2010-2019
„[Rămâneţi] în dragostea Mea”

„[Rămâneţi] în dragostea Mea”

Dragostea lui Dumnezeu este infinită şi va dăinui totdeauna, dar însemnătatea ei pentru fiecare dintre noi depinde de modul în care răspundem la dragostea Sa.

În Biblie, ni se spune că „Dumnezeu este dragoste”1. El este întruchiparea perfectă a dragostei şi ne bazăm foarte mult pe statornicia şi universalitatea acelei dragoste. Aşa cum a declarat preşedintele Thomas S. Monson: „Dragostea lui Dumnezeu este mereu acolo, fie că simţiţi că o meritaţi, fie că nu. Pur şi simplu este mereu acolo”2.

Sunt multe moduri în care putem descrie şi în care putem vorbi despre dragostea divină. Unul dintre termenii pe care îi auzim deseori în ziua de astăzi în legătură cu dragostea lui Dumnezeu este „necondiţionată”. Deşi, într-un anumit fel, acest lucru este adevărat, termenul necondiţionată nu apare nicăieri în scripturi. În scripturi, dragostea Sa este descrisă drept „marea şi minunata dragoste”3, „dragostea perfectă”4, „[iubirea] mântuitoare”5 şi „[iubirea] veşnică”6. Aceştia sunt termeni mai buni deoarece cuvântul necondiţionată poate oferi impresii greşite despre dragostea divină, precum cea că Dumnezeu tolerează şi scuză tot ce facem pentru că dragostea Sa este necondiţionată sau cea că Dumnezeu nu ne cere nimic deoarece dragostea Sa este necondiţionată sau cea că toţi sunt salvaţi în împărăţia cerească a lui Dumnezeu deoarece dragostea Sa este necondiţionată. Dragostea lui Dumnezeu este infinită şi va dăinui totdeauna, dar însemnătatea ei pentru fiecare dintre noi depinde de modul în care răspundem la dragostea Sa.

Isus a spus:

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.

Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui”7.

A „continua în” sau a „rămâne în” dragostea Salvatorului înseamnă a primi harul Său şi a deveni desăvârşiţi cu ajutorul acestuia.8 Pentru a primi harul Său, trebuie să avem credinţă în Isus Hristos şi să ţinem poruncile Sale, inclusiv cele de a ne pocăi de păcatele noastre, a fi botezaţi pentru iertarea păcatelor, a-L primi pe Duhul Sfânt şi a continua pe calea supunerii.9

Dumnezeu ne va iubi mereu, dar nu ne poate salva în păcate.10 Amintiţi-vă cuvintele lui Amulec către Zeezrom despre faptul că Salvatorul nu avea să salveze poporul Său în păcatele lor, ci de păcatele lor,11 din cauza faptului că, dacă avem păcate, nu suntem curaţi şi „niciun lucru necurat nu poate moşteni împărăţia cerului”12 sau trăi în prezenţa lui Dumnezeu. „Şi [Hristos] are putere, dată Lui de către Tatăl, pentru ca să-i mântuiască pe ei de păcatele lor datorită pocăinţei; de aceea, El i-a trimis pe îngerii Săi ca să declare veştile despre condiţiile pocăirii, care duc la puterea Mântuitorului pentru salvarea sufletelor lor.”13

Din Cartea lui Mormon, învăţăm că scopul suferinţei lui Hristos, manifestarea supremă a dragostei Lui, a fost „să înfăptuiască o inimă plină de îndurare care este mai presus de dreptate şi care le dă oamenilor mijloacele prin care ei să poată avea credinţă prin pocăinţă.

Şi astfel, îndurarea poate să satisfacă cerinţele dreptăţii şi le înconjoară pe acestea cu braţele siguranţei, în timp ce acela care nu practică nicio credinţă prin pocăinţă este expus la întreaga lege a cerinţelor dreptăţii; de aceea, marele şi veşnicul plan al mântuirii este realizat numai pentru acela care are credinţă prin pocăinţă”14.

