2010-2019
Judecătorul cel drept

Judecătorul cel drept

Există un singur mod de a judeca drept, aşa cum face Isus Hristos şi acela este de a fi aşa cum este El.

În timpul vieţii Sale muritoare, Isus Hristos a fost un judecător plin de dragoste, neobişnuit de înţelept şi răbdător. El este cunoscut în scripturi ca fiind „Judecătorul cel drept” (2 Timotei 4:8; Moise 6:57), iar sfatul Său pentru noi este ca şi noi „[să judecăm] cu judecată dreaptă” (vezi Traducerea Bibliei de Joseph Smith, Matei 7:1–2]) şi să „[ne punem] încrederea… în acel Spirit care conduce spre a face bine… [şi să judecăm] cu dreptate” (D&L 11:12).

Următorul sfat dat celor doisprezece ucenici nefiţi ne va ajuta să judecăm aşa cum o face El: „Voi veţi fi judecătorii acestui popor, în acord cu judecata pe care Eu o voi da vouă, care va fi dreaptă. De aceea, ce fel de oameni trebuie să fiţi voi? Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu” (3 Nefi 27:27; subliniere adăugată). Uneori, uităm că, atunci când ne-a sfătuit să fim la fel ca El, acest lucru a fost spus în contextul modului de a judeca drept.

Judecată nedreaptă

Un exemplu ruşinos de judecată nedreaptă se găseşte în pilda despre oaia rătăcită, în care fariseii şi cărturarii i-au judecat greşit, atât pe Salvator, cât şi pe cei cu care cina El, spunând: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15:2) – în pofida faptului că ei înşişi erau păcătoşi. Având înclinaţia de a condamna, cărturarii şi fariseii nu au avut niciodată parte de bucuria datorată salvării oii pierdute.

De asemenea, „cărturarii şi fariseii” au fost cei care au adus, înaintea Salvatorului, „o femeie prinsă în preacurvie” (Ioan 8:3) pentru a vedea dacă El avea s-o judece potrivit legii lui Moise (vezi versetul 5). Cunoaşteţi restul povestirii, cum El i-a făcut să se umilească pentru judecata lor nedreaptă şi cum „s-au simţit mustraţi de cugetul lor” şi au plecat, „unul câte unul” (versetul 9; subliniere adăugată). Apoi, El i-a spus femeii: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti. Şi femeia L-a slăvit pe Dumnezeu din acel moment şi a crezut în numele Său” (Traducerea Bibliei de Joseph Smith, Ioan 8:11).

Omul firesc, din fiecare dintre noi, are tendinţa de a-i condamna pe alţii şi de a-i judeca nedrept sau de a se considera mai presus de alţii. Acest lucru li s-a întâmplat chiar şi lui Iacov şi Ioan, doi dintre apostolii Salvatorului. Ei s-au mâniat când oamenii dintr-un sat samaritean nu au dat dovadă de respect faţă de Salvator (vezi Luca 9:51-54):

„Când au văzut lucrul acesta, au zis: «Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?».

Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!

Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască»” (versetele 54-56).

„[Judecătorii generali]” (D&L 107:74) din zilele noastre, episcopii şi preşedinţii noştri de ramură, trebuie să evite orice impuls de a condamna, asemenea celui avut de Iacov şi Ioan în acea situaţie. Un judecător drept va reacţiona, cu înţelegere şi compasiune, în faţa mărturisirilor. De exemplu, un tânăr care a greşit trebuie să plece din biroul episcopului simţind dragostea Salvatorului prin intermediul episcopului şi plin de bucuria şi puterea vindecătoare ale ispăşirii – niciodată plin de ruşine sau în dizgraţie. Altfel, episcopul ar putea, fără voie, să alunge oaia rătăcită şi mai departe în pustiu (vezi Luca 15:4).

