O preoţie împărătească
Vremurile se pot schimba, situaţiile se pot modifica, dar caracteristicile unui adevărat deţinător al preoţiei lui Dumnezeu rămân statornice.
Dragi fraţi, când mă uit îndelung de la un capăt la altul al acestei minunate clădiri, pot spune atât: ce privelişte inspiratoare am de aici. Este uimitor să realizez că în mii de capele din întreaga lume, alţii ca dumneavoastră – deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu – primiţi această transmisiune prin căile de recepţie prin satelit. Naţionalităţile sunt diverse, iar limbile vorbite sunt multe, dar o caracteristică comună ne uneşte. Ne-a fost încredinţat să purtăm preoţia şi să acţionăm în numele lui Dumnezeu. Suntem primitorii unei încrederi sacre. Se aşteaptă multe din partea noastră.
Noi, cei care deţinem preoţia lui Dumnezeu şi o onorăm, suntem printre cei care au fost păstraţi pentru această perioadă specială din istorie. Apostolul Petru ne-a descris în al doilea capitol din 1 Petru, în versetul 9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“.
Cum oare putem, eu şi cu dumneavoastră, să devenim mai pregătiţi pentru a fi demni de acea denumire: „o preoţie împărătească“? Care sunt trăsăturile unui adevărat fiul al Dumnezeului cel Viu? În această seară, aş dori să ne gândim numai la unele dintre aceste trăsături.
Vremurile se pot schimba, situaţiile se pot modifica, dar caracteristicile unui adevărat deţinător al preoţiei lui Dumnezeu rămân statornice.
Permiteţi-mi să sugerez faptul că, în primul rând, fiecare dintre noi îşi dezvoltă însemnul previziunii. Un scriitor a spus că la fel cum uşa istoriei se deschide larg având balamale mici, tot aşa este şi cu vieţile oamenilor. Dacă este să punem în practică această zicală în viaţa noastră, putem spune că suntem rezultatul a multor decizii mărunte. De fapt, noi suntem rezultatul alegerilor noastre. Trebuie să ne dezvoltăm puterea de a ne aminti trecutul, de a evalua prezentul şi de a privi spre viitor pentru a putea realiza în viaţa noastră ceea ce Domnul doreşte ca noi să facem.
Voi, tineri băieţi, deţinători ai preoţiei lui Aaron, ar trebui să aveţi capacitatea de a vă imagina ziua în care veţi deţine preoţia lui Melhisedec, şi atunci să vă pregătiţi să fiţi diaconi, învăţători şi preoţi pentru a primi sfânta preoţie a lui Dumnezeu, preoţia lui Melhisedec. Aveţi responsabilitatea de a fi pregătiţi atunci când primiţi preoţia lui Melhisedec, pentru a răspunde chemării de a sluji ca misionari, de a o accepta şi apoi a o îndeplini. Mă rog sincer ca fiecare băiat şi fiecare bărbat să aibă însemnul previziunii.
Al doilea principiu pe care vreau să-l evidenţiez ca fiind o trăsătură a unui adevărat deţinător al preoţiei lui Dumnezeu este însemnul efortului. Nu este îndeajuns doar să vrem să facem efort şi să zicem că o să depunem efort. De fapt, trebuie, literalmente, să depunem efort. Realizăm scopurile noastre prin a face, nu doar prin a gândi. Dacă, în mod continuu, dăm la o parte scopurile noastre, nu le vom vedea îndeplinindu-se niciodată. Cineva, a explicat aceasta, astfel: Trăieşte numai pentru mâine şi nu vei avea nici o amintire de care să te bucuri acum.1
În luna iulie a anului 1976, atletul Garry Bjorklund era hotărât să se califice în echipa olimpică a S.U.A. pentru cursa de 10.000 de metri care urma a fi ţinută la Jocurile olimpice de la Montreal. Totuşi, la jumătatea dificilei curse de calificare, el a rămas fără pantoful stâng. Ce am fi făcut, dumneavoastră sau eu, dacă am fi trăit această experienţă? Presupun că el ar fi putut să abandoneze şi s-ar fi oprit. Ar fi putut da vina pe faptul că e ghinionist şi ar fi pierdut şansa de a participa la cursa cea mai mare din viaţa sa, dar acest atlet campion nu a făcut aşa. A fugit în continuare fără pantof în picior. Ştia că trebuie să fugă mai tare decât o făcuse vreodată în viaţa sa. Ştia că adversarii lui aveau acum un avantaj pe care nu-l avuseseră la începutul cursei. A alergat pe acel traseu de zgură doar cu un pantof în picior terminând al treilea calificându-se, având şansa de a participa la cursa pentru medalia de aur. Timpul obţinut a fost cel mai bun pe care-l avusese vreodată. A depus din greu efortul necesar pentru a-şi atinge scopul.
