Salvare şi exaltare
În planul etern al lui Dumnezeu, salvarea este o problemă individuală; exaltarea este o problemă de familie.
Cu recunoştinţă, îi urăm bun venit vârstnicului D. Todd Christofferson în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. Noi susţinem din toată inima această minunată Primă Preşedinţie şi pe toţi cei care au fost chemaţi.
Stimaţi fraţi şi surori, când am primit vestea încetării din viaţă a preşedintelui Gordon B. Hinckley, fiecare dintre noi a simţit, imediat, un profund sentiment de pierdere. Totuşi, ştiind că destinul său era în mâinile lui Dumnezeu, am simţit că starea noastră sufletească a trecut de la tristeţe la recunoştinţă. Suntem foarte recunoscători pentru ceea ce am învăţat de la acest mare profet al lui Dumnezeu.
Astăzi, în această adunare solemnă, ne-am supus voinţei Domnului, care a spus că „nu va fi dat nimănui să meargă înainte să predice Evanghelia Mea sau să zidească Biserica Mea, dacă nu va fi rânduit de… cel care are autoritate şi dacă nu este cunoscut de către Biserică faptul că el are autoritate şi că el a fost rânduit reglementar de către conducătorii Bisericii”.1 Această lege a consimţământului comun2 a fost aplicată şi Biserica va merge înainte pe drumul ei stabilit.
Membrii din întreaga lume îl susţin pe preşedintele Thomas S. Monson şi pe consilierii săi competenţi. Noi nu mai suntem „nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci [suntem] împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu;
fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”.3
Domnul a revelat de ce „a dat pe unii apostoli; pe alţii, [profeţi]”. A făcut astfel „pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos;
până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”.4
Astfel, slujirea Apostolilor – Prima Preşedinţie şi Cei Doisprezece – trebuie să realizeze unitatea credinţei şi să declare cunoştinţele noastre despre Învăţător. Prin slujirea noastră noi trebuie să binecuvântăm vieţile tuturor acelora care vor învăţa şi vor urma „calea nespus mai bună” a Domnului.5 Şi noi trebuie să-i ajutăm pe oameni să se pregătească pentru potenţiala lor salvare şi exaltare.
Al treilea articol de credinţă declară că „ prin ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei”.
A fi salvat – sau a câştiga salvarea – înseamnă să fii salvat de la moartea fizică şi spirituală. Datorită învierii lui Isus Hristos, toţi oamenii vor fi înviaţi şi salvaţi de la moartea fizică. De asemenea, oamenii pot fi salvaţi de la moartea spirituală individuală prin ispăşirea lui Isus Hristos, prin credinţa lor în El, trăind în supunere faţă de legile şi rânduielile Evangheliei Sale şi slujindu-L.
A fi exaltat – sau a câştiga exaltarea – se referă la cel mai înalt stadiu de fericire şi glorie în sfera celestială. Aceste binecuvântări ne pot veni după ce părăsim această existenţă vulnerabilă şi muritoare. Timpul pentru a ne pregăti pentru posibila noastră salvare şi exaltare este acum.6
În cadrul acestei pregătiri, o persoană trebuie, în primul rând, să asculte şi să înţeleagă Evanghelia. Din acest motiv, Evanghelia lui Isus Hristos este vestită „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod”.7
Responsabilitatea individuală
Acum câţiva ani, m-am întâlnit cu regele unui trib din Africa. Când şi-a dat seama de faptul că îi predicase un apostol al Domnului, a fost profund emoţionat. El a spus că o mulţime de oameni s-ar boteza, dacă el le-ar da o asemenea dispoziţie. I-am mulţumit pentru amabilitatea sa, dar i-am explicat că Domnul nu lucrează în acest fel.
Dezvoltarea credinţei în Domnul este o problemă personală. Pocăinţa este, de asemenea, o problemă personală. O persoană nu poate fi botezată şi nu-l poate primi pe Duhul Sfânt decât în mod individual. Fiecare dintre noi este născut individual; asemănător, fiecare dintre noi „se naşte din nou”8 individual. Salvarea este o problemă individuală.
