Perlele polineziene
Note de subsol

Hide Footnotes

Temă

Perlele polineziene

Credinţa sfinţilor din zilele din urmă din Polinezia Franceză, asemănătoare cu perlele pentru care aceste insulele sunt renumite, creşte strat cu strat, devenind mai strălucitoare şi mai frumoasă cu trecerea timpului.

P erlele sunt produsul răbdării. Ele cresc, strat cu strat, dobândind cu timpul strălucire. În Polinezia Franceză, credinţa în Evanghelia restaurată a crescut, de asemenea, în acest fel. Această creştere a început în anul 1844, când primii misionari au sosit şi, generaţie după generaţie, credinţa în Evanghelia restaurată i-a înarmat cu speranţă şi înţelegere. Astăzi, sfinţii din zilele din urmă reprezintă opt la sută din populaţie – 20.000 de membri în 79 de congregaţii. Ei sunt cunoscuţi ca oameni care au grijă unul de altul şi de cei din jurul lor. La fel ca şi perlele, strălucirea lor este atrăgătoare. Dar când ei reflectă lumina care vine de la Hristos, ei într-adevăr strălucesc. Mai jos, ne aruncăm o privire asupra unora dintre aceşti sfinţi.

Tubuai: Locul de început

Chiar lângă drum, în capătul îndepărtat al insulei Tubuai, Ronny Harevaa şi soţia lui, Sandrine, aranjează pământul în jurul unui mic monument din piatră. Acesta este dedicat memoriei elderului Addison Pratt, primul misionar, sfânt din zilele din urmă, care a vizitat această insulă, la 700 km la sud de Tahiti. Addison Pratt a crescut în New Hampshire, în Statele Unite ale Americii, dar la vârsta de 19 ani a devenit navigator. El a călătorit spre locurile care acum reprezintă Insulele Hawaii, după aceea a navigat în apele oceanului Pacific, Atlantic, ale Mării Caraibilor şi Mării Mediterane înainte de a se căsători şi a se stabili în New York. În anul 1838, el şi soţia lui s-au alăturat Bisericii. În anul 1841, ei s-au adunat cu sfinţii în Nauvoo, Illinois. În luna mai 1843, Addison Pratt a fost chemat de profetul Joseph Smith să ajute la începerea muncii misionare în Pacific. La 30 aprilie 1844, el şi alţi doi elderi, Noah Rogers şi Benjamin Grouard, au ajuns în Tubuai.

Insularii erau nerăbdători să aibă un misionar printre ei, şi elder Pratt a rămas. El a început să înveţe limba tahitiană şi să predice. Primul convertit a fost interpretul său, un alt american. Şase sau şapte marinari din insulă au fost, de asemenea, botezaţi şi confirmaţi. După aceea, la 22 iulie 1844 – trei ani înainte ca pionierii sfinţi din zilele din urmă să ajungă în Utah – primii polinezieni convertiţi au fost botezaţi. Până în februarie 1845, 60 dintre cei 200 de locuitori din Tubuai se alăturaseră Bisericii. De la aceste începuturi şi de la munca elderilor Rogers şi Grouard în alte insule, Biserica s-a răspândit în întreaga zonă care acum este Polinezia Franceză.

Astăzi, în Tubuai, Ronny Harevaa este preşedintele Districtului Australes Tubuai, care are 593 de membri în cinci ramuri. Foarte mulţi dintre membri sunt rude cu el şi preşedintele Harevaa a învăţat multe de la ei. „Există aici o moştenire profundă şi o istorie bogată“, spune el, „o mare dragoste pentru Biserică şi pentru familie“.

