2010-2019
Marele plan al mântuirii
Note de subsol

Hide Footnotes

Temă

Marele plan al mântuirii

Ştiu că, dacă ne pocăim cu adevărat, păcatele noastre dispar – fără să lase urme!

Cu câteva luni înainte ca preşedintele Boyd K. Packer să plece dintre noi, conducătorii generali ai preoţiei şi ai organizaţiilor auxiliare am avut preţioasa ocazie ca el să ne vorbească. Nu am putut să încetez să mă gândesc la ceea ce a spus. El ne-a împărtăşit că se gândise la toate lucrurile pe care le făcuse în viaţa sa, căutând semne ale păcatelor pe care le comisese şi de care se pocăise cu sinceritate, şi nu a putut găsi nicio urmă a acestora. Datorită sacrificiului ispăşitor al Salvatorului nostru iubit, Isus Hristos, şi prin pocăinţă sinceră, păcatele pe care le comisese dispăruseră complet, ca şi când nu existaseră niciodată. Apoi, îndrumarea din acea zi a preşedintelui Packer pentru conducători a fost să mărturisim că acest lucru este valabil pentru fiecare dintre noi atunci când ne pocăim cu sinceritate.

Cunosc un bărbat care, cu ani în urmă, a fost implicat în păcate privind moralitatea. Mult timp, acest bărbat s-a simţit prea ruşinat şi prea neliniştit să vorbească despre acest lucru cu soţia sa şi cu conducătorii preoţiei. El dorea să se pocăiască pe deplin, totuşi, a spus că era gata să renunţe la salvarea sa eternă ca să nu-i facă pe soţia şi copiii săi să treacă prin durerea, ruşinea şi alte consecinţe care ar fi putut fi cauzate de mărturisirea sa.

Deseori, atunci când păcătuim, Satana încearcă să ne convingă că lucrul altruist pe care trebuie să-l facem este să-i protejăm pe alţii de distrugerea pe care ar provoca-o cunoaşterea păcatelor noastre, aceasta incluzând evitarea mărturisirii în faţa episcopului, care ne poate binecuvânta vieţile prin cheile preoţiei pe care le deţine ca judecător general în Israel. Cu toate acestea, adevărul este că lucrul altruist şi asemănător lui Hristos pe care ar trebui să-l facem este să mărturisim şi să ne pocăim. Acesta este marele plan al mântuirii întocmit de Tatăl Ceresc.

În cele din urmă, acest om a mărturisit soţiei sale credincioase şi conducătorilor Bisericii, exprimându-şi remuşcarea profundă. Cu toate că a fost cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată, sentimente de alinare, pace, recunoştinţă şi dragoste faţă de Salvatorul nostru şi cunoaşterea faptului că Domnul îi ridica povara grea de pe umeri şi îl ajuta l-au făcut să simtă o bucurie de nedescris, fără să ţină seama de consecinţe şi de viitorul său.

Fusese sigur că soţia şi copiii săi ar fi devastaţi – şi au fost; şi că ar fi avut parte de acţiuni disciplinare şi eliberarea din chemarea sa – şi a avut. A fost sigur că soţia sa ar avea inima zdrobită, ar fi rănită şi furioasă – şi a fost. Şi a fost sigur că ea ar pleca şi ar lua copiii cu ea – dar nu a făcut-o.

Uneori, păcatele grave duc la divorţ şi, în funcţie de circumstanţe, acesta ar putea fi necesar. Dar acest bărbat a fost surprins să afle că soţia l-a acceptat şi s-a dedicat faptului de a-l ajuta pe orice cale care-i stătea în putinţă. Cu timpul, ea a putut să-l ierte pe deplin. Ea a simţit puterea vindecătoare a ispăşirii Salvatorului. După mulţi ani, acest cuplu şi cei trei copii ai lor sunt puternici şi credincioşi. Soţul şi soţia slujesc în templu şi au o căsnicie minunată, plină de dragoste. În viaţa acestui bărbat, profunzimea mărturiei sale, dragostea şi recunoştinţa sa faţă de Salvator sunt evidente.

