată, a adus coşmaruri în viaţa unui băiat de şase ani. Să fim cu toţii atenţi la ocaziile de a împărtăşi Evanghelia.
Mama mea a fost un mare exemplu de ajutorare a celorlalţi prin încurajările ei. Ea ne-a învăţat multe lecţii importante. Una dintre lecţiile care a avut efectul cel mai îndelungat în viaţa mea a fost dorinţa ei de a ajuta pe orice nevoiaş care venea la noi în vizită. Mă deranja să văd pe atât de mulţi că plecau din casa noastră cu mâncare, haine şi chiar cu bani. Pentru că eram mic şi noi eram săraci, nu-mi plăcea ceea ce vedeam. Cum putea ea să dea altora când familia noastră nu avea suficient? Era o greşeală să se ocupe mai întâi de nevoile noastre? Nu meritam o viaţă mai confortabilă?
Ani la rând, m-am luptat cu aceste întrebări. Mult mai târziu, mi-am dat seama în cele din urmă ce ne învăţa mama. Chiar dacă se lupta cu efectele unei boli paralizante, ea nu putea să se oprească din a da celor nevoiaşi.
„De aceea, nu obosiţi în a face bine, deoarece voi puneţi temelia unei mari lucrări. Şi din lucrurile mici iese ceea ce este mare“.6 Slujirea altora nu trebuie să vină din întâmplări spectaculoase. Deseori, este un fapt simplu, zilnic, care dă alinare, înalţă, încurajează, susţine şi aduce zâmbetul pe buzele altora.
Mă rog ca noi să găsim întotdeauna ocazii de a sluji în numele lui Isus Hristos, amin.