O mie de fire de iubire
Note de subsol

Hide Footnotes

Temă

MESAJUL PRIMEI PREŞEDINŢII

O mie de fire de iubire

A fi părinte este cea mai mare încercare din lume. De fapt, despre acest subiect, sunt aproape tot atâtea păreri câţi părinţi, şi totuşi, puţini sunt cei care pretind că deţin toate răspun- surile. Cu siguranţă, eu nu sunt unul dintre aceştia.

Simt că în prezent, sunt mai mulţi tineri şi tinere remarcabile printre membrii noştri decât în orice altă perioadă a vieţii mele. Acest lucru presupune că cei mai mulţi dintre aceşti tineri minunaţi provin din cămine bune şi au părinţi buni, devotaţi. Chiar şi aşa, cei mai conştiincioşi părinţi simt că au făcut unele greşeli. Odată, când am făcut un lucru negândit, îmi aduc aminte chiar de mama mea că exclama: „Unde am greşit?“.

Domnul ne-a îndrumat: „Creşteţi copiii în lumină şi adevăr.1 Pentru mine, nu există efort omenesc mai important. Să fii tată sau mamă nu este numai o mare încercare, este o chemare divină. Este un efort care necesită consacrare. Preşedintele David O. McKay (1873-1970) a declarat că a fi părinţi este „cea mai mare încredere care a fost dată oamenilor“.2

O mare încercare

În timp ce puţine sunt încercările umane mai mari decât aceea de a fi părinţi buni, puţine sunt ocaziile care oferă un potenţial mai mare de bucurie. Desigur, nu există o lucrare mai importantă de făcut în această lume decât pregătirea copiilor noştri să fie temători de Dumnezeu, fericiţi, cinstiţi şi productivi. Părinţii nu vor afla o fericire mai satisfăcătoare decât să aibă copii care să-i cinstească pe ei şi învăţăturile lor. Aceasta este gloria părintească. Ioan a mărturisit: „Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr“.3

După părerea mea, învăţarea, creşterea şi instruirea copiilor necesită mai multă inteligenţă, înţelegere intuitivă, umilinţă, putere, înţelepciune, spiritualitate, perseverenţă şi muncă grea decât oricare altă încercare pe care am putea-o avea în viaţă. Mai ales atunci când bazele morale ale cinstei şi decenţei sunt erodate în jurul nostru. Pentru a avea cămine de succes, trebuie predate valori şi trebuie să fie reguli, trebuie să fie standarde şi trebuie să fie credinţă mai presus de orice îndoială. Multe societăţi dau părinţilor un sprijin foarte mic în predarea şi cinstirea valorilor morale. În multe naţiuni, pur şi simplu, nu mai există valori şi mulţi dintre tinerii din aceste societăţi devin cinici din punct de vedere moral.

Cea mai bună speranţă

Deoarece societăţi în întregime au decăzut şi şi-au pierdut identitatea morală şi foarte multe cămine s-au dezmembrat, cea mai bună speranţă este să dăm o atenţie mai mare şi să depunem un efort mai mare pentru învăţarea următoarei generaţii – copiii noştri. Pentru a realiza acest lucru, trebuie, în primul rând, să-i întărim pe principalii învăţători ai copiilor. Primii dintre aceştia sunt părinţii şi alţi membri ai familiei, iar cel mai bun mediu de învăţare trebuie să fie căminul. Cel mai bun mediu trebuie să fie acasă. Într-un anumit fel, trebuie să ne străduim mai mult să întărim căminele noastre, astfel încât ele să fie sanctuare împotriva moralei nesănătoase care se răspândeşte în jurul nostru. Armonia, fericirea, pacea şi dragostea din cămin pot da copiilor puterea interioară necesară pentru a face faţă încercărilor vieţii. Barbara Bush, soţia fostului preşedinte al Statelor Unite, George Bush Sr., a spus odată absolvenţilor de la Wellesley College:

„Dar indiferent de epocă, indiferent de timpuri, un lucru nu se va schimba niciodată: Taţi şi mame, dacă aveţi copii, ei trebuie să fie pe primul plan. Trebuie să le citiţi copiilor dumneavoastră, trebuie să-i îmbrăţişaţi şi trebuie să vă iubiţi copiii. Succesul dumneavoastră în familie, succesul nostru în societate, nu depinde de ceea ce se întâmplă la Casa Albă, ci de ceea ce se întâmplă în interiorul căminului dumneavoastră“.4

Pentru a fi buni ca mamă şi tată, este nevoie ca părinţii să renunţe la multe din propriile lor necesităţi şi dorinţe în favoarea necesităţilor copiilor lor. Ca urmare a acestui sacrificiu, părinţii devotaţi dezvoltă un caracter nobil şi învaţă să pună în practică adevărurile altruiste propovăduite chiar de Salvator.