Disciplinare

Cu toate acestea, compasiunea nu anulează nevoia de disciplinare. Termenul disciplinare vine din latinescul discere, „a învăţa”, sau discipulus, „învăţăcel”, faptul de a face dintr-un elev un discipol şi o persoană care urmează învăţăturile cuiva.1 A disciplina în modul Domnului înseamnă a preda cu iubire şi răbdare. În scripturi, Domnul foloseşte adesea expresia a dojeni, când vorbeşte despre disciplinare (vezi, de exemplu, Mosia 23:21; D&L 95:1). Expresia a dojeni vine din latinescul castus, care înseamnă „cast sau pur”, iar a dojeni înseamnă „a purifica”2.

În lume, există o judecată pământească ce-l condamnă pe om şi-l închide în închisoare. În antiteză, Cartea lui Mormon ne învaţă că, atunci când păcătuim cu bună ştiinţă, devenim „judecătorii [noştri înşine]” (Alma 41:7) şi ne trimitem singuri în închisoarea spirituală. În mod ironic, în acest caz, judecătorul general deţine cheile care descuie porţile închisorii; „pentru că prin dojenire Eu pregătesc calea pentru eliberarea lor în toate lucrurile de orice tentaţie” (D&L 95:1; subliniere adăugată). Faptele unui judecător drept sunt pline de milă, dragoste şi duc la mântuire, nu sunt unele care condamnă.

Tânărul Joseph Smith a fost disciplinat prin intermediul a patru ani de probă înainte de a primi plăcile de aur, „pentru că nu a [ţinut] poruncile Domnului”3. Ulterior, când Joseph a pierdut cele 116 pagini ale manuscrisului, a fost, din nou, disciplinat. Deşi Joseph a avut mari mustrări de conştiinţă, Domnul tot i-a retras privilegiile pentru un timp scurt, deoarece „pe aceia pe care îi iubesc, de asemenea, îi dojenesc pentru ca păcatele lor să fie iertate” (D&L 95:1).

Joseph a spus: „Îngerul era bucuros când mi-a dat înapoi Urimul şi Tumimul şi a spus că lui Dumnezeu Îi erau pe plac credinţa şi umilinţa mea şi mă iubea pentru penitenţa mea şi sârguinţa în rugăciune”4. Deoarece Domnul a dorit să-l înveţe pe Joseph ceva care să-i producă o schimbare în inimă, El i-a cerut un sacrificiu dureros – sacrificiul fiind o parte esenţială a disciplinării.

Sacrificiu

„În zilele din vechime, sacrificiu însemna a face ceva sau pe cineva sfânt”5, ceea ce-l leagă, într-un mod interdependent, de definiţia termenului dojenire – „a purifica”. În mod asemănător, în Israelul din vechime, iertarea era obţinută prin intermediul unei ofrande sau al unui sacrificiu pentru păcat sau încălcare.6 Sacrificiul nu doar că „[a indicat] acea jertfă mare şi finală” (Alma 34:14), ci a şi creat un sens mai profund de recunoştinţă faţă de ispăşirea Salvatorului. Lipsa dorinţei de a sacrifica atunci când ne pocăim batjocoreşte sau înjoseşte sacrificiul mai mare al lui Hristos pentru acelaşi păcat şi denigrează suferinţa Sa – un semn dur de nerecunoştinţă.

În schimb, în mod ironic, datorită sacrificiului, noi, de fapt, dobândim ceva de o valoare eternă – mila şi iertarea Sa şi, într-un final, „tot ceea ce are Tatăl” (D&L 84:38). Ca parte a procesului de pocăinţă, sacrificiul acţionează, de asemenea, ca leac pentru a ajuta la înlocuirea „[remuşcării] de conştiinţă” (Alma 42:18) cu „pace în conştiinţă” (Mosia 4:3). Fără sacrificiu, omului i-ar fi greu să se ierte, din cauza cunoaşterii faptului că a lăsat ceva ascuns.7

Părintele în calitate de judecător drept

Deşi doar câţiva dintre noi vor fi chemaţi să fie judecători generali, principiile judecăţii drepte sunt valabile pentru noi, toţi, mai ales pentru părinţii care au ocazia zilnică de a folosi aceste principii cu propriii copii. Învăţarea eficientă a unui copil este chiar esenţa faptului de a fi părinte bun, iar disciplinarea, cu dragoste, este chiar esenţa faptului de a fi judecător drept.

