2010-2019
Emisari ai Bisericii

Emisari ai Bisericii

Vă cerem, în calitate de învăţători de acasă, să fiţi emisarii lui Dumnezeu pentru copiii Lui, să-i iubiţi, să aveţi grijă de ei şi să vă rugaţi pentru oamenii care v-au fost desemnaţi.

Cu puţin timp în urmă, o soră necăsătorită, pe care o voi numi Molly, s-a întors acasă de la muncă şi a descoperit că întregul ei subsol era inundat, apa ajungând până la 5 cm. Şi-a dat seama imediat că vecinii ei, cu care împărţea canalul de scurgere, trebuie să fi spălat o mulţime de haine sau să fi făcut baie de foarte multe ori deoarece apa refulase la ea.

După ce Molly a sunat o prietenă să vină să o ajute, cele două femei au început să scoată apa din casă şi să şteargă podeaua. Exact în clipa aceea, a sunat soneria. Prietena ei a strigat: „Sunt învăţătorii tăi de acasă!”.

Molly a râs. „Este ultima zi a lunii”, a răspuns ea, „dar te asigur că nu sunt învăţătorii mei de acasă”.

Desculţă, cu pantalonii uzi, părul prins cu un batic şi o pereche de mănuşi de plastic foarte la modă, Molly a deschis uşa. Dar înfăţişarea ei neobişnuită nici nu se compara cu cea unică a vizitatorilor de la uşa ei. Erau învăţătorii ei de acasă!

„Parcă mă lovise cineva cu o pompă de desfundat ţevile!”, mi-a spus ea mai târziu. „Acesta era un miracol al învăţământului de acasă – genul de miracole despre care se vorbeşte la conferinţa generală!” Ea a continuat: „Dar, în timp ce încercam să hotărăsc dacă să îi pup pe obraz sau să le dau un mop, ei au spus: «O, Molly, ne pare rău. Vedem că eşti ocupată. Nu vrem să te deranjăm, deci vom veni altădată». Şi duşi au fost”.

„Cine era?”, a întrebat-o prietena ei de la subsol.

„Am vrut să spun: «Sigur nu cei trei nefiţi»”, a recunoscut Molly, „dar m-am abţinut şi am spus pe un ton foarte calm: «Erau învăţătorii mei de acasă, dar au considerat că acesta nu este un moment potrivit să-şi împărtăşească mesajul»”1.

Stimaţi fraţi, să analizăm pe scurt responsabilitatea preoţiei care a fost descrisă ca fiind „prima sursă [de ajutor] a Bisericii” pentru persoanele şi familiile din cadrul ei.2 Păduri întregi au fost sacrificate pentru materialele publicate necesare organizării şi reorganizării învăţământului de acasă. Au fost rostite o mie de cuvântări motivaţionale cu scopul de a încuraja învăţământul de acasă. Cu siguranţă, nu există psiholog de tip freudian care să vă fi făcut să vă simţiţi mai vinovaţi decât mesajele pe această temă. Şi totuşi, ne chinuim să ajungem la un nivel cât de cât acceptabil referitor la împlinirea poruncii Domnului de „a veghea, întotdeauna, asupra membrilor Bisericii”3 prin învăţământul de acasă realizat de către deţinătorii preoţiei.

O parte a provocării cu care ne confruntăm este schimbarea demografică din cadrul Bisericii. Ştim că membrii Bisericii noastre sunt răspândiţi în peste 30.000 de episcopii şi ramuri din aproximativ 188 de naţiuni şi teritorii şi este mult mai dificil să vizităm căminele surorilor şi fraţilor noştri decât a fost la începuturile Bisericii când vecinii se învăţau unii pe alţii în cadrul unui program numit „învăţătura din vecini”.

În plus, în multe unităţi ale Bisericii, există un număr limitat de deţinători ai preoţiei care să facă învăţământul de acasă, ceea ce înseamnă că fraţii care pot sluji au în jur de 18–20 de familii – sau mai multe – de care să aibă grijă. Pot exista şi probleme ce ţin de distanţă, costul călătoriei şi lipsa mijloacelor de transport, precum şi de durata zilei de lucru sau a săptămânii de lucru. La care dacă mai adăugăm câteva tabuuri culturale legate de vizite neprogramate şi problemele legate de siguranţă din multe părţi ale lumii – ei bine, începem să ne dăm seama de complexitatea problemei.