„Mulţi oameni din Tubuai n-au multe lucruri materiale, dar au tot ce le trebuie pentru a fi fericiţi“, spune Lucien Hoffmann, preşedintele ramurii Mahu. „Aici, poţi avea fructe din arbori, zarzavaturi din pământ şi poţi pescui oriunde doreşti. Şi când ceri oamenilor să-i ajute pe cei bolnavi sau nevoiaşi, ei sunt întotdeauna pregătiţi să facă acest lucru.“

„Soţia mea şi cu mine am ales să trăim în Tubuai pentru a fi aproape de părinţii noştri“, spune preşedintele Harevaa. „Este un loc minunat pentru a fi împreună ca o familie.“ De fapt, el are un frate care locuieşte alături, un alt frate care locuieşte în casa din spate, iar tatăl lui slujeşte drept unul dintre consilierii săi. Sunt destui cei cu numele de Harevaa în Tubuai, astfel că mulţi oameni se referă la preşedintele Harevaa numindu-l preşedintele Ronny, pentru ca lucrurile să fie clare.

În faţa capelei Mahu, una dintre cele trei case de întruniri din Tubuai, Sandrine atrage atenţia asupra unui alt monument în cinstea lui Addison Pratt. „Cred că elder Pratt ar fi încântat să ştie că după mai mult de 160 de ani, Biserica este încă puternică aici“, spune ea. Şi ea creşte în continuare.

Johan Bonno este un convertit recent, care s-a născut în Insulele Marchize, partea cea mai nordică a Polineziei Franceze. Deşi el dusese o viaţă dezordonată, a devenit interesat de Evanghelia restaurată datorită unei învăţătoare de la şcoală care se mutase în insulele Marchize din Tubuai. „Maimiti mi-a vorbit despre Biserica adevărată“, explică el. „Mi-a povestit despre Cartea lui Mormon. Treptat, am început să renunţ la lucrurile rele din viaţa mea. Ea m-a invitat la Biserică şi, încet-încet, lucrurile bune au intrat în viaţa mea“.

Ei s-au căsătorit şi s-au mutat la Tubuai. „Socrul meu m-a invitat la o casă deschisă organizată de misionari şi acolo am avut un sentiment puternic de alinare“, explică Johan. „Acest sentiment mi-a dat dorinţa de a cunoaşte adevărul. M-am rugat cu sinceritate cu privire la Joseph Smith. Am ajuns să înţeleg că Domnul a restaurat Biserica prin el.“ Johan a fost curând botezat şi confirmat.

Astăzi, Johan şi Maimiti se pregătesc pentru a fi pecetluiţi în Templul Papeete din Tahiti. „Faptul de a avea lumina templului în viaţa noastră va fi ca şi cum am schimba lumina slabă a unui bec cu cea mai strălucitoare lumină a soarelui“, spune el. Pentru Johan, învăţarea Evangheliei restaurate a necesitat clădirea unui strat de credinţă. La fel s-a întâmplat şi când s-au căsătorit, când s-au mutat în Tubuai şi când s-au alăturat Bisericii. Acum, mersul la templu va adăuga un alt strat la o perlă care creşte în continuare.

Raiatea: port al păcii

Când Spencer Moroni Teuiau, în vârstă de 23 de ani, a primit chemarea lui în misiune, nu s-a putut opri să nu zâmbească. După patru ani de amânări, aşteptând terminarea tratamentelor dentare, acest tânăr din insula Raiatea a primit chemarea sa de ziua lui de naştere. El îşi aminteşte că a citit cu voce tare fraze din scrisoare: „slujitor al Evangheliei restaurate“, „avocat şi mesager efectiv al adevărului“, „ambasador al Salvatorului“ şi s-a gândit: „O! Cu toate slăbiciunile mele, trebuie să am încredere în Domnul“.

Dar acel lucru este ceva ce obişnuia să facă. Moroni a crescut în Biserică. El este al treilea dintre cei şase copii care slujeşte într-o misiune deplină şi el îşi aminteşte „visul de a sluji într-o misiune încă de când eram copil mic“. El îşi aminteşte că memoriza scripturile folosite de misionari în timpul celor patru ani de seminar şi că asculta cuvintele misionarilor întorşi despre misiunile lor. Dar îşi aminteşte şi de consultaţiile la dentist, de ajustările făcute şi de anii în care a purtat aparate. „Erau momente când aproape abandonam“, spune el. Totuşi, cu încurajarea din partea familiei şi cu propria lui perseverenţă, el a menţinut vie speranţa. Astăzi, el slujeşte cu credinţă în Misiunea Papeete, Tahiti.

