Other Resources
Ispăşirea lui Isus Hristos
anterior următorul

Ispăşirea lui Isus Hristos

Cuvântul a ispăşi înseamnă a reconcilia sau a restaura armonia. Prin ispăşirea lui Isus Hristos, noi putem fi împăcaţi cu Tatăl nostru din Ceruri (vezi Romani 5:10–11; 2 Nefi 25:23; Iacov 4:11). În cele din urmă, vom putea locui în prezenţa Sa, după ce am fost „făcuţi desăvârşiţi prin Isus“ (vezi D&L 76:62, 69).

Isus Hristos a „fost pregătit de la facerea lumii să [mântuiască] poporul [Său]“ (Eter 3:14). În lumea spiritelor premuritoare, Tatăl Ceresc a înfăţişat planul veşnic al salvării, plan care necesita o ispăşire nesfârşită şi veşnică. Isus Cel din viaţa premuritoare, cunoscut pe atunci ca Iehova, a spus cu umilinţă că va îndeplini voinţa Tatălui, îndeplinind planul (vezi Moise 4:2). De aceea, El a fost rânduit dinainte pentru a îndeplini ispăşirea – pentru a veni pe pământ, a suferi pedeapsa pentru păcatele noastre, a muri pe cruce şi a fi înviat. El a devenit, „[Mielul], care a fost jungheat“ „de la întemeierea lumii“ (Apocalipsa 13:8; vezi, de asemenea 1 Petru 1:19–20; Moise 7:47).

Ispăşirea este expresia supremă a dragostei Tatălui Ceresc pentru noi (vezi Ioan 3:16). Ea este, de asemenea, cea mai măreaţă expresie a dragostei Salvatorului pentru Tatăl şi pentru noi (vezi Ioan 14:28–31; 15:9–13; 1 Ioan 3:16; D&L 34:3; 138:1–4).

Nevoia noastră de ispăşire

Ca descendenţi ai lui Adam şi ai Evei, toţi oamenii moştenesc efectele căderii acestora. Cu toţii trecem prin moartea spirituală, fiind separaţi de Dumnezeu, şi cu toţii suntem supuşi morţii temporale, care este moartea corpului fizic (vezi Alma 42:6–9; D&C 29:41–42).

În starea noastră de fiinţe căzute, suntem supuşi adversităţii şi ispitelor. Atunci când cedăm ispitei, ne depărtăm de Dumnezeu şi suntem lipsiţi de slava Sa (vezi Romani 3:23).

Justiţia veşnică impune ca efectele căderii să persiste, iar noi să fim pedepsiţi pentru propriile noastre greşeli. Fără ispăşire, moartea spirituală şi temporală ar aşeza o barieră de netrecut între noi şi Dumnezeu. Deoarece noi nu ne putem salva pe noi înşine de la cădere sau de propriile noastre păcate, noi am fi separaţi pentru totdeauna de Tatăl nostru Ceresc pentru că „nici un lucru care nu este curat nu poate locui… în prezenţa Sa“ (Moise 6:57).

Singura cale ca noi să fim salvaţi este ca altcineva să ne salveze. Noi avem nevoie de cineva care să poată îndeplini cerinţele dreptăţii – care să stea în locul nostru, asumându-şi povara căderii şi plătind preţul pentru păcatele noastre. Isus Hristos a fost întotdeauna singurul în stare de a face un asemenea sacrificiu.

Isus Hristos, singura noastră nădejde

Încă dinainte ca pământul să fi fost creat, Salvatorul a fost singura noastră speranţă de a avea „pace în această lume şi viaţă veşnică în lumea care va veni“ (D&L 59:23).

Numai El a avut puterea de a renunţa la viaţa Sa şi de a o lua înapoi. Din partea mamei Sale muritoare, El a moştenit putinţa de a muri. De la Tatăl Său nemuritor, El a moştenit puterea de a învinge moartea. El a spus: „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine“ (Ioan 5:26).

Numai El ne putea mântui de păcatele noastre. Dumnezeu Tatăl I-a dat această putere (vezi Helaman 5:11). Salvatorul a putut primi această putere şi a putut realiza ispăşirea deoarece El S-a ţinut curat de păcat: „El a suferit ispite, dar nu le-a luat în seamă“ (D&L 20:22). După ce trăise o viaţă desăvârşită, fără de păcat, El nu a fost supus cerinţelor dreptăţii. Deoarece El avea puterea de a mântui şi deoarece nu avea datorii faţă de dreptate, El a putut plăti datoria celor care se pocăiesc. El poate spune:

„Tată, iată suferinţele şi moartea Celui care nu a păcătuit, de care Tu eşti foarte mulţumit; iată sângele Fiului Tău care a fost vărsat, sângele Celui pe care Tu L-ai dat pentru ca Tu Însuţi să fii slăvit;

De aceea, Tată, cruţă-i pe aceşti fraţi ai Mei care cred în numele Meu, ca să poată veni la Mine şi să aibă viaţă nepieritoare“ (D&L 45:4–5).

Într-adevăr, „nu va exista nici un alt nume dat, precum nici un alt mijloc sau o altă cale prin care Salvarea să poată veni pentru copiii oamenilor, ci numai prin Isus Hristos, Domnul Atotputernic“ (Mosia 3:17).

Sacrificiul ispăşitor

Sacrificiul ispăşitor al lui Isus a avut loc în grădina Ghetsimani şi pe crucea de pe dealul Căpăţâna. În Ghetsimani, El S-a supus voinţei Tatălui şi a început să ia asupra Sa păcatele tuturor oamenilor. El a revelat câteva din lucrurile pe care avea să le îndure plătind preţul pentru păcatele noastre:

„Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;

Dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine;

Suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por şi să sufăr atât în trup, cât şi în spirit şi aş fi dorit să nu fiu obligat să beau paharul amar şi apoi să dau înapoi –

Cu toate acestea, slavă Tatălui, am băut şi am terminat tot ce am pregătit pentru copiii oamenilor“ (D&L 19:16–19; vezi, de asemenea, Luca 22:44; Mosia 3:7).