Atunci, pocăinţa este darul Său pentru noi, cumpărat cu un preţ foarte mare.

Unii vor spune că Dumnezeu îi binecuvântează pe toţi în mod egal – citând, de exemplu, declaraţia lui Isus din cuvântarea de pe munte: „[Dumnezeu] face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”15. Într-adevăr, Dumnezeu le dă copiilor Săi toate binecuvântările pe care le poate oferi – toate binecuvântările pe care dragostea, legea, dreptatea şi mila permit să fie oferite. Şi El ne porunceşte să fim, la rândul nostru, generoşi:

„Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei [care] vă blestemă, faceţi bine celor [care] vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei [care] vă asupresc şi vă prigonesc,

ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”16.

Totuşi, cele mai mari binecuvântări ale lui Dumnezeu sunt condiţionate de supunere. Preşedintele Russell M. Nelson a explicat: „Marea dragoste a lui Dumnezeu – inclusiv viaţa eternă – include binecuvântări pe care trebuie să le merităm, nu binecuvântări pe care să le primim chiar dacă nu suntem demni de ele. Păcătoşii nu pot schimba voia Sa pentru a fi în acord cu a lor şi să Îi ceară Domnului să îi binecuvânteze în păcat [vezi Alma 11:37]. Dacă doresc să se bucure de fiecare binecuvântare a Sa, ei trebuie să se pocăiască”17.

În plus faţă de faptul că persoanelor penitente le este înlăturată vina şi pata păcatului, primind promisiunea de a fi „înălţaţi în ziua din urmă”18, există un al doilea aspect vital pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu. Faptul de a rămâne în dragostea Sa ne va ajuta să ne îndeplinim complet potenţialul, acela de a deveni ca El.19 Aşa cum a afirmat preşedintele Dieter F. Uchtdorf: „Harul lui Dumnezeu nu ne ajută doar să revenim la starea noastră inocentă anterioară… Ţelul Său este mult mai mare: El doreşte ca fiii şi fiicele Sale să devină asemănători Lui”20.

A rămâne în dragostea lui Dumnezeu în acest sens înseamnă a te supune în totalitate voinţei Sale. Înseamnă să accepţi corectările Sale atunci când este cazul, „căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte”21. Înseamnă să ne iubim şi să slujim unii altora aşa cum ne-a iubit şi ne-a slujit Isus.22 Înseamnă să învăţăm să ne „[supunem] legii unei împărăţii celestiale” pentru a putea „suporta o glorie celestială”23. Pentru ca El să ne poată transforma în ceea ce putem deveni, Tatăl nostru Ceresc ne roagă să „[ne supunem] chemărilor Spiritului Sfânt şi [să înlăturăm] omul firesc şi [să devenim] un sfânt prin ispăşirea lui Hristos Domnul şi [să devenim] ca un copil, ascultător, blând, umil, răbdător, plin de dragoste, dornic să se supună tuturor lucrurilor pe care Domnul are grijă să i le trimită, tot aşa cum un copil se supune tatălui său”24.

Vârstnicul Dallin H. Oaks a remarcat: „Judecata din urmă nu este numai o evaluare a totalului faptelor bune şi rele – a ceea ce am făcut. Este o recunoaştere a efectului final al faptelor şi gândurilor noastre – a ceea ce am devenit25.

Povestea lui Helen Keller se aseamănă unei pilde, sugerând modul în care dragostea divină poate transforma un suflet dornic să fie transformat. Helen s-a născut în statul Alabama, în Statele Unite, în anul 1880. Când avea 19 luni, ea a avut o boală nediagnosticată, în urma căreia a rămas surdă şi oarbă. Ea era foarte inteligentă şi a început să aibă dificultăţi încercând să înţeleagă lucrurile care o înconjurau. Când Helen a observat că buzele membrilor familiei ei se mişcau şi a înţeles că îşi foloseau gura pentru a vorbi, „s-a enervat [deoarece] nu putea să participe la conversaţie”26. Când Helen avea şase ani, nevoia ei de a comunica şi frustrarea ei au devenit atât de mari, încât „izbucnirile ei aveau loc zilnic, uneori din oră în oră”27.