Pentru Moroni şi pentru alţi tineri sfinţi din zilele din urmă la fel ca el, Biserica în Raiatea este un port de tărie. Garry Mou Tham, în vârstă de 16 ani, a treia generaţie de sfinţi din zilele din urmă din episcopia Avera, explică: „Aici“, spune el, „suntem diferiţi de restul lumii. Avem relaţii bune cu prietenii şi cu părinţii. Avem învăţăturile profeţilor pentru a ne reaminti să rămânem aproape de familiile noastre, să citim scripturile împreună şi să avem seri de familie. Ştim că Biserica progresează şi noi alegem să fim o parte din lucrarea măreaţă a Domnului“.

Prietenul lui Garry, Fari Le Bronnec, în vârstă de 14 ani, este de acord. El vorbeşte despre două lucruri care îi dau siguranţă în lume: seminarul şi institutul. „Seminarul îţi dă o energie spirituală suplimentară în fiecare dimineaţă“, spune el. „Şi rugăciunea îţi poate da un sprijin oricând te rogi cu credinţă.“ Programul seminarului şi al institutului este puternic în Polinezia Franceză, în anul de studiu 2004-2005 numărul total de participanţi fiind de 740 la seminar şi de 524 la institut.

Altă sursă de tărie este exemplul pe care îl dau membrii celor care sunt interesaţi de Evanghelie. Un asemenea exemplu i-au ajutat pe Adrien şi Greta Teihotaata şi pe copiii lor să vină la Biserică. Deşi fuseserăm fără religie ani de zile, „am hotărât că dorim să ne schimbăm“, spune sora Teihotaata. „L-am rugat pe Domnul să ne îndrume“. Chiar cu câteva zile mai târziu, vecinii i-au invitat la o casă deschisă, în episcopia Uturoa. „Ne-am hotărât să revenim duminică“, îşi aminteşte fratele Teihotaata, „şi la Biserică, am fost impresionaţi că fiecare era implicat – cu predarea, participarea la clase şi cu grija pentru copii. Părea, într-adevăr, că se iubesc unul pe altul.

Era duminica de post, şi „când a început adunarea de mărturii, am avut un sentiment de pace pe care nu l-am avut niciodată înainte – era Duhul Sfânt. Am spus: ‘Avem nevoie de aşa ceva’“, spune sora Teihotaata.Familia s-a întâlnit cu misionarii şi ei au continuat să înveţe. Cu toate că fiul lor mai mare nu s-a alăturat Bisericii, fratele şi sora Teihotaata şi ceilalţi cinci copii ai lor au fost botezaţi şi confirmaţi în anul 1998. De atunci, ţinerea poruncilor, studierea scripturilor şi mersul la templu „ne-a întărit în mărturia noastră şi la fel a contribuit şi exemplul continuu al membrilor care ne-au învăţat şi ne-au ajutat“, spune sora Teihotaata.

Un alt membru care este astăzi la centrul ţăruşului a fost botezat în anul 1956. „Biserica nu era aşa de cunoscută în Raiatea atunci“, spune Harriet Brodien Terooatea. „Nu erau mulţi membri şi adunările erau ţinute într-o casă mică care avea o cameră pentru capelă şi o cameră pentru misionari. Dar treptat, Biserica a crescut.“ Într-un fel asemănător unei perle.

Tahiti: centru al tăriei

O cale prin care se poate vedea cât de departe a ajuns Biserica în Polinezia Franceză este aceea de a vorbi cu cei din consiliul pentru relaţii publice din Papeete, Tahiti. La o adunare recentă, ei şi-au amintit unele evenimente importante:

  • Biserica din Polinezia Franceză a celebrat a 160-a aniversare în octombrie 2004. Evenimentele au inclus (1) expoziţii publice despre Biserică; (2) un spectacol pe stadion cu prezentări de dansuri, coruri, muzică şi reprezentaţii multimedia; (3) o zi sportivă cuprinzând competiţii tradiţionale, cum ar fi purtarea de banane pe prăjini de bambus şi (4) o seară la gura sobei în care s-au ţinut cuvântări de către conducători ai Bisericii şi ai guvernului, ca şi un cor format din 500 de persoane. Multe activităţi au fost prezentate de ziare şi de emisiunile televiziunii naţionale.

