Cereţi cu credinţă

Vârstnicul David A. Bednar

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Rugăciunea plină de înţeles cere atât comunicare sfântă, cât şi lucrare consacrată.

Imagine

Elder David A. Bednar

Invit Duhul Sfânt să fie cu noi în timp ce luăm în considerare un principiu care poate face ca rugăciunile noastre să devină mai pline de înţeles – principiul Evangheliei de a cere cu credinţă.

Vreau să revedem trei exemple despre cum trebuie cerut cu credinţă în rugăciuni pline de înţeles şi să discutăm despre lecţiile pe care le putem învăţa din fiecare dintre aceste exemple. În timp ce vorbim despre rugăciune, subliniez cuvântul plin de înţeles. Spunerea simplă a rugăciunilor este un lucru complet diferit de angajarea într-o rugăciune plină de înţeles. Mă aştept ca noi, toţi, să ştim deja că rugăciunea este esenţială pentru dezvoltarea noastră spirituală şi pentru protecţia noastră. Dar ceea ce ştim nu se reflectă întotdeauna în ceea ce facem. Şi chiar dacă recunoaştem importanţa rugăciunii, noi, toţi, putem îmbunătăţi consistenţa şi eficienţa rugăciunilor noastre personale şi a celor în familie.

Cereţi cu credinţă şi acţionaţi

Exemplul clasic de a întreba cu credinţă este Joseph Smith şi Prima Viziune. În timp ce tânărul Joseph căuta să ştie adevărul despre religie, el a citit următoarele versete în primul capitol din Iacov:

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.

Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască” (Iacov 1:5-6).

Vă rog să reţineţi cerinţa de a cere cu credinţă – prin care eu înţeleg nu numai necesitatea de a exprima, ci şi de a face, obligaţia duală atât de a ruga cât şi de a executa, cerinţa de a comunica şi de a acţiona.

Reflectând la acest text biblic, Joseph a simţit nevoia să se retragă într-un crâng din apropierea casei lui pentru a se ruga şi a căuta cunoaştere spirituală. Observaţi întrebările care au îndrumat gândirea şi rugăciunile fierbinţi ale lui Joseph.

„În mijlocul acestui război de cuvinte şi al tumultului de opinii, îmi spuneam deseori: Ce este de făcut? Care dintre toate aceste grupări are dreptate; sau, greşesc ele toate laolaltă? Dacă una dintre ele are dreptate, care este aceasta şi cum pot s-o recunosc?

Scopul meu în încercarea de a-L întreba pe Domnul era să ştiu care dintre toate sectele era adevărată, ca să pot şti căreia să mă alătur” (Joseph Smith—Istorie 1:10, 18).

Întrebările lui Joseph se concentrau nu numai asupra a ceea ce avea nevoie să ştie, ci şi asupra a ceea ce trebuia să facă! Rugăciunea sa nu era pur şi simplu: Care biserică este adevărată? Întrebarea sa era: Cărei biserici trebuie să mă alătur? Joseph a mers în crâng pentru a întreba cu credinţă şi el era hotărât să acţioneze.

Adevărata credinţă se concentrează asupra Domnului Isus Hristos şi întotdeauna conduce la fapte bune. Profetul Joseph Smith ne-a învăţat : „credinţa [este] primul principiu al religiei revelate şi fundaţia tuturor lucrurilor drepte” şi ea este, de asemenea, „principiul acţiunii tuturor fiinţelor inteligente” (Lectures on Faith, [1985], p. 1). Numai faptele singure nu înseamnă credinţă în Salvator, dar acţionarea în acord cu principiile corecte este o componentă importantă a credinţei. Astfel, „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:20).