Părinţii lui Helen au angajat o învăţătoare pentru fiica lor, pe Anne Sullivan. Tot aşa cum Isus Hristos înţelege infirmităţile noastre28, şi Anne Sullivan se luptase cu propriile probleme şi înţelegea infirmităţile lui Helen. La vârsta de cinci ani, Anna a contractat o boală care i-a produs o cicatrice dureroasă pe cornee şi a rămas aproape oarbă. Când Anne avea opt ani, mama ei a murit, tatăl ei a abandonat-o pe ea şi pe fratele ei mai mic, Jimmie, şi au fost trimişi la o „casă de săraci” unde condiţiile erau atât de grele, încât Jimmie a murit după doar trei luni. Fiind perseverentă, Anne a reuşit să fie admisă la Şcoala Perkins pentru cei orbi sau cu probleme de vedere, unde a avut mult succes. Printr-o operaţie chirurgicală, vederea ei a devenit mai bună şi a putut să citească textul tipărit. Când tatăl lui Helen Keller a contactat Şcoala Perkins căutând un învăţător pentru fiica sa, a fost aleasă Anne Sullivan.29

Nu a fost o experienţă plăcută la început. Helen „a lovit-o şi a ciupit-o pe învăţătoarea ei şi i-a spart un dinte. [Anne] a dobândit, până la urmă, controlul mutându-se cu [Helen] într-o cabană mică de pe proprietatea familiei Keller. Prin răbdare şi consecvenţă fermă, a câştigat, până la urmă, inima şi încrederea copilului”30. În cele din urmă, pe măsură ce ajungem să ne încredem în Învăţătorul nostru divin, nu să-I opunem rezistenţă, El poate lucra cu noi pentru a ne învăţa şi a ne ajuta să progresăm către un alt stadiu.31

Pentru a o ajuta pe Helen să înveţe cuvinte, Anne scria, pe palma lui Helen, folosindu-şi degetul, numele obiectelor familiare. „[Lui Helen] îi plăcea acest «joc cu degetul», dar nu a înţeles decât în momentul vestit în care [Anne] a scris «a-p-ă» în timp ce punea apă pe mâna [lui Helen]. Mai târziu, [Helen] a scris:

„«Deodată, am început să înţeleg treptat ceva ce părea că am uitat… şi, cumva, misterul cuvintelor mi-a fost revelat. Am ştiu atunci că „a-p-ă” înseamnă acel lucru minunat şi rece care curgea pe mâna mea. Acel cuvânt viu mi-a trezit sufletul şi i-a oferit lumină, speranţă şi bucurie şi l-a eliberat… Fiecare lucru avea un nume şi fiecare nume dădea naştere unui nou gând. Când ne-am întors în casă, părea că fiecare obiect pe care… îl atingeam era plin de viaţă»”.32

Pe măsură ce a crescut, Helen Keller a devenit cunoscută pentru dragostea sa faţă de cuvinte, capacitatea sa de a scrie şi elocvenţa cu care vorbea în public.

Într-un film care înfăţişează viaţa lui Helen Keller, părinţii ei se arată mulţumiţi de munca lui Anne Sullivan după ce a calmat-o pe fiica lor sălbatică suficient încât Helen să stea politicos la cină, să mănânce normal şi să-şi împăturească şerveţelul la sfârşitul mesei. Dar Anne ştia că Helen putea face mult mai multe şi că putea aduce contribuţii importante.33 Noi, de asemenea, putem să fim destul de mulţumiţi cu ce am realizat în viaţă şi cu faptul că suntem pur şi simplu ce suntem, în timp ce Salvatorul nostru înţelege potenţialul nostru măreţ pe care noi îl observăm doar ca „într-o oglindă, în chip întunecos”34. Fiecare dintre noi poate simţi măreaţa bucurie a acelui potenţial divin care se dezvoltă în noi la fel ca bucuria pe care Helen Keller a simţit-o atunci când acele cuvinte au prins viaţă, oferind lumină sufletului său şi eliberându-l. Fiecare dintre noi Îl poate iubi pe Dumnezeu şi Îi poate sluji şi poate primi puterea de a-i binecuvânta pe cei din jurul său. „Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei [care]-L iubesc».”35