  • Oficialităţile Bisericii au făcut câteva vizite de politeţe oficialităţilor guvernamentale şi câţiva sfinţi din zilele din urmă slujesc în prezent în Adunarea Naţională. Guvernul a exprimat mulţumiri pentru beneficiile aduse de Biserică, în special pentru rolul ei în susţinerea valorilor familiei.

  • Un cor al sfinţilor din zilele din urmă format din 400 de persoane a cântat în faţa unui auditoriu de 30.000 de persoane în timpul vizitei preşedintelui francez Jacques Chirac în Polinezia Franceză în anul 2003. Evenimentul a fost transmis la televiziune nu numai în Polinezia Franceză, ci şi în Franţa. Corul i-a lăsat pe mulţi cu lacrimi în ochi când a cântat: „Trăieşte-al meu Mântuitor“ ( Imnuri şi cântece pentru copii , pag. 38) şi „Domnul să te aibă-n grija Sa“ ( Imnuri şi cântece pentru copii , pag. 40).

  • Templul Papeete, Tahiti, a celebrat cea de-a 20-a aniversare în octombrie 2003. Pentru a marca evenimentul, membrii din ţăruşul Paea, Tahiti, au lucrat în templu de la 7,00 dimineaţa la 9,00 seara, astfel că toţi membrii înzestraţi au putut să realizeze cel puţin o rânduială.

„Biserica s-a maturizat“, spune Marama Tarati, directorul naţional al Bisericii pentru relaţii publice. „În întreaga Polinezie Franceză este recunoscută ca o forţă a binelui.“ În Tahiti, Biserica are case de întruniri frumoase, congregaţii pline cu sfinţi credincioşi, şi – ca cea mai strălucitoare bijuterie dintre toate – templul, un punct de reper binecunoscut în capitala ţării.

Lumina templului a intrat în multe vieţi. „Înainte de a deveni membră a Bisericii, nu ştiam ce va fi viaţa mea după moarte“, explică Marguerite Teriinohopua. Familia ei a aflat despre Biserică deoarece o altă familie s-a rugat să-i găsească. Ernest Montrose, acum primul consilier în preşedinţia ţăruşului Faaa Tahiti, era atunci episcop al episcopiei Heiri. Când misionarii i-au sfătuit pe membri să se roage pentru a găsi simpatizanţi, „am considerat că familia noastră trebuie să fie prima în această acţiune“. Inspiraţia a venit. Episcopul Montrose l-a invitat pe colegul lui de muncă, Danielson Teriinohopua, să vină cu familia lui la o seară de familie cu misionarii.

„În acelaşi timp, noi ne rugam pentru a fi îndrumaţi spre adevăr“, îşi aminteşte Danielson, care este acum membru al înaltului consiliu. „La sfârşitul serii, am spus că dorim să cunoaştem mai multe – imediat.“ Episcopul Montrose a programat o altă întrunire în seara următoare şi apoi în următoarele două zile. În decurs de câteva săptămâni, cei din familia Teriinohopua au fost botezaţi şi confirmaţi şi un an mai târziu au fost pecetluiţi în templu. „Astăzi, am un răspuns la întrebările mele“, spune Marguerite. „În templu simt pace şi bucurie imensă.“

Chanterel Hauata din episcopia Heiri, de asemenea, cunoaşte bucuria de a merge la templu. Deşi din cauza unei tumori benigne la creier el este orb de şase ani, în templu el vede clar. „Este un loc plin de claritate“, explică el. „În templu învăţăm despre eternitate. Ea ne înalţă deasupra acestei vieţi muritoare.“

Familia Pepe Mariteragi a simţit, de asemenea, binecuvântările din templu. Când s-au adunat în casa familiei în Paea, în octombrie 2003, ei au vorbit despre Tepahu, soţia lui Pepe – mama şi bunica lor. „Ea a murit cu şapte luni în urmă“, explică Lucien, unul dintre fiii ei, „dar inimile noastre sunt încă îndreptate spre ea“.