Amulec a mărturisit: „Aş dori ca voi să mergeţi înainte şi să nu vă mai împietriţi inimile … dacă vă veţi pocăi …  imediat marele plan al mântuirii va fi împlinit pentru voi”1.

Când am slujit alături de soţul meu în timp ce el prezida asupra unei misiuni, am mers într-o dimineaţă la aeroport pentru a întâmpina un grup mare de misionari. Un tânăr deosebit ne-a atras atenţia. Părea trist, împovărat, aproape suferind. În acea după-amiază, l-am supravegheat cu grijă. Până seara, acel tânăr a făcut o mărturisire întârziată şi conducătorii lui au decis că trebuia să se întoarcă acasă. Deşi eram foarte trişti pentru că fusese necinstit şi nu se pocăise înainte să plece în misiune, pe drumul spre aeroport l-am lăudat cu sinceritate şi dragoste pentru că avusese curajul să-şi recunoască greşeala şi am promis să păstrăm legătura cu el.

Acest tânar a fost binecuvântat să aibă părinţi şi conducători ai preoţiei minunaţi şi o episcopie care i-a acordat sprijin şi dragoste. După un an în care a muncit din greu pentru a se pocăi pe deplin şi a beneficia de pe urma ispăşirii Salvatorului, el a putut să se întoarcă în misiunea noastră. Este greu pentru mine să descriu sentimentele de bucurie pe care le-am simţit atunci când l-am luat pe acest tânăr de la aeroport. Era plin de Spirit, fericit, încrezător în prezenţa Domnului şi nerăbdător să-şi îndeplinească cu credinţă misiunea. A devenit un misionar excepţional şi, mai târziu, soţul meu şi cu mine am avut privilegiul de a participa la pecetluirea lui în templu.

În contrast, cunosc o altă misionară care, ştiind că păcatul nemărturisit pe care îl comisese înainte de a pleca în misiune ar fi făcut, cu siguranţă, ca ea să fie trimisă acasă devreme, a planificat să muncească din greu în timpul misiunii şi să-i mărturisească preşedintelui de misiune acel păcat doar cu câteva zile înainte de a-şi încheia misiunea. I-a lipsit întristarea după voia lui Dumnezeu şi a încercat să se sustragă planului oferit de Salvatorul nostru iubitor fiecăruia dintre noi.

Odată, în timpul misiunii noastre, l-am însoţit pe soţul meu care a intervievat un bărbat care dorea să fie botezat. În timp ce soţul meu conducea interviul, eu am aşteptat afară, împreună cu surorile misionare care îi predaseră acestui bărbat. Când interviul s-a încheiat, soţul meu le-a informat pe surorile misionare că bărbatul putea să fie botezat. Acest om plângea în timp ce explica faptul că fusese sigur că păcatele grave pe care le comisese în viaţa sa aveau să-l împiedice să poată fi botezat. Rareori am fost martoră la bucuria şi fericirea cuiva care iese din întuneric la lumină, egale cu acelea la care am fost martoră în acea zi.

Vârstnicul D. Todd Christofferson a mărturisit:

„Prin credinţa în Mântuitorul [nostru] îndurător, care are puterea de a ierta păcate şi de a purifica suflete, disperarea se transformă în speranţă. Inima şi dorinţele persoanei se schimbă şi păcatul care, cândva, era atrăgător, devine din ce în ce mai respingător …

 Oricât ar fi de mare durerea provocată de pocăinţă, ea nu este la fel de mare ca bucuria iertării”2.