Ca deţinători ai preoţiei, am putea observa că, în viaţa noastră, sunt vremuri când ne împotmolim, când suntem istoviţi sau obosiţi ori când suferim o dezamăgire sau avem inima frântă. Când se întâmplă aşa ceva, eu sper ca noi să perseverăm cu şi mai mult efort spre îndeplinirea scopului nostru.
La un moment sau altul fiecare dintre noi va fi chemat să îndeplinească o chemare în Biserică, fie ca preşedinte al cvorumului diaconilor, ca secretar al cvorumului învăţătorilor, consilier al preoţiei, învăţător într-o anumită clasă sau episcop. Aş putea enumera mai multe, dar înţelegeţi ce vreau să spun. Aveam numai 22 de ani atunci când am fost chemat să fiu episcop în episcopia Şase-Şapte din oraşul Salt Lake. Deoarece erau 1.080 de membri în episcopie, era nevoie de foarte mult efort pentru a realiza că fiecare lucru ce trebuia să fie rezolvat era rezolvat, iar fiecare membru al episcopiei s-a simţit inclus şi ajutat. Deşi îndatorirea era destul de dificilă, n-am permis ca să mă las copleşit. M-am pus pe treabă, cum au făcut şi alţii, şi am făcut tot ce mi-a fost în putinţă ca să slujesc. Fiecare dintre noi poate face la fel, indiferent de chemare sau îndatorire.
Abia anul trecut am decis să văd câte clădiri de apartamente mai erau în picioare de pe vremea dintre anii 1950-1955 când slujisem ca episcop exact în aceeaşi zonă. Am condus încet în jurul fiecărei clădiri ce forma odinioară episcopia. Am fost surprins să văd că dintre toate casele şi apartamentele de la bloc, unde locuiseră cei 1.080 de membri, doar trei clădiri mai erau în picioare. La una dintre acestea, iarba era mare, copacii necurăţaţi, şi-am aflat că nu mai locuia nimeni acolo. Dintre celelalte două case rămase, una avea scânduri bătute în cuie la geamuri şi era nelocuită, iar cealaltă găzduia un fel de birou pentru o afacere mică.
Am parcat maşina, am oprit motorul şi am stat acolo pentru o vreme. Îmi imaginam fiecare casă, fiecare bloc de apartamente, pe fiecare membru care locuise acolo. În vreme ce casele şi clădirile nu mai sunt, amintirile despre familiile care locuiseră în fiecare apartament erau încă vii. M-am gândit la cuvintele autorului James Barrie, care a scris că Dumnezeu ne-a dat amintiri ca să putem avea trandafirii din luna iunie în luna decembrie a vieţii noastre.2 Cât de recunoscător am fost pentru ocazia pe care am avut-o de a sluji într-o asemenea îndatorire. Astfel, poate fi şi binecuvântarea fiecăruia dintre noi, dacă depunem din greu efort pentru înfăptuirea îndatoririlor.
Însemnul efortului este cerut din partea fiecărui deţinător al preoţiei.
Al treilea principiu pe care vreau să-l evidenţiez este însemnul credinţei. Trebuie să avem credinţă în noi înşine, credinţă în puterea Tatălui nostru Ceresc de a ne binecuvânta şi îndruma în timpul strădaniilor noastre. Cu mulţi ani în urmă, scriitorul psalmilor a scris despre un frumos adevăr. „Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om; mai bine să cauţi un adăpost în Domnul decât să te încrezi în cei mari“.3 Cu alte cuvinte, haideţi să ne punem încrederea în puterea Domnului de a ne îndruma. Prietenia, după cum ştim, se poate modifica şi schimba, dar Domnul este neschimbător.