Să ne gândim la preţul pe care l-a plătit Dumnezeu pentru dragostea Sa preţioasă. Isus a revelat că, pentru a ispăşi pentru păcate noastre şi a ne mântui de la moarte, atât cea fizică, cât şi cea spirituală, suferinţele Sale L-au făcut pe El, „chiar… Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să [tremure] de durere şi să [sângereze] din fiecare por şi să [sufere] atât în trup, cât şi în spirit – şi [El ar] fi dorit să nu [fie] obligat să [bea] paharul amar şi apoi să [dea] înapoi”36. Agonia Sa în Ghetsimani şi pe cruce a fost mai mult decât ar fi putut îndura un muritor.37 Totuşi, datorită dragostei Sale pentru Tatăl Său şi pentru noi, El a îndurat şi, drept urmare, ne poate oferi atât nemurire, cât şi viaţă eternă.

Faptul că „[a ţâşnit] sânge din fiecare por”38 este un simbol profund, deoarece Isus a suferit în Ghetsimani, locul presei de ulei de măsline. În perioada Salvatorului, pentru a produce ulei de măsline, măslinele erau mai întâi zdrobite prin rostogolirea unei pietre mari peste ele. „Pasta” rezultată era pusă în coşuri moi, ţesute lejer, care erau puse unele peste altele. Greutatea lor storcea primul şi cel mai fin ulei. Apoi, măslinele mai erau presate prin punerea unei bârne mari sau a unei buştean pe vârful coşurilor aflate unele peste altele, producând mai mult ulei. La final, pentru a scoate şi ultimele picături, bârna era presată prin punerea unor pietre la un capăt pentru a crea presiune maximă care să sfărâme.39 Şi da, când iese prima oară, uleiul este roşu precum sângele.

Mă gândesc la relatarea lui Matei despre momentul în care Salvatorul a intrat în Ghetsimani în acea noapte hotărâtoare – la faptul că El „a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare…

Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: «Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”»40.

Apoi, când suferinţa a devenit şi mai mare, El a implorat o a doua oară să primească alinare şi, în final, poate când suferea cel mai mult, a implorat şi a treia oară. El a îndurat agonia până când dreptatea a fost împlinită până la ultimul strop.41 El a făcut acest lucru pentru a ne mântui pe dumneavoastră şi pe mine.

Ce dar preţios este dragostea divină! Având atât de multă dragoste, Isus a întrebat: „Nu vă veţi întoarce voi acum către Mine şi nu vă veţi pocăi voi de păcatele voastre şi nu vă veţi converti voi pentru ca Eu să vă pot vindeca?”42. Cu blândeţe, El ne asigură: „Iată, braţul milei Mele este întins către voi şi oricine va veni… Eu îl voi primi; şi binecuvântaţi sunt aceia care vin la Mine”43.

Îl veţi iubi pe Cel care v-a iubit întâi?44 Atunci, păziţi poruncile Sale.45 Îi veţi fi prieten Celui care Şi-a dat viaţa pentru prietenii Săi?46 Atunci, păziţi poruncile Sale.47 Veţi rămâne în dragostea Sa şi veţi primi tot ce vă oferă binevoitor? Atunci, păziţi poruncile Sale.48 Mă rog să simţim şi să rămânem pe deplin în dragostea Sa, în numele lui Isus Hristos, amin.