Am cel mai mare respect pentru părinţii singuri care se luptă şi se sacrifică, încercând cu eforturi aproape supraomeneşti să menţină familia laolaltă. Ei ar trebui cinstiţi şi ajutaţi în eforturile lor eroice. Dar datoria mamei sau a tatălui este mult mai uşoară dacă cei doi părinţi îşi aduc aportul în cămin. Deseori, copiii pun la încercare şi suprasolicită puterea şi înţelepciunea ambilor părinţi.

Cu ani în urmă, episcopul Stanley Smoot a fost intervievat de preşedintele Spencer W. Kimball (1895-1985). Preşedintele Kimball a întrebat: „Cât de des faceţi rugăciuni cu familia?“.

Episcopul Smoot a răspuns: „Încercăm să avem rugăciuni cu familia de două ori pe zi, dar în medie avem cam o dată pe zi“.

Preşedintele Kimball a răspuns: „În trecut, să faci o rugăciune cu familia o dată pe zi ar fi putut să fie bine. Dar în viitor, nu va fi de ajuns dacă intenţionăm să ne salvăm familiile“.

Mă întreb dacă serile de familie ocazionale, puţin frecvente, vor fi suficiente, în viitor, pentru a-i fortifica pe copiii noştri cu destulă tărie morală. În viitor, studiul rar al scripturilor cu familia va fi inadecvat pentru a ne înarma copiii cu virtuţile necesare să reziste la decadenţa morală a mediului în care vor trăi. Unde în lume vor învăţa copiii despre castitate, integritate, cinste şi decenţa elementară, dacă nu acasă? Aceste valori vor fi, desigur, întărite la Biserică, dar învăţăturile părinteşti sunt permanente.

Când părinţii încearcă să-şi înveţe copiii să evite pericolul, este un răspuns nepotrivit să spună copiilor: „Noi avem experienţa şi înţelepciunea acumulată în lume şi putem să ne apropiem mai mult de marginea prăpastei decât voi“. Ipocrizia părinţilor poate să-i facă pe copii cinici şi să nu mai creadă în ceea ce sunt învăţaţi acasă. De exemplu, când părinţii stau la filme pe care le interzic copiilor, credibilitatea părinţilor este diminuată. Dacă ne aşteptăm să avem copii cinstiţi, părinţii trebuie să fie cinstiţi. Dacă ne aşteptăm să avem copii virtuoşi, părinţii trebuie să fie virtuoşi. Dacă vă aşteptaţi să aveţi copii de onoare, dumneavoastră trebuie să aveţi onoare.

Printre alte valori, copiii trebuie învăţaţi respectul pentru ceilalţi, începând cu proprii lor părinţi şi rude; respectul pentru simbolurile credinţei şi pentru sentimentele patriotice ale celorlalţi; respectul faţă de lege şi ordine; respectul faţă de proprietatea celorlalţi; respectul pentru autorităţi. Pavel ne aminteşte că ar trebui să-i învăţăm pe copii „să se deprindă să fie evlavioşi întâi faţă de cei din casa lor“.5

Disciplină corespunzătoare

Una dintre cele mai dificile încercări ale părinţilor este disciplinarea copiilor într-un mod corespunzător. Creşterea copiilor este foarte individualizată. Fiecare copil este diferit şi unic. Ceea ce este potrivit pentru unul poate să nu fie potrivit pentru altul. Nu ştiu cine este destul de înţelept să spună că disciplina este prea dură sau că este prea îngăduitoare în afară de părinţii copiilor respectivi, care îi iubesc cel mai mult. Este o chestiune de discernământ din partea părinţilor care se obţine prin rugăciune. Cu siguranţă, principiul general este că disciplinarea copiilor trebuie să fie motivată mai mult cu dragoste decât prin pedeapsă. Brigham Young (1801-1877) ne-a sfătuit: „Dacă sunteţi în situaţia de a pedepsi o persoană, să n-o pedepsiţi niciodată mai mult decât balsamul pe care îl deţineţi pentru a o alina“.6 Îndrumarea şi disciplina, totuşi, cu siguranţă, sunt indispensabile pentru creşterea copiilor. Dacă părinţii nu-şi disciplinează copiii, atunci societatea îi va disciplina într-un fel neplăcut părinţilor. Fără disciplină, copiii nu vor respecta nici regulile de acasă, nici pe cele din societate.