Profetul Joseph Smith a explicat mai departe: „credinţa este nu numai principiul acţiunii, ci şi al puterii, de asemenea, la toate fiinţele inteligente, oriunde s-ar afla, în cer sau pe pământ” (Lectures on Faith, p. 3). Astfel, credinţa în Hristos conduce la fapte drepte care ne cresc capacitatea şi puterea spirituală. Vorbind despre credinţă, înţelegerea faptului că ea este un principiu al acţiunii şi al puterii ne inspiră să ne exercităm libertatea morală de a alege în acord cu adevărul Evangheliei, invită puterile mântuitoare şi întăritoare ale ispăşirii Salvatorului în vieţile noastre şi măreşte puterea noastră interioară de a acţiona prin noi înşine (vezi D&L 58:28).

Am fost impresionat mult timp de adevărul că rugăciunea plină de înţeles cere atât comunicare sfântă, cât şi lucrare consacrată. Înainte de a putea obţine binecuvântările sunt cerute anumite eforturi din partea noastră, iar rugăciunea, ca un fel de muncă, este un mijloc stabilit pentru obţinerea celor mai mari dintre toate binecuvântările (Bible Dictionary, „Prayer”, p. 753). Înaintăm cu fermitate şi perseverăm în lucrarea consacrată a rugăciunii după ce spunem „amin”, îndeplinind lucrurile pe care I le-am spus Tatălui Ceresc.

Cererea cu credinţă presupune onestitate, efort, angajament şi perseverenţă. Permiteţi-mi să vă ilustrez ce vreau să spun şi să vă fac o invitaţie.

Ne rugăm adecvat pentru siguranţa şi succesul misionarilor cu timp deplin în întreaga lume. Iar un element comun în multe din rugăciunile noastre este rugămintea ca misionarii să fie conduşi spre persoane şi familii care sunt pregătite să primească mesajul restaurării. Dar, în cele din urmă, este responsabilitatea mea şi a dumneavoastră să găsim oameni pe care să-i înveţe misionarii. Misionarii sunt învăţători cu timp deplin; dumneavoastră şi cu mine suntem găsitori cu timp deplin. Iar dumneavoastră şi cu mine, ca misionari pe viaţă, nu trebuie să ne rugăm ca misionarii cu timp deplin să facă munca noastră!

Dacă dumneavoastră şi cu mine ne vom ruga sincer şi vom cere cu credinţă, cum a făcut Joseph Smith – dacă ne vom ruga cu dorinţa de a acţiona şi nu numai de a cere – atunci lucrarea de proclamare a Evangheliei va avansa într-un mod remarcabil. O astfel de rugăciune cu credinţă poate include unele dintre următoarele elemente:

să mulţumim Tatălui Ceresc pentru doctrinele şi rânduielile Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos, care aduc speranţă şi fericire în vieţile noastre;
să cerem curajul şi îndrăzneala de a ne deschide gurile şi de a împărtăşi Evanghelia cu familia şi cu prietenii noştri;
să-L rugăm pe Tatăl Ceresc să ne ajute să identificăm persoane şi familii care să fie receptive la invitaţia noastră de a fi învăţaţi de misionari în casele noastre;
să ne rugăm ca să ne facem partea noastră în această zi şi în această săptămână – şi să cerem ajutor pentru a depăşi îngrijorarea, teama şi ezitarea;
să căutăm darul discernământului – ochi pentru a vedea şi urechi pentru a auzi în timpul ocaziilor misionare, când acestea se ivesc;
să ne rugăm arzător pentru tăria de a acţiona aşa cum ştim că trebuie s-o facem.

Trebuie să ne exprimăm recunoştinţa, şi alte binecuvântări mai pot fi cerute într-o astfel de rugăciune, care va fi încheiată în numele Salvatorului. Iar apoi lucrarea consacrată a acelei rugăciuni va continua şi va creşte.

Acelaşi model de comunicare sfântă şi lucrare consacrată poate fi aplicat în rugăciunile noastre pentru cei săraci şi cei în nevoie, pentru cei bolnavi şi în suferinţă, pentru membrii familiei şi pentru prietenii care se luptă cu greutăţile şi pentru cei care nu participă la adunările Bisericii.