Stimaţi fraţi, în cele mai bune împrejurări şi atunci când se poate, o vizită lunară la fiecare cămin continuă să fie idealul la care aspiră Biserica. Însă, înţelegând faptul că, în multe locuri din lume, realizarea unui astfel de ideal nu este posibilă şi că mulţi fraţi simt că eşuează încercând să facă ceva ce nu poate fi făcut, membrii Primei Preşedinţii le-au scris conducătorilor preoţiei Bisericii în luna decembrie 2001, oferindu-le următorul sfat inspirat, de foarte mare ajutor: „Există locuri în Biserică”, au scris dânşii, „în care… învăţământul de acasă nu poate avea loc în fiecare cămin, în fiecare lună, din cauza numărului insuficient de fraţi activi deţinători ai preoţiei şi a multor altor greutăţi pe plan local”. Am meţionat câteva dintre aceste greutăţi. „Când există astfel de împrejurări”, au continuat ei, „conducătorii trebuie să folosească cât mai bine resursele pe care le au la dispoziţie pentru a veghea asupra fiecărui membru şi a-l întări pe fiecare în parte”4.

Stimaţi fraţi, dacă eu m-aş confrunta cu astfel de împrejurări dificile în ramura sau episcopia mea, eu şi colegul meu deţinător al Preoţiei aaronice am pune în practică sfatul Primei Preşedinţii (care, acum, este o regulă în manualul Bisericii) astfel: În primul rând, oricât de multe luni ar dura, am căuta să îndeplinim însărcinarea scripturală „de a vizita casa fiecărui membru”5 întocmind un program cât mai real şi practic pentru a merge în vizită la acele cămine. În cadrul acelui program, am acorda prioritate în ceea ce priveşte momentul şi frecvenţa vizitelor celor care ar avea cea mai mare nevoie de noi – simpatizanţilor pe care îi învaţă misionarii, noilor convertiţi, celor bolnavi, celor singuri, celor mai puţin activi, familiilor monoparentale cu copii care locuiesc încă acasă şi aşa mai departe.

În timp ce am încerca să respectăm programul de a vizita toate căminele, lucru ce ar putea dura câteva luni, am lua legătura cu persoanele sau familiile din lista noastră în alte moduri, prin oricare dintre mijloacele oferite de Domnul. Cu siguranţă, am avea grijă de familiile din lista noastră la Biserică şi, după cum spune scriptura, am „[vorbi] unul cu altul despre bunăstarea sufletelor lor”6. Pe lângă acest lucru, am suna, am trimite e-mailuri şi mesaje pe telefon, am putea chiar să tastăm un salut prin intermediul uneia dintre multele reţele de socializare disponibile. Pentru a împlini nevoi speciale, am putea trimite un citat din scripturi sau dintr-o cuvântare din cadrul conferinţei generale sau un mesaj mormon luat din mulţimea de materiale de pe LDS.org. Pentru a parafraza membrii Primei Preşedinţii, am face tot ce ne-ar sta în putinţă, în împrejurările noastre, folosind resursele pe care le avem.

Stimaţi fraţi, în seara aceasta, vă cer să vă lărgiţi viziunea cu privire la învăţământul de acasă. Vă rog ca, în moduri noi, îmbunătăţite, să vă consideraţi emisarii Domnului pentru copiii Săi. Aceasta înseamnă să lăsaţi în urmă tradiţia de a îndeplini această poruncă în mod riguros ca în timpul legii lui Moise şi, la sfârşitul lunii, să vă grăbiţi să oferiţi un mesaj scris de altcineva, luat din revistele Bisericii, pe care familia l-a citit deja. De fapt, sperăm să stabiliţi un nou mod sincer de a vă arăta grija faţă de membri, aşa cum învăţăm în Evanghelie, veghind şi având grijă unii de ceilalţi, acoperind nevoi spirituale şi temporale prin orice mijloc care ajută.

Acum, în ceea ce priveşte „calculul” vizitelor de acasă, fiecare lucru bun pe care îl faceţi „contează”, deci raportaţi totul! Într-adevăr, raportul care contează cel mai mult este modul în care aţi binecuvântat şi aţi avut grijă de cei care sunt în responsabilitatea dumneavoastră, lucru care nu are nimic de-a face cu un anumit program sau un anumit loc. Ceea ce contează este să-i iubiţi pe oamenii dumneavoastră şi să îndepliniţi porunca de „a veghea întotdeauna asupra membrilor Bisericii”7.