Preşedintele Joseph F. Smith ne-a învăţat: „În cazul în care copiii sunt rebeli şi greu de controlat, fiţi răbdători cu ei până când veţi putea birui prin dragoste… şi veţi putea atunci să le modelaţi caracterul după cum veţi dori”8.

Este interesant cum, atunci când ne învaţă cum să disciplinăm, profeţii fac mereu referire la atribute asemănătoare celor ale lui Hristos. Doctrină şi legăminte ne oferă binecunoscutul sfat cu privire la disciplinare:

„Nicio putere sau nicio influenţă nu poate şi nici nu trebuie să fie menţinută în virtutea preoţiei, decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră;

Prin blândeţe şi pură cunoaştere care vor lărgi considerabil sufletul, fără ipocrizie şi fără înşelăciune;

Mustrând cu severitate la timpul necesar, când sunt inspiraţi de Duhul Sfânt; şi, după aceea, arătându-i aceluia pe care l-ai mustrat o dragoste sporită” (D&L 121:41-43).

Acest fragment scriptural ne învaţă să mustrăm „când [suntem] inspiraţi de Duhul Sfânt”, nu când suntem impulsionaţi de mânie. Duhul Sfânt şi mânia sunt incompatibile, pentru că „cel care are spiritul de ceartă nu este de-al Meu, ci este de-al diavolului, care este tatăl certurilor; şi el agită inimile oamenilor ca să se certe cu mânie unul cu altul” (3 Nefi 11:29). Preşedintele George Albert Smith ne-a învăţat că „lucrurile neplăcute nu sunt spuse, de obicei, sub inspiraţia Domnului. Spiritul Domnului este un spirit al bunătăţii; este un spirit al răbdării; este un spirit al carităţii şi dragostei şi răbdării şi suferinţei îndelungate…

Dar dacă avem spirit cârcotaş… într-un mod distructiv, acesta nu vine niciodată ca urmare a prezenţei Spiritului Tatălui nostru Ceresc şi este întotdeauna dăunător…

Bunătatea este puterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru a descuia inimile împietrite şi a îmblânzi sufletele încăpăţânate”9.

Adevărata identitate a copiilor noştri

Când Salvatorul i-a vizitat pe nefiţi, El le-a făcut ceva extraordinar copiilor lor:

„Şi s-a întâmplat că El i-a învăţat şi le-a slujit copiilor mulţimii… şi El le-a dezlegat limbile, iar ei au spus către taţii lor lucruri mari şi minunate…

Şi ei i-au văzut şi i-au auzit pe aceşti copii; da, chiar şi pruncii şi-au deschis gurile şi au rostit lucruri minunate” (3 Nefi 26:14, 16).

Probabil că, mai mult decât faptul că a deschis gurile pruncilor, Domnul a deschis ochii şi urechile părinţilor uimiţi. Acelor părinţi li s-a oferit extraordinarul dar de a-şi arunca privirea, pentru scurt timp, asupra eternităţii şi de a vedea adevărata identitate şi statura premuritoare a propriilor copii. N-a schimbat acest lucru, pentru totdeauna, modul în care părinţii şi-au privit şi tratat copiii? Îmi place această variantă a unui citat atribuit lui Goethe: „Modul în care priveşti [un copil] este modul în care-l tratezi, iar modul în care-l tratezi este [cine va] deveni”10. Faptul de a ne aminti adevărata identitate a unui copil este darul previziunii care inspiră, în mod divin, viziunea unui judecător drept.

Concluzie

Preşedintele Thomas S. Monson ne-a învăţat: „Nu lăsaţi niciodată o problemă care trebuie rezolvată să devină mai importantă decât o persoană care are nevoie să fie iubită”11. Cât de vital este acest principiu în faptul de a deveni judecători drepţi, în special cu propriii copii!

Există un singur mod de a judeca drept, aşa cum face Isus Hristos şi acela este de a fi aşa cum este El. De aceea, „ce fel de [bărbaţi şi femei] trebuie să fiţi voi? Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu” (3 Nefi 27:27). În numele lui Isus Hristos, amin.