Mărturisesc că rugăciunea devine plină de înţeles atunci când cerem cu credinţă şi acţionăm. Vă invit pe toţi să ne rugăm cu credinţă pentru mandatul nostru care ne-a fost dat în mod divin, de a proclama Evanghelia. Dacă facem astfel, vă promit că vor apărea oportunităţile de a predica Evanghelia şi vom fi binecuvântaţi să recunoaştem şi să acţionăm în ocaziile care ne vor fi oferite.

După încercarea credinţei noastre

Al doilea exemplu al meu subliniază importanţa de a persevera în timpul încercării credinţei noastre. În urmă cu câţiva ani, o familie din Statele Unite a călătorit în Europa. La puţin timp după ce au ajuns la destinaţie, băiatul lor de 13 ani s-a îmbolnăvit foarte tare. Mama şi tatăl au crezut iniţial că avea stomacul deranjat datorită oboselii cauzate de zborul lung şi familia şi-a continuat în mod obişnuit călătoria.

Pe măsură ce ziua trecea, starea băiatului se înrăutăţea. Starea de deshidratare se accentua. Tatăl i-a dat fiului o binecuvântare a preoţiei, dar nu s-a văzut nicio îmbunătăţire imediată.

Au trecut câteva ore şi mama a îngenuncheat lângă fiul ei implorându-L pe Tatăl Ceresc într-o rugăciune pentru sănătatea băiatului. Se aflau departe de casă, într-o ţară necunoscută şi nu ştiau cum să obţină asistenţă medicală.

Mama şi-a întrebat fiul dacă i-ar plăcea să se roage cu ea. Ea ştia că doar să aştepte binecuvântarea anticipată nu era de ajuns; trebuiau să continue să acţioneze. Explicând că binecuvântarea pe care o primise încă îşi făcea efectul, ea a sugerat din nou să continue să se roage, aşa cum apostolii din vechime au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa” (Luca 17:5). Rugăciunea a inclus o declaraţie de credinţă în puterea preoţiei şi un angajament de a persevera în a face orice s-ar cere pentru ca binecuvântarea să fie onorată – dacă acea binecuvântare era în acel moment în acord cu dorinţa lui Dumnezeu. La scurt timp după ce au spus această rugăciune simplă, starea fiului s-a îmbunătăţit.

Acţiunea credincioasă a mamei şi a fiului ei a ajutat la invitarea puterii promise a preoţiei şi a satisfăcut în parte cerinţa ca noi să „nu [ne certăm] pentru că nu [vedem], căci [noi] nu [vom primi] nicio mărturie decât după încercarea credinţei [noastre]” (Eter 12:6). Chiar aşa cum temniţa care-i ţinea pe Alma şi pe Amulec nu a căzut la pământ decât prin „credinţa” lor şi chiar aşa cum Amon şi misionarii lui nu au făcut un miracol atât de mare în slujirea lor decât prin „credinţa” lor (vezi Eter 12:12-15), la fel vindecarea acestui băiat de 13 ani nu s-a întâmplat decât prin „credinţa” lor şi a fost îndeplinită „potrivit cu credinţa din rugăciunile lor” (D&L 10:47).

Facă-se nu voia Mea, ci a Ta

Al treilea exemplu al meu subliniază importanţa de a recunoaşte şi de a accepta voinţa Domnului în vieţile noastre. Cu câţiva ani în urmă era un tată tânăr care fusese activ în Biserică în timpul cât a fost copil, dar care alesese un drum diferit în timpul adolescenţei. După ce a slujit în serviciul militar, s-a căsătorit cu o fată încântătoare şi, curând, copiii s-au născut în căminul lor.

