„Nu sunt admişi mormonii‘
Note de subsol

Hide Footnotes

Temă

„Nu sunt admişi mormonii“

Tocmai ne mutasem într-un orăşel de ţară unde nu trăiau mulţi membri ai Bisericii. Mica noastră ramură era prietenoasă, strâns unită şi ne bucuram de fiecare zi de Sabat şi de ocazia de a merge la Biserică. Singura noastră grijă era pentru copiii noştri, care aveau în ramura noastră puţini colegi de joacă de vârsta lor. Soţul meu şi cu mine ne-am hotărât să căutăm să ne facem prieteni în afara Bisericii, astfel încât copiii noştri să poată avea noi prieteni şi să ajungă să cunoască oameni de diferite credinţe.

Totuşi, speranţele mele au fost curând risipite când un grup local de copii mi-a spus că deoarece eram „mormoni“, nu eram bineveniţi în grupul lor. Făcusem parte din grupuri similare în alte zone unde nu erau mulţi sfinţi din zilele din urmă, dar religia nu fusese niciodată înainte o problemă. I-am asigurat pe conducătorii grupului că nu voi încerca să fac prozelitism sau să impun religia mea nimănui; familia mea şi cu mine doream doar să ne facem prieteni şi să cunoaştem oameni noi. Dar ei au rămas fermi în hotărârea lor şi nu ne-au permis să ne alăturăm lor.

M-am hotărât să fiu binevoitoare, cum a fost Hristos, şi prietenoasă faţă de oamenii din acest oraş, astfel încât ei să vadă că membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă sunt oameni buni. Am început să invităm alţi copii din afară la joacă, să invităm familii vecine la masă şi să facem vizite la alţii într-un efort de a cunoaşte mai mulţi oameni. Am citit cuvântările de la Conferinţă, articole din revistele Bisericii şi scripturi despre înfrăţire, bunătate şi slujirea altora. După aceea, m-am străduit să aplic aceste principii în viaţa mea. Ştiam că dacă pot să arăt oamenilor din acest oraş cât de bune şi iubitoare pot fi familiile sfinţilor din zilele din urmă, cu siguranţă că acest grup ne va accepta cu timpul.

Timpul trecea totuşi şi deşi am fost capabili să ne împrietenim cu conducătorii acestui grup social, ei au rămas fermi pe poziţia lor „nu sunt admişi mormonii“.

M-am hotărât atunci să continui să fim buni vecini şi binevoitori cu oamenii din oraşul meu, dar am decis, de asemenea, să descopăr un grup similar într-un oraş vecin. Dar şi acolo mi s-a spus că sfinţilor din zilele din urmă nu li se permitea să se alăture grupului lor. În acel timp, eram atât de frustrată încât îmi venea să plâng. Ce se întâmpla cu oamenii din aceste două oraşe? Nu puteau vedea că eram o familie cumsecade, veselă?

M-am rugat ca Spiritul să mă îndrume şi să mă ajute să fiu pe cât posibil de prietenoasă şi asemănătoare lui Hristos. M-am rugat ca cei care mă cunosc să simtă în inimile lor că suntem oameni buni. M-am rugat ca ei să aibă o schimbare în inimă care să-i conducă să ne accepte. Totuşi, simţeam ca şi când rugăciunilor mele nu li se răspundea. Indiferent cât de mult am încercat, n-am putut să le influenţez inimile.

Apoi, într-o seară, am primit un telefon care mi-a distrus speranţele complet. Conducătorii grupului au sunat şi au spus încă o dată că familia mea nu era binevenită în grupul lor. Ei erau îngrijoraţi că ne-am putea aştepta să ne alăturăm lor în viitor deoarece ne făcusem mulţi prieteni în comunitate. Ei au spus unele lucruri foarte jignitoare, iar eu am plâns cu inima frântă. Toate invitaţiile la mese, proiectele de slujire, prăjiturile şi conversaţiile pe trotuar nu însemnaseră nimic pentru aceşti oameni. Unde greşisem?

În acea noapte, m-am rugat din toată inima cerând sincer ajutor pentru a şti cum să mă port cu cei care aveau sentimente foarte puternice împotriva Bisericii. Mă simţeam ca şi când acum meritam favoarea lor datorită eforturilor mele şi am explicat aceasta Tatălui meu Ceresc.

Răspunsul a fost mai puternic decât orice altă impresie pe care o primisem în ultimul timp: „Urmează-L pe Hristos“.

La început, am fost derutată. „Da“, m-am gândit, „dar eu deja fac asta“. Prăjiturile, prietenia, întinderea mâinii către alţii – am fost asemenea lui Hristos cât am putut. Totuşi, singura impresie pe care am primit-o a fost „Urmează-L pe Hristos“.

Atunci am realizat că dacă îmi concentrez eforturile pentru a-L urma pe Hristos, nu sunt afectată atât de mult de părerile altora. Îi slujesc pentru că este drept să-i slujesc şi nu pentru că aceasta va ajuta imaginii mele de sfântă din zilele din urmă. Sunt prietenoasă şi sunt vecină bună deoarece am sentimente de prietenie şi de vecină bună, nu pentru că am unele motive egoiste de a fi prietenoasă.

„Urmează-L pe Hristos“ a devenit motoul meu oricând sunt tulburată de cei care nu ne plac din cauza credinţei noastre. Acum, găsesc bucurie servindu-i pe ceilalţi indiferent de reacţia lor faţă de bunătatea mea şi sunt binecuvântată pentru aceasta. Nu am venit pe pământ pentru a câştiga aprobarea altora. Am venit aici pentru a mă pregăti să mă întorc la Tatăl Ceresc şi singura cale de a mă duce acolo este să-L urmez pe Salvator.