Aceste experienţe îmi amintesc de Enos, profetul din Cartea lui Mormon, care a „strigat către [Domnul] în rugăciune fierbinte” şi, apoi, a auzit un glas spunând: „Enos, păcatele tale îţi sunt iertate …

Iar eu, Enos, am ştiut că Dumnezeu nu putea să mintă; prin urmare, vina mea a fost ştearsă.

Şi eu am spus: Doamne, cum se face asta?

Iar El a spus către mine: Datorită credinţei tale în Hristos … Du-te; credinţa ta te-a făcut întreg”3.

Pregătind această cuvântare, am dorit să-mi dau seama de modul în care nepoţii noştri înţeleg pocăinţa şi ce simt ei în legătură cu Salvatorul, aşa că i-am rugat pe copiii noştri să le adreseze întrebările următoare. Am fost impresionată de răspunsurile nepoţilor noştri.

Ce este pocăinţa? „Când loveşti pe cineva, poţi să spui: «Îmi pare rău» şi să îndrepţi greşeala.”

Cum te simţi atunci când te pocăieşti? „Poţi să-L simţi pe El; poţi simţi căldura Lui şi sentimentele rele dispar.”

Ce simţi despre Isus şi Tatăl Ceresc atunci când te pocăieşti? „Simt că Isus simte că a meritat să facă ispăşirea şi că El este fericit că putem trăi, din nou, în prezenţa Lui.”

De ce doresc Isus şi Tatăl Ceresc ca eu să mă pocăiesc? Conform cuvintelor nepotului meu adolescent: „Pentru că Ei mă iubesc! Pentru a progresa şi a deveni asemenea Lor, trebuie să mă pocăiesc. De asemenea, doresc ca Spiritul să fie cu mine, deci trebuie să mă pocăiesc zilnic pentru a mă bucura de însoţirea Sa minunată. Nu voi putea niciodată să Le mulţumesc îndeajuns”.

Când Brynlee, fetiţa în vârstă de patru ani, a auzit aceste întrebări, ea a spus: „Nu ştiu, tati. Învaţă-mă tu”.

La o conferinţă generală, vârstnicul Jeffrey R. Holland a declarat: „Oricât de târziu credeţi că ar fi, oricâte ocazii credeţi că aţi pierdut, oricâte greşeli simţiţi că aţi făcut…  ori indiferent de cât de mult credeţi că v-aţi îndepărtat de casă, de familie şi de Dumnezeu, vă depun mărturie că nu v-aţi îndepărtat atât de mult încât dragostea divină să nu vă poată ajunge. Nu puteţi să vă scufundaţi mai adânc decât poate străluci lumina infinită a ispăşirii lui Hristos”4.

Cât de mult doresc ca fiecare dintre copiii, nepoţii mei şi fiecare dintre dumneavoastră, fraţii şi surorile mele, să simtă bucuria şi apropierea de Tatăl Ceresc şi de Salvatorul nostru, pe care le simţim atunci când ne pocăim zilnic de păcatele şi slăbiciunile noastre! Fiecare copil cu discernământ al Tatălui Ceresc are nevoie să se pocăiască. Să ne gândim pentru ce păcate este nevoie să ne pocăim. Ce ne împiedică s-o facem? În ce moduri avem nevoie să ne îmbunătăţim?

Ştiu că, aşa cum preşedintele Packer a trăit prin proprie experienţă şi a mărturisit, dacă ne pocăim cu adevărat, păcatele noastre dispar – fără să lase urme! Eu am simţit dragoste, bucurie, alinare şi încredere în prezenţa Domnului atunci când m-am pocăit sincer.

Pentru mine, cele mai mari miracole din viaţă nu sunt despărţirea Mării Roşii, mutarea munţilor, nici chiar vindecarea trupului. Cel mai mare miracol se întâmplă atunci când Îl rugăm cu umilinţă pe Tatăl nostru din Cer şi cerem cu ardoare să fim iertaţi şi, apoi, suntem curăţaţi de acele păcate prin sacrificiul ispăşitor al Salvatorului nostru. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.