Shakespeare, în piesa Henry al VIII-lea, a învăţat acest adevăr prin cardinalul Wolsey – un om care se bucura de mare renume şi mândrie datorate prieteniei avute cu regele. Când prietenia a luat sfârşit, cardinalul Wolsey şi-a pierdut autoritatea, ducând la pierderea rangului în societate şi a renumelui. Era unul dintre cei care câştigase totul iar, apoi, pierduse totul. În amărăciunea inimii, el a rostit un adevăr sincer către slujitorul său, Cromwell. El a zis:
O, Cromwell, Cromwell!
Pe Dumnezeul meu de l-aş fi slujit cu jumătate din acel zel
Ce regelui meu am închinat, El nu m-ar fi lăsat,
La vârsta mea, neprotejat în faţa duşmanului neînduplecat.4
Am încrederea ca noi toţi cei prezenţi în această seară să avem însemnul credinţei.
Adaug pe lista mea şi însemnul virtuţii. Domnul a spus că trebuie să lăsăm ca virtutea să înfrumuseţeze, fără încetare, gândurile noastre.5
Mi-amintesc de o adunare a preoţiei ţinută în Tabernacolul din oraşul Salt Lake pe vremea când eram deţinător al preoţiei lui Aaron. Preşedintele Bisericii vorbea deţinătorilor preoţiei şi a făcut o declaraţie pe care n-am uitat-o niciodată. El a spus, în mare, că bărbaţii care comit păcate sexuale sau alte păcate nu o fac cât ai clipi din ochi. El a evidenţiat că faptele noastre sunt precedate de gândurile noastre, iar atunci când păcătuim o facem fiindcă ne-am gândit în prealabil să facem acel păcat. Apoi, preşedintele a declarat că mijlocul prin care putem evita păcatul este acela de a ne menţine gândirea pură. Scripturile ne spun că aşa cum ne facem socotelile în suflet, tot aşa şi suntem.6 Trebuie să avem însemnul virtuţii.
Dacă vrem să fim misionari în împărăţia Tatălui nostru Ceresc, trebuie să fim demni de tovărăşia Spiritului Său Sfânt, şi ne-a fost spus clar că Spiritul Său nu sălăşluieşte în temple necurate şi nesfinţite.
În încheiere, permiteţi-mi să adaug însemnul rugăciunii. Dorinţa cuiva de a comunica cu Tatăl Ceresc este o caracteristică a unui adevărat deţinător al preoţiei lui Dumnezeu.
Când înălţăm spre Domnul rugăciunile noastre ca familie şi rugăciunile noastre personale, să facem aceasta cu credinţă şi încredere în El. Să ne amintim de porunca apostolului Pavel către evrei: „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută“.7 Dacă vreunul dintre noi a fost încet în a asculta sfatul de a ne ruga întotdeauna, nu există un moment mai potrivit pentru a începe s-o facem decât acum. William Cowper a declarat: „Satana tremură când îl vede pe cel mai slab dintre sfinţi stând în genunchi“.8 Cei care simt că rugăciunea ar putea fi un semn de slăbiciune trebuie să-şi amintească faptul că un bărbat nu este niciodată mai măreţ decât atunci când stă în genunchi.
Fie ca să ne amintim mereu:
Rugăciunea, este a sufletului sinceră dorinţă,
Implorată ori nerostită,
Este semnul unui foc latent
Care se zbate în piept…
O, Tu, Cel prin care ajungem la Dumnezeu,
Viaţa, Adevărul, Calea!
Drumul rugii, şi Tu, L-ai luat;
Doamne, învaţă-ne a ne ruga.9
Pe măsură ce plantăm însemnul rugăciunii, vom primi binecuvântările pe care Tatăl nostru Ceresc le are pentru noi.
În concluzie, fie ca să avem viziunea. Fie ca noi să depunem din greu efort. Fie ca să fim exemple de credinţă şi virtute şi întotdeauna să facem din rugăciune o pare din viaţa noastră. Atunci, vom fi cu adevărat o preoţie împărătească. Aceasta este rugăciunea mea, rugăciunea mea personală în această seară, şi o dăruiesc din inimă, în numele lui Isus Hristos, amin.