Anul trecut, în data de 30 mai, prietenul meu Troy Russell şi-a scos, încet, camioneta din garaj pentru a se duce la Deseret Industries să doneze nişte bunuri. A simţit că a trecut cu roata din spate peste ceva. Gândindu-se că-i căzuse vreun obiect din maşină, a ieşit şi l-a găsit pe fiul său iubit de nouă ani, Austen, zăcând cu faţa în jos. Ţipetele, binecuvântarea preoţiei, paramedicii şi medicii de la spital nu au putut face nimic în acest caz. Austen decedase.

Troy era de neconsolat, nu putea să doarmă, nu-şi găsea liniştea. A spus că era mai mult decât putea îndura şi că, pur şi simplu, nu putea să meargă mai departe. Dar, în acea perioadă de agonie, a primit ajutor din trei părţi.

Prima sursă de ajutor a fost dragostea şi spiritul reconfortant al Tatălui nostru din Cer, o prezenţă făcută cunoscută prin Duhul Sfânt care l-a mângâiat pe Troy, l-a învăţat, l-a iubit şi i-a şoptit că Dumnezeu ştie ce înseamnă să pierzi un Fiu frumos şi perfect. A doua a venit de la soţia sa, Deedra, care l-a strâns pe Troy în braţe, l-a iubit şi i-a amintit că şi ea îşi pierduse fiul şi nu avea de gând să-şi piardă şi soţul. Al treilea sprijin în această poveste l-a oferit John Manning, un învăţător de acasă extraordinar.

Sincer, nu ştiu care a fost programul de vizite al lui John Manning şi al colegului său la familia Russell sau care a fost mesajul lor când au ajuns acolo sau cum au raportat experienţa pe care au avut-o. Ştiu doar că, primăvara trecută, fratele Manning şi-a întins braţele şi l-a ridicat pe Troy Russell din tragedia care a avut loc în faţa casei lui ca şi cum l-ar fi ridicat micuţul Austen. Aşa cum trebuie să facă un învăţător de acasă, un păzitor sau un frate în Evanghelie, John, pur şi simplu, şi-a luat în serios chemarea din cadrul preoţiei şi a avut grijă de Troy Russell. A început spunând: „Troy, Austen vrea să te pui pe picioare – inclusiv să joci baschet din nou – deci, voi fi aici în fiecare dimineaţă la ora 5:15. Fii pregătit pentru că nu vreau să intru să te scot din pat – şi ştiu că nici Deedra nu vrea asta”.

„N-am vrut să merg”, mi-a spus Troy mai târziu, „deoarece îl luasem mereu pe Austen cu mine la baschet dimineaţa şi ştiam că amintirile ar fi fost prea dureroase. Dar John a insistat şi am mers. Din acea primă zi, am vorbit – sau, mai degrabă, eu am vorbit şi John a ascultat. Am vorbit tot drumul spre Biserică şi, apoi, tot drumul spre casă. Uneori, vorbeam în maşina parcată în faţa casei în timp ce priveam cum răsărea soarele deasupra oraşului Las Vegas. La început, a fost greu, dar, cu timpul, mi-am dat seama că îmi găsisem tăria cu ajutorul unui jucător de bashet de 1 metru 88 de la Biserică foarte nepriceput, care sărea şi arunca absolut îngrozitor la coş, dar care m-a iubit şi m-a ascultat până când soarele a răsărit din nou în viaţa mea”8.

Dragii mei fraţi în sfânta preoţie, când vorbim despre învăţământul de acasă sau despre grijă sau slujire personală în cadrul preoţiei – spuneţi-i cum vreţi – despre asta este vorba! Vă cerem, în calitate de învăţători de acasă, să fiţi emisarii lui Dumnezeu pentru copiii Lui, să-i iubiţi, să aveţi grijă de ei şi să vă rugaţi pentru oamenii care vă sunt desemnaţi, la fel cum vă iubim, cum avem grijă şi cum ne rugăm noi pentru dumneavoastră. Mă rog ca dumneavoastră fiţi vigilenţi când vegheaţi asupra turmei lui Dumnezeu în moduri potrivite împrejurărilor dumneavoastră, în numele Bunului Păstor al tuturor, al cărui martor sunt, Domnul Isus Hristos, amin.