Într-o zi, fără nicio avertizare, fiica lor de patru ani s-a îmbolnăvit foarte tare şi a fost internată la spital. Pentru prima dată după mulţi ani, disperat, tatăl a îngenuncheat în rugăciune, cerând ca viaţa fiicei lui să fie cruţată. Totuşi, starea ei s-a înrăutăţit. Treptat, acest tată a simţit că micuţa lui copilă nu va trăi şi cu încetul, rugăciunea lui s-a schimbat; nu s-a mai rugat pentru vindecare, ci pentru înţelegere. „Facă-se voia Ta” era acum modul lui de implorare.

Curând fiica sa a intrat în comă iar tatăl a ştiut că va muri în câteva ore. Întăriţi prin înţelegere, încredere şi o putere mai presus de posibilitatea lor, tinerii părinţi s-au rugat din nou, cerând ocazia de a o avea aproape încă o dată, în timp ce era conştientă. Ochii fiicei s-au deschis şi braţele ei firave s-au întins către părinţi pentru o ultimă îmbrăţişare. Şi apoi a murit. Acest tată a ştiut că li se răspunsese la rugăciuni – un Tată din Ceruri blând, milos, le alinase inimile. Voinţa lui Dumnezeu fusese îndeplinită – şi ei câştigaseră înţelegere. (Adaptată după H. Burke Peterson, „Adversity and Prayer”, Ensign, ian. 1974, p. 18).

Să discernem şi să acceptăm voinţa lui Dumnezeu în vieţile noastre sunt elemente fundamentale care trebuie cerute cu credinţă în rugăciune plină de înţeles. Totuşi, să spui simplu cuvintele, „Facă-se voia Ta”, nu este suficient. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a-I ceda Lui voinţa noastră.

„Rugăciunea este actul prin care voinţa Tatălui şi voinţa unui copil sunt puse în legătură una cu alta” (Bible Dictionary, „Prayer”, p. 752-753). Rugăciunile umile, sincere şi perseverente ne împuternicesc să recunoaştem şi să ne aliniem la voinţa Tatălui nostru Ceresc. Iar în privinţa aceasta, Salvatorul ne-a furnizat exemplul perfect atunci când S-a rugat în Grădina Ghetsimani, „zicând: ‘Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta’. A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage şi mai fierbinte” (Luca 22:42, 44).

Scopul rugăciunilor noastre nu trebuie să fie de a prezenta o listă cu dorinţe sau o serie de cereri – ci de a asigura pentru noi înşine şi pentru alţii binecuvântările pe care Dumnezeu este dornic să le reverse, în acord cu voinţa Sa şi la timpul stabilit de El. Fiecare rugăciune sinceră este auzită şi i se răspunde de către Tatăl Ceresc, dar răspunsurile pe care le primim pot să nu fie ceea ce aşteptăm sau pot să nu vină când vrem noi sau în modul pe care-l anticipăm. Acest adevăr este evident în cele trei exemple pe care vi le-am prezentat astăzi.

Rugăciunea este un privilegiu şi dorinţa sinceră a sufletului. Putem spune mai mult decât rugăciuni tipice care conţin expresii standard sau banale din care lipsesc însă gândirea sau efortul real, şi ne putem angaja în rugăciuni pline de înţeles în timp ce cerem cu credinţă şi acţionăm în mod potrivit, în timp ce perseverăm cu răbdare în timpul încercării credinţei noastre şi în timp ce recunoaştem cu umilinţă şi acceptăm „facă-se nu voia Mea, ci a Ta”.

Mărturisesc despre realitatea şi divinitatea Tatălui nostru Veşnic, a Singurului Său Fiu Născut, Domnul Isus Hristos şi a Duhului Sfânt. Mărturisesc că Tatăl nostru aude şi răspunde rugăciunilor noastre. Fie ca fiecare dintre noi să ne străduim cu o mai mare hotărâre să cerem cu credinţă şi să facem astfel ca rugăciunile noastre să fie cu adevărat pline de înţeles. Mă rog astfel, în numele sfânt al Domnului Isus Hristos, amin.