Un scop principal al disciplinei este învăţarea supunerii. Preşedintele David O. McKay a menţionat: „Părinţii care nu reuşesc să-i înveţe pe copii supunerea, dacă în căminele [lor] nu se dezvoltă supunerea, societatea o va cere şi o va obţine. De aceea, este mai bine ca acasă, cu blândeţe, duioşie şi înţelegere să obişnuim copilul cu supunerea, decât să-l lăsăm cu cruzime în seama disciplinării brutale şi neplăcute pe care societatea o va impune, dacă în cămin nu s-a îndeplinit această obligaţie“.7

Să-i învăţăm să fie responsabili

O parte esenţială în învăţarea copiilor să fie disciplinaţi şi responsabili este să-i puneţi să înveţe să muncească. Pe măsură ce creştem, mulţi dintre noi suntem ca omul care a spus: „Îmi place munca; mă fascinează. Pot să stau şi să mă uit la ea ore în şir“.8 Repet, cei mai buni învăţători ai principiului muncii sunt chiar părinţii. Pentru mine, munca a devenit o bucurie când am muncit pentru prima dată alături de tata, de bunicul, unchii şi fraţii mei. Sunt sigur că deseori am fost mai mult o piedică decât un ajutor, dar amintirile sunt plăcute şi lecţiile învăţate sunt valoroase. Copiii au nevoie să înveţe ce este responsabilitatea şi independenţa. Părinţii îşi iau din timpul lor pentru a arăta, a demonstra şi a explica astfel încât copiii să poată învăţa, aşa cum Lehi a spus: „a acţiona pentru ei înşişi, şi nu pentru a se acţiona asupra lor“?.9

Luther Burbank, unul dintre cei mai mari horticultori din lume, a spus: „Dacă nu am fi acordat mai multă atenţie plantelor noastre decât am acordat copiilor noştri, am fi trăit acum într-o junglă de buruieni“.10

Copiii sunt, de asemenea, beneficiarii libertăţii de a alege datorită căreia ne putem bucura cu toţii de oportunitatea de a progresa, a creşte şi a ne dezvolta. Această libertate de a alege le permite, de asemenea, copiilor să urmeze alegeri alternative cum ar fi egoismul, risipa, îngăduinţa prea mare faţă de sine şi autodistrugerea. Deseori, copiii îşi exprimă această libertate când sunt foarte mici.

Părinţii, care au fost devotaţi, iubitori şi preocupaţi, care au trăit conform principiilor dreptăţii cât de bine au putut, să fie alinaţi şi sã ştie că sunt părinţi buni, în ciuda unor fapte reprobabile ale unora dintre copiii lor. Chiar copiii au responsabilitatea de a asculta, de a se supune, de a învăţa ceea ce li s-a predat. Părinţii nu pot, întotdeauna, să răspundă pentru comportamentul greşit al copiilor lor, pentru că ei nu pot garanta buna comportare a copiilor lor. Unii copii ar putea pune la încercare chiar şi înţelepciunea lui Solomon şi răbdarea lui Iov.

Adesea, este o încercare specială pentru acei părinţi care sunt avuţi sau exagerat de indulgenţi. În acest sens, unii copii, în aceste situaţii, îi fac pe părinţi ostatecii lor prin refuzul de a sprijini regulile părinţilor, dacă părinţii nu cedează la cererile copiilor. Elder Neal A. Maxwell (1926-2004) din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli a spus: „Cei care fac prea mult pentru copiii lor, în scurt timp, vor afla că nu mai pot face nimic cu copiii lor. Foarte multor copii li s-a dat atât de mult, încât acum sunt distruşi “.11 Se pare că ţine de natura noastră umană de a nu aprecia pe deplin lucrurile materiale pe care nu le-am câştigat muncind.

Este, cu siguranţă, o ironie faptul că unii părinţi doresc mult să aibă copii care sunt acceptaţi şi renumiţi printre colegii lor; totuşi aceiaşi părinţi se tem ca lucrurile pe care le fac colegii să nu le facă şi copiii lor.

În general, acei copii care decid ei înşişi, ajungând la concluzia că trebuie să se abţină de la droguri, băuturi alcoolice şi sex ilegal sunt aceia care au adoptat şi însuşit valorile solide ale căminului lor în timpul în care au locuit cu părinţii lor. În perioadele în care trebuie să ia hotărâri dificile, probabil, ei vor urma învăţăturile părinţilor lor, mai degrabă decât exemplul colegilor sau ale reclamelor mediatizate care slăvesc consumul de băuturi alcoolice, sexul ilegal, infidelitatea, necinstea şi alte vicii. Ei sunt precum cei două mii de tineri ai lui Helaman care „fuseseră învăţaţi de către mamele lor că dacă ei nu se vor îndoi, atunci Dumnezeu îi va elibera“ de la moarte.12 „Şi ei mi-au repetat… cuvintele mamelor lor, spunând: Noi nu ne îndoim că mamele noastre au ştiut aceasta.“13

