Slujirea
Căutaţi moduri de a binecuvânta viaţa celorlalţi prin intermediul unor fapte de slujire ce par uşoare.
Odată, preşedintele David O. McKay l-a citat pe Abraham Lincoln, zicând: „Tot ceea ce sunt sau ceea ce sper să fiu îi datorez mamei mele, care a fost un înger pentru mine“.1 Aceste cuvinte explică bine sentimentele mele faţă de propria-mi mamă. Viola Jean Goates Snow, cunoscută tuturor ca Jeanie, s-a născut în anul 1929 şi a murit la scurt timp după cea de-a 60-a aniversare, în anul 1989. M-a învăţat şi m-a încurajat. M-a convins de-a binelea că pot înfăptui tot ce îmi doresc. M-a şi disciplinat, de asemenea. Aşa cum proprii mei fii spun despre mama lor: „Ea era agentul de turism pentru călătoriile care învinovăţesc“. Mama a fost o mamă minunată, un exemplu măreţ, şi rar dacă trece vreo zi fără să nu mă gândesc la ea şi să nu-i simt dorul.
Cu câţiva ani înainte de a deceda a fost diagnosticată ca având cancer, o boală pe care a înfruntat-o cu mare curaj. Ca familie, am învăţat că, în mod straniu, cancerul este o boală a dragostei. Oferă ocazii de a reînnoi relaţii, de a spune la revedere şi de a arăta dragoste. Cu câteva săptămâni înainte ca mama să moară, eram în sufrageria casei unde am copilărit. Mama avea gusturi bune şi îi plăceau lucrurile frumoase. De asemenea, tânjea să călătorească, dar familia noastră trăia dintr-un venit modest, iar aceste visuri nu au fost nicidecum îndeplinite. Ştiind acest lucru, am întrebat-o dacă avea vreun regret. Mă aşteptam să o aud spunând că dorise mereu să aibă o casă mai mare şi mai frumoasă sau să exprime tristeţea şi dezamăgirea faptului că nu a călătorit niciodată. A cugetat la întrebarea mea câteva clipe şi a spus simplu: „Îmi doresc să fi slujit mai mult“.
Am fost şocat de răspunsul ei. Mama mea acceptase întotdeauna chemările în Biserică. A slujit ca preşedintă a Societăţii de Alinare în episcopie, ca învăţătoare la Şcoala de duminică, în calitate de învăţătoare vizitatoare şi în cadrul Societăţii Primare. Copii fiind, duceam mereu caserole cu mâncare, gem şi compot vecinilor şi membrilor din episcopie. Când i-am reamintit toate acestea, părea nehotărâtă. „Aş fi putut face mai mult“, este tot ce a spus. Mama mea a trăit o viaţă exemplară, din plin. Era iubită de familie şi de prieteni. A realizat multe în viaţă, lucruri deseori grele, şi a fost oprită timpuriu de boală şi durere. În pofida tuturor acestor lucruri, cel mai mare regret al ei a fost că n-a oferit îndeajuns de multă slujire. Acum n-am nici o îndoială de faptul că sacrificiul de pe pământ al mamei mele a fost acceptat de către Domnul şi că ea a fost întâmpinată de El. Dar de ce a fost acesta cel mai important lucru din mintea ei, cu puţine zile înainte de a deceda? Ce este slujirea şi de ce este atât de importantă în Evanghelia lui Isus Hristos?
În primul rând, ne este poruncit să slujim unul altuia. Prima poruncă este de a-L iubi pe Dumnezeu. „Iar a doua, [este] asemenea ei: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“2
Ne arătăm dragostea atunci când ne ajutăm şi slujim unii altora.
Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Niciun om nu poate fi un adevărat sfânt din zilele din urmă dacă este neprietenos, dacă nu încearcă să-i sprijine sau să-i ajute pe alţii. Este o caracteristică a însăşi naturii Evangheliei ca noi să facem astfel. Dragii mei fraţi şi surori, nu putem trăi în egoism“.3
În Matei, Salvatorul i-a învăţat pe ucenicii Săi acest principiu important:
„Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de băut?
Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?
Drept răspuns, Împăratul le va zice: ‘Adevărat vă spun că, ori de câte ori [aţi] făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut’“.4
Această slujire trebuie făcută în mod altruist fără a ne gândi la recompense personale ori decoraţii. Trebuie oferită la nevoie, nu când ne convine. Nu sunt întotdeauna evidente ocaziile de a sluji, căci este în firea omului să se îngrijoreze de propriile necesităţi şi nevoi. Trebuie să rezistăm la astfel de tendinţe şi să căutăm ocazii de a sluji. Când îi vizităm pe cei care suferă de boli, din cauza pierderilor celor dragi sau a altor întâmplări dureroase, nu-i suficient doar să spunem: „Sună-mă, dacă pot să te ajut cu ceva“. Mai bine căutaţi moduri de a binecuvânta viaţa celorlalţi prin intermediul unor fapte de slujire ce par uşoare. Este mai bine să facem chiar şi lucruri de mică importanţă, decât să nu facem nimic.