„Mulţumită Evangheliei, noi ne putem ocupa de asemenea lucruri“, spune Jean-Marie, un alt fiu. „Binecuvântările din templu ne fac să înţelegem că putem fi o familie eternă.“

Această răspândire a Evangheliei de-a lungul generaţiilor este un alt indiciu al maturităţii şi al tăriei Bisericii. Episcopul Moroni Alvarez din episcopia Tavararo şi soţia lui, Juanita, vorbesc despre moştenirea care vine din urmă de la bunicul lui. Ei arată diplomele de la seminar şi institut ale tuturor celor şase copii ai lor şi fotografii reprezentându-i pe toţi şase în timpul în care au slujit în misiuni depline. Ei povestesc despre copiii căsătoriţi în templu şi despre nepoţii care au crescut în Biserică. „Noi vorbim, studiem şi ne rugăm împreună şi împărtăşim mărturiile noastre“, explică episcopul Alvarez. „Acum ei fac acelaşi lucru cu proprii lor copii.“

Vorbiţi cu Jared Peltzer, în vârstă de 21 de ani, din episcopia Matatia, ţăruşul Paea, Tahiti, în timp ce se pregăteşte să plece în misiune în Filipine, şi-l veţi întâlni pe fratele lui mai mare, Lorenzo, în vârstă de 30 de ani, care a slujit în Polinezia Franceză acum câţiva ani, şi pe cei doi fraţi mai tineri, Narii, în vârstă de 18 ani, şi Hyrum, în vârstă de 14 ani, care îşi fac planul să fie misionari cu timp deplin. „Nu am avut o tradiţie misionară în familie până acum“, spune Jared. „Dar Lorenzo s-a dus, mi-a insuflat dorinţa de a merge şi acum, noi îi încurajăm şi pe fraţii noştri mai tineri“. Strat după strat, perla continuă să crească.

Takaroa: căminul moştenirii

Dacă trăieşti în Takaroa, ai cunoştinţe despre perle. Mulţi dintre cei care trăiesc pe insulă îşi câştigă existenţa din exploatarea perlelor. Unii cresc stridiile în care cresc perlele. Alţii curăţă cochiliile, pun stridiile pe sfoară, introduc o mărgică în ele, pun apoi stridiile în apă şi după un timp recoltează perlele sau fac bijuterii sau suveniruri.

„Noi luăm lucrurile pe care Tatăl Ceresc ni le-a dat şi dezvăluim frumuseţea care există în ele“, explică Tahia Brown, care lucrează la una dintre numeroasele ferme de perle care sunt situate în toată insula. Ea şi Marie Teihoarii, amândouă foste preşedinte ale Societăţii de Alinare din ramură, prezintă cu dragoste colierele, decoraţiile pentru masă şi alte obiecte de artă realizate de sfinţii din zilele din urmă. „Am învăţat să fac aceste lucruri de la mama mea“, explică sora Brown. „Cele mai multe dintre surorile de aici fac acest lucru sau alte obiecte de artă care necesită îndemânare. Noi muncim pentru a câştiga mâncarea şi pentru a folosi bine timpul nostru, dar şi pentru a crea lucruri frumoase.“

Perlele şi scoicile nu sunt singurele lucruri frumoase create aici. Surori, ca Tera Temahaga, împletesc din paie evantaie, pălării şi coşuri minunate, în timp ce altele, ca Tipapa Mahotu, folosesc pânză şi fire pentru a coase cuverturi matlasate şi perne viu colorate. Tradiţia afirmă că soţia lui Addison Pratt, care a venit în insule în anul 1850, le-a învăţat pentru prima oară pe surori să realizeze aceste cuverturi.