O credinţă fermă în Dumnezeire

Ceea ce pare să ajute la cimentarea învăţăturilor şi valorilor părinţilor în vieţile copiilor este o credinţă fermă în Dumnezeire. Când această credinţă devine parte chiar din sufletele lor, ei au putere lăuntrică. Deci, dintre toate lucrurile importante de învăţat, ce ar trebui părinţii să-i înveţe? Scripturile ne spun că părinţii trebuie să-şi înveţe copiii „doctrina credinţei în Hristos, Fiul Dumnezeului cel Viu, şi a botezului şi a darului Duhului Sfânt“ şi, de asemenea, „doctrina pocăinţei“.14 Aceste adevăruri trebuie să fie învăţate acasă. Acestea nu pot fi învăţate în şcolile publice, nici nu vor fi încurajate de guvern sau de societate. Desigur, programele Bisericii pot fi de ajutor, dar învăţarea cea mai eficientă are loc în cămin.

Nu e necesar ca timpul de predare al părinţilor să fie lung, dramatic sau autoritar. Învăţăm acest lucru de la Marele Învăţător. Vorbind despre Salvator, un scriitor a spus:

„Întreaga frumuseţe a vieţii lui Hristos este doar frumuseţea adunată a faptelor mici frumoase care nu sar în ochi – discuţia cu femeia la fântână; …cum i-a arătat tânărului bogat că ambiţia sa secretă pe care încă o avea în inimă îl îndepărta de împărăţia cerească; …cum i-a învăţat pe câţiva dintre ucenici să se roage; …cum a aprins focul şi a pregătit peştele ca ucenicii Săi să poată avea mâncare care să-i aştepte când vor veni la mal după o noapte de pescuit, înfriguraţi, obosiţi şi descurajaţi. Vedeţi, toate aceste lucruri, ne permit să intrăm în lumea reală a calităţii şi valorii intereselor [lui Hristos], atât de specifice, foarte la obiect, uşor de încadrat în fapte mărunte, foarte legate de detalii mici“.15

Şi la fel se întâmplă şi cu părinţii. Lucrurile mici fac lucrurile mari ţesute în tapiseria familiei prin mii de fire de iubire, de credinţă, de disciplină, de sacrificiu, de răbdare şi de muncă.

Sunt unele promisiuni spirituale minunate cu care părinţii au fost, poate, binecuvântaţi; acestea sunt aceleaşi promisiuni divine făcute bravilor lor strămoşi care şi-au ţinut legămintele cu nobleţe de caracter. Legămintele ţinute de părinţi vor fi ţinute şi de Dumnezeu. Copiii pot deveni astfel beneficiarii şi moştenitorii acestor măreţe legăminte şi promisiuni. Şi asta pentru că ei sunt copii ai legământului.16

Dumnezeu binecuvântează lupta şi sacrificiul părinţilor cinstiţi din această lume. Fie ca El să cinstească în special legămintele ţinute de părinţii credincioşi dintre membrii noştri şi să vegheze asupra acestor copii ai legământului.

IDEI PENTRU ÎNVĂŢĂTORII DE ACASĂ

După ce v-aţi pregătit, rugându-vă, împărtăşiţi acest mesaj folosind o metodă care să încurajeze participarea celor pe care îi învăţaţi. Iată câteva exemple:

  1. Spuneţi membrilor familiei că un sanctuar este un loc de apărare împotriva pericolului sau a nenorocirii. Invitaţi pe fiecare persoană prezentă să deseneze cum crede că ar arăta un sanctuar. Rugaţi-i să explice ce au desenat şi de ce este un sanctuar. Citiţi cu voce tare primul paragraf după titlul „Cea mai bună speranţă“. Cum pot fi căminele noastre sanctuare?

  2. Citiţi cu voce tare prima propoziţie a acestui mesaj. Apoi împărtăşiţi-le că ceea ce a spus preşedintele Faust reprezintă unele dintre încercările părinţilor. Rugaţi membrii familiei să vă împărtăşească idei despre cum pot părinţii să facă faţă acestor încercări. Ce sfat venit de la preşedintele Faust ar putea fi folosit de familie în următoarele luni?

  3. După ce aţi citit împreună secţiunile „Să-i învăţăm să fie responsabili“ şi „O credinţă fermă în Dumnezeire“, faceţi o listă cu ce trebuie sã înveţe copiii din ceea ce a spus preşedintele Faust. Alegeţi unul sau două subiecte pe care să le discutaţi. Puteţi să includeţi câteva scripturi în discuţie. Depuneţi-vă mărturia despre binecuvântările ce decurg din învăţarea şi din a predarea Evangheliei în cămin.