În al doilea rând, ca membri ai Bisericii, avem obligaţia de a accepta chemările de a sluji la clădirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Când slujim în diverse chemări, noi binecuvântăm vieţile altora. Prin munca misionară, vieţi sunt schimbate pe măsură ce oamenii învaţă despre Evanghelia lui Isus Hristos şi primesc o mărturie despre adevărul ei. Prin munca sacră din templu, noi binecuvântăm viaţa celor care au pierit înaintea noastră. Slujirea în Evanghelie ne dă privilegiul de a-i învăţa pe alţii, de a întări tinerii şi de a binecuvânta viaţa copilaşilor pe măsură ce învaţă adevărurile simple ale Evangheliei. Slujirea în Evanghelie ne învaţă să uităm de noi înşine şi să-i ajutăm pe alţii.
Preşedintele Spencer W. Kimball, care a fost un exemplu măreţ de slujire, a spus: „Dumnezeu ne acordă atenţie şi veghează asupra noastră. Dar, de obicei, El împlineşte nevoile noastre prin intermediul unei alte persoane. De aceea, este important să slujim unul altuia în împărăţie.“.5 Totuşi, responsabilitatea de a sluji în Biserică nu ne scapă de responsabilităţile noastre de a sluji familiei şi aproapelui nostru. Preşedintele Kimball a continuat, avertizând: „Niciunul dintre noi nu trebuie să fie prea ocupat din cauza îndatoririlor oficiale din Biserică încât să nu avem deloc timp pentru a sluji ca creştini, cu umilinţă, aproapelui nostru“.6
În ultimul rând, avem responsabilitatea de a sluji benevol în cadrul comunităţilor noastre. Noi trebuie să ne străduim pentru a ne îmbunătăţi cartierele, şcolile, oraşele şi satele. Îi rog pe aceia care se află printre noi ca, în pofida afilierilor politice, să ajute în cadrul instituţiilor statului locale şi naţionale pentru îmbunătăţirea vieţii noastre. De asemenea, îi rog pe cei care dau din timpul şi resursele lor în mod benevol, să sprijine comunităţile demne şi cauzele caritabile care binecuvântează vieţile celorlalţi şi fac ca lumea să fie un loc mai bun. Bunicul meu m-a învăţat de la o vârstă fragedă: „Slujirea pe care o oferim în comunitate este chiria pe care o plătim pentru locul nostru pe pământ.“
Slujirea necesită altruism, împărtăşire şi dăruire. Eu şi soţia mea am învăţat o lecţie importantă cât timp am slujit în Africa. Am fost trimişi la o conferinţă de district în Jinja, Uganda. Sâmbăta dimineaţa devreme, înainte de începerea adunării, am profitat de şansa de a face un tur al noii capele din zonă. Când am ajuns la clădire, am fost întâmpinaţi de un tânăr băiat în vârstă de 3 sau 4 ani. Venise la Biserică să vadă ce se întâmplă. Impresionată de zâmbetul lui, sora Snow a băgat mâna în geanta ei şi i-a dat o bucată de bomboană de zahăr ars şi unt împachetată. El a fost încântat.
Am petrecut câteva minute făcând turul capelei, înainte de a ieşi iar afară. Ne-am întâlnit cu peste 12 copii care zâmbeau, fiecare dorind să o cunoască pe noua vecină cu bomboane.
Phyllis era tristă, căci îi dăduse deja băieţelului ultima bucată de bomboană. A schiţat copiilor, cu părere de rău, că nu mai avea altele. Băieţelul care ne întâmpinase i-a întins apoi sorei Snow bomboana, schiţându-i să i-o despacheteze. Sora Phyllis a făcut aceasta cu greu, aşteptându-se ca băiatul să bage bomboana în gură în văzul prietenilor săi geloşi.
În schimb, spre marea noastră surpriză, el s-a dus la fiecare prieten al său în timp îşi scotea limba şi lingea o dată din delicioasa bomboană cu zahăr ars şi unt. Băieţelul a continuat tot aşa, luând şi el din când în când, până când bomboana s-a terminat.
Acum, unii pot spune că acest gest de a împărţi a fost neigienic, dar nimeni nu poate combate exemplul dat de acest băieţel. Altruismul, împărtăşirea şi dăruirea sunt lucruri esenţiale pentru a sluji. Acest copil a învăţat bine lecţia.
Speranţa şi rugăciunea mea sunt ca noi toţi să facem mai mult pentru a sluji. Dacă eşuăm să slujim, eşuăm să primim plenitudinea privilegiilor şi binecuvântărilor Evangheliei restaurate. În numele lui Isus Hristos, amin.