Responsabilităţile în familie
Progresul individual este cultivat în familie, care este „esenţială pentru planul Creatorului cu privire la destinul etern al copiilor Lui”.9 Căminul este locul în care Dumnezeu doreşte ca noi să învăţăm cum să iubim şi cum să fim iubiţi. În familie, un soţ trebuie să-şi iubească soţia, soţia trebuie să-şi iubească soţul, iar părinţii şi copiii trebuie să se iubească unii pe alţii.
În întreaga lume, familia este din ce în ce mai mult supusă atacului. Dacă familia nu funcţionează cum trebuie, multe dintre sistemele noastre politice, economice şi sociale nu vor funcţiona cum trebuie. Şi dacă familia nu are succes, gloriosul lor potenţial veşnic nu poate fi realizat.
Tatăl nostru Ceresc doreşte ca soţii şi soţiile să fie credincioşi unul altuia şi să-i stimeze şi să-i trateze pe copiii lor, ca pe o moştenire de la Domnul.10 Într-o asemenea familie, noi studiem scripturile şi ne rugăm împreună. Şi noi trebuie să ne concentrăm atenţia asupra templului. Acolo, noi primim cele mai înalte binecuvântări pe care Dumnezeu le are pregătite pentru copiii Săi credincioşi.
Mulţumită marelui plan al fericirii stabilit de Dumnezeu11, familiile pot fi împreună pentru totdeauna – ca fiinţe exaltate. Tatăl nostru Ceresc a declarat: „Aceasta este lucrarea Mea şi slava Mea – să realizez nemurirea şi viaţa veşnică a omului”.12 Ambele obiective ale Sale au fost posibile prin ispăşirea Fiului Său Preaiubit, Isus Hristos. Ispăşirea Sa a făcut ca învierea să fie o realitate şi viaţa veşnică o posibilitate pentru toţi cei care aveau să trăiască vreodată.
Învierea – sau nemurirea – vine la fiecare bărbat şi la fiecare femeie ca un dar necondiţionat.
Viaţa veşnică, sau gloria celestială, sau exaltarea este un dar condiţionat. Condiţiile acestui dar au fost stabilite de către Domnul, care a spus: „Dacă ţii poruncile Mele şi înduri până la sfârşit, vei avea viaţă veşnică, care este cel mai mare dar dintre toate darurile lui Dumnezeu”.13 Acele condiţii de calificare includ credinţa în Domnul, pocăinţa, botezul, primirea Duhului Sfânt şi credinţa continuă faţă de rânduielile şi legămintele din templu.
Niciun bărbat în această Biserică nu poate obţine gradul cel mai înalt al gloriei celeste fără ca o femeie demnă să fie pecetluită cu el.14 Această rânduială din templu face posibilă exaltarea definitivă a ambilor.
Din chemările Bisericii noi putem fi eliberaţi. Dar nu putem fi eliberaţi din chemarea de părinţi. Din prima zi a istoriei umane, Domnul a poruncit părinţilor să-i înveţe pe copiii lor Evanghelia.15 Moise a scris: „Să le întipăreşti [cuvintele lui Dumnezeu]… în mintea… copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula”.16
În zilele noastre, Domnul a adăugat: „Să vă creşteţi copiii în lumină şi în adevăr”.17 Biserica trebuie să sprijine şi nu să-i înlocuiască pe părinţi în responsabilităţile lor de a-i învăţa pe copiii lor.
În aceste zile de imoralitate necontrolată şi de pornografie care creează dependenţă, părinţii au responsabilitatea sacră de a-i învăţa pe copiii lor care este importanţa lui Dumnezeu în vieţile lor.18 Acele rele, extrem de distrugătoare pentru potenţialul divin trebuie să fie strict evitate de copiii lui Dumnezeu.