O altă dovadă a iscusinţei oamenilor din Takaroa este cea mai înaltă clădire din insulă – o biserică albă frumoasă a cărei construcţie a început în anul 1891. Clădirea este remarcabilă pentru moştenirea pe care o reprezintă. Situaţia politică din Polinezia Franceză şi Statele Unite au forţat misionarii să se retragă din insule în anul 1852. Misionarii nu s-au întors până în anul 1892. Dar când s-au întors, ei au găsit în Takaroa o congregaţie compusă din 100 de oameni care au rămas credincioşi. Şi aceşti sfinţi din zilele din urmă erau în curs de construire a unei capele mari unde să poată preaslăvi împreună. Într-o lună, misionarii au botezat şi au confirmat 33 de membri noi şi congregaţia a început să crească din nou.

„Astăzi, capela prezidează asupra satului, la fel cum Biserica prezidează asupra vieţilor noastre“, spune sora Mahotu, în vârstă de 82 de ani. Rădăcinile ei de sfinţi din zilele din urmă provin de la străbunicii ei. „Capela“, spune ea, „ne aminteşte de moştenirea pe care ne-au dat-o strămoşii noştri. Ea ne aminteşte că putem fi credincioşi aşa cum au fost şi ei“.

La Centrul de Istorie a Familiei situat într-o clădire anexată capelei, directoarea Suzanne Pimati munceşte pentru a cinsti aceşti strămoşi. Ea organizează în mod regulat seri la gura sobei şi petrece multe ore vorbind la telefon pentru a-i încuraja pe toţi din insulă să participe. „Sunt nerăbdătoare ca fiecare să-şi găsească strămoşii“, spune ea. Spiritul lui Ilie este puternic în Takaroa. Şi cu un computer pentru a ajuta munca să înainteze, sora Pimati înscrie în plan multe nume pentru a fi trimise la templu.

„Odată, populaţia din Takaroa era 90% SZU“, explică Thierry Teihoarii, preşedintele districtului Tuamotu Takaroa. În anii 1950 populaţia a fost în scădere, dar în anii 1960 industria culturii perlelor i-a adus pe oameni înapoi. Astăzi, există două ramuri în Takaroa, cu un total de 380 de membri, în afara celor 1.000 de rezidenţi din insulă. Mai sunt, de asemenea, patru ramuri cu un număr suplimentar de 450 de membri pe insulele vecine.

„Problema noastră cea mai mare este încă legată de cei care părăsesc insulele noastre“, explică preşedintele Teihoarii, „în special tinerii“. Deşi mulţi dintre tineri pleacă în afară pentru a urma şcoli, pentru cei care rămân seminarul şi institutul devin sursa lor principală de educaţie. „Seminarul îi ajută să nu uite Evanghelia“, spune preşedintele Teihoarii.

La fel îi ajută şi mersul la templu. „În fiecare an facem călătorii pentru a realiza rânduieli în templu, iar tinerii fac botezuri pentru cei morţi“, spune preşedintele Teihoarii. „Acest lucru îi încurajează mult pe tineri. Nu este doar realizarea de economii suficiente pentru călătorie. Ei ştiu că dacă doresc să meargă la templu, trebuie să fie demni şi acest lucru îi ajută să rămână puternici.“

Deşi chemarea sa reclamă uneori vizitarea altor insule, preşedintele Teihoarii spune că familia lui a fost foarte binecuvântată. „Primul lucru pe care-l fac atunci când vin acasă este acela de a împărtăşi credinţa şi mărturiile membrilor cu Marie şi cu cele două fiice ale mele. Acestea sunt momente înălţătoare pentru familia mea. Într-adevăr simţim că Spiritul este cu noi.“ Soţia lui este de acord. „Sunt atât de multe de învăţat în Biserică“, spune ea, „şi, de asemenea, sunt multe binecuvântări. Este o muncă plăcută, şi dacă o facem, Biserica va prospera.“

Este seară în insula Takaroa. Soarele apune. Umbrele nopţii se întind în jurul capelei albe, în timp ce sfinţii se adună – adolescenţii pentru seminar, sora Pimati vine pentru munca de istorie a familiei, preşedintele Teihoairii pentru a se întâlni cu doi preşedinţi de ramură. Este amurgul, un timp de lumină slabă. Lumină asemănătoare cu cea care străluceşte dintr-o perlă.