De asemenea, trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri să-şi cinstească părinţii. Cea de-a cincea poruncă precizează: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău”.19
Cum putem să-i învăţăm mai bine pe copiii noştri? Domnul ne-a dat instrucţiuni exacte: „Nicio putere sau nicio influenţă nu poate şi nici nu trebuie să fie menţinută în virtutea preoţiei, decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin blândeţe şi bunătate şi prin dragoste sinceră;
Prin blândeţe şi pură cunoaştere care vor lărgi considerabil sufletul, fără ipocrizie şi fără înşelăciune;
Mustrând cu severitate la timpul necesar, când sunt inspiraţi de Duhul Sfânt; şi, după aceea, arătându-i aceluia pe care l-ai mustrat o dragoste sporită pentru ca el sa nu te considere ca duşmanul său”.20
Când este necesar ca un copil să fie corectat, v-aţi putea întreba: „Ce pot să spun sau să fac pentru a-l determina să aleagă o cale mai bună?”. Când este necesar să îl corectaţi, să o faceţi liniştit, în particular, cu dragoste şi nu în public. Dacă este necesară o mustrare, arătaţi o dragoste mai mare imediat, astfel încât acele seminţe de resentiment să nu rămână. Pentru a fi convingător, dragostea dumneavoastră trebuie să fie sinceră şi învăţătura dumneavoastră să fie bazată pe doctrină divină şi pe principii corecte.
Nu încercaţi să-i controlaţi pe copiii dumneavoastră. În schimb, ascultaţi-i, ajutaţi-i să înveţe Evanghelia, inspiraţi-i şi îndrumaţi-i spre viaţa veşnică. Sunteţi reprezentanţii lui Dumnezeu pentru îngrijirea copiilor pe care vi i-a încredinţat. Lăsaţi divina Sa influenţă să rămână în inima dumneavoastră când îi învăţaţi şi căutaţi să-i convingeţi.
Strămoşii
Orice discuţie despre responsabilităţile familiei legate de pregătirea pentru exaltare ar fi incompletă dacă includem numai pe mama, tatăl şi copiii. Ce se întâmplă cu bunicii şi alţi strămoşi? Domnul a revelat faptul că nu putem ajunge la desăvârşire fără ei; şi nici ei fără noi nu pot ajunge la desăvârşire.21 Rânduielile de pecetluire sunt esenţiale pentru exaltare. O soţie trebuie să fie pecetluită cu soţul ei; copiii trebuie să fie pecetluiţi cu părinţii lor şi noi toţi avem nevoie să fim uniţi cu strămoşii noştri.22
Dar ce se întâmplă cu cei care nu se pot căsători în această viaţă sau cu cei care nu pot fi pecetluiţi cu părinţii lor în această viaţă? Noi toţi ştim că Domnul va judeca pe fiecare dintre noi potrivit dorinţelor inimilor noastre, ca şi după faptele noastre,23 şi că toate binecuvântările exaltării vor fi date tuturor celor care sunt demni.24
Noi, în calitate de copii de legământ, suntem foarte favorizaţi. În inimile noastre au fost plantate promisiunile strămoşilor Avraam, Isaac şi Iacov. Domnul a spus: „Voi sunteţi moştenitori legitimi, după trup, şi aţi fost ascunşi de lume cu Hristos, în Dumnezeu…
De aceea, binecuvântaţi sunteţi voi, dacă o să continuaţi în bunătatea Mea, fiind o lumină către neamuri şi, prin această preoţie, un salvator pentru poporul Meu, Israel”.25
Această viaţă este timpul de pregătire pentru salvare şi exaltare.26 În planul etern al lui Dumnezeu, salvarea este o problemă individuală; exaltarea este o problemă de familie.
În calitate de copii de legământ, ne-am întâlnit în această adunare solemnă de dimineaţă. Atenţia s-a concentrat pe titlurile sacre de profeţi şi de apostoli. Dar responsabilitatea finală de pregătire pentru salvarea şi exaltarea definitivă este sarcina fiecărei persoane, răspunzătoare pentru libera alegere, acţionând în propria-i familie, purtând un alt titlu sacru, acela de mamă, tată, fiică, fiu, bunică sau bunic.
În aceste roluri responsabile, să mergem înainte cu credinţă, conduşi de Isus Hristos, a cărui Biserică este aceasta, şi de profetul Său, prin care vorbeşte El, mă rog, în numele lui Isus Hristos, amin.