Salvatorul a continuat să sufere pentru păcatele noastre atunci când a îngăduit ca El să fie răstignit – „răstignit pe cruce şi ucis pentru păcatele lumii“ (1 Nefi 11:33).

Pe cruce, El a îngăduit ca El să moară. Corpul său a fost aşezat într-un mormânt până când El a fost înviat şi a devenit „pârga celor adormiţi“ (1 Corinteni 15:20). Prin moartea şi învierea Sa, Isus a învins moartea fizică pentru noi toţi. El a spus mai târziu:

„Eu am venit pe lume ca să îndeplinesc voinţa Tatălui Meu, căci Tatăl Meu M-a trimis pe Mine.

Iar Tatăl Meu M-a trimis pe Mine pentru ca Eu să pot fi înălţat pe cruce; iar după ce Eu am fost înălţat pe cruce pentru ca să pot să-i aduc pe toţi oamenii la Mine, pentru ca tot aşa cum Eu am fost înălţat de către oameni, tot astfel oamenii vor fi înălţaţi de către Tatăl, pentru ca să stea înaintea Mea ca să fie judecaţi pentru faptele lor, fie că ele sunt bune sau rele –

Şi din cauza aceasta am fost Eu înălţat; de aceea, în acord cu puterea Tatălui, Eu îi voi aduce pe toţi oamenii către Mine pentru ca ei să poată fi judecaţi după faptele lor.

Şi se va întâmpla că acela care se pocăieşte şi este botezat în numele Meu, acela va fi împlinit; şi dacă el rabdă până la sfârşit, iată, pe el îl voi ţine Eu de nevinovat în faţa Tatălui Meu în ziua când Eu voi sta ca să judec lumea“ (3 Nefi 27:13–16).

Mântuirea universală de la cădere

Prin ispăşire, Isus Hristos i-a mântuit pe toţi oamenii de efectele căderii. Toţi oamenii care au trăit vreodată pe pământ sau care vor trăi vreodată pe pământ vor fi înviaţi şi vor fi aduşi înapoi în prezenţa lui Dumnezeu pentru a fi judecaţi (vezi 2 Nefi 2:5–10; Helaman 14:15–17). Prin darul milei Salvatorului şi prin harul Său mântuitor, noi vom primi cu toţii darul nemuririi şi vom trăi veşnic în corpuri glorificate, înviate.

Salvarea de păcatele noastre

Deşi suntem mântuiţi necondiţionat de urmările universale ale căderii, noi suntem responsabili pentru propriile noastre păcate. Dar noi putem fi iertaţi şi curăţaţi de pata păcatului dacă „[folosim] sângele ispăşitor al lui Hristos“ (Mosia 4:2). Noi trebuie să ne exercităm credinţa în Isus Hristos, să ne pocăim, să fim botezaţi pentru iertarea păcatelor şi să primim darul Duhului Sfânt. Alma ne-a sfătuit:

„Trebuie să vă pocăiţi şi să vă năşteţi din nou; căci Spiritul a spus că dacă voi nu vă năşteţi din nou, nu puteţi moşteni împărăţia cerului; de aceea, veniţi şi vă botezaţi spre pocăinţă ca voi să fiţi spălaţi de păcatele voastre, ca voi să aveţi credinţă în Mielul lui Dumnezeu, care ia păcatele lumii, care are putere să salveze şi să spele toate nedreptăţile“ (Alma 7:14).

Darul vieţii veşnice

Salvatorul a spus că viaţa veşnică este „cel mai mare dintre toate darurile lui Dumnezeu“ (D&L 14:7). A dobândi viaţa veşnică înseamnă a fi făcut demn de a locui în prezenţa lui Dumnezeu, moştenind un loc în cel mai înalt grad al împărăţiei celestiale. Acest dar poate fi dobândit numai prin ispăşirea lui Isus Hristos. Mormon spus: „Ce este aceea pentru care voi aveţi nădejde? Iată, vă spun eu vouă că voi trebuie să aveţi nădejde prin ispăşirea lui Hristos şi prin puterea învierii Lui ca să fiţi înălţaţi la viaţă veşnică şi aceasta datorită credinţei voastre în El în acord cu făgăduinţa“ (Moroni 7:41).

Pentru a primi acest dar, noi trebuie să îndeplinim anumite condiţii. Trebuie să manifestăm credinţă în Isus Hristos, să ne pocăim de păcatele noastre şi să îndurăm cu credinţă până la sfârşit. Trebuie să primim rânduielile salvării: botezul, darul Duhului Sfânt, rânduirea la Preoţia lui Melhisedec (pentru bărbaţi), înzestrarea în templu şi pecetluirea căsătoriei. Prin primirea acestor rânduieli şi prin respectarea legămintelor acestora, noi venim la Hristos şi, în final, primim darul vieţii veşnice (vezi Articolele de credinţă 1:3).

În dreptatea şi mila Sa nesfârşite, Domnul dă, de asemenea, viaţă veşnică la „toţi aceia care au murit fără o cunoaştere a acestei Evanghelii, care ar fi primit-o, dacă li s-ar fi permis să rămână în viaţă“ precum şi la „toţi copiii care mor înainte de a ajunge la vârsta responsabilităţii“ (D&L 137:7, 10).

Salvatorul ne invită pe toţi să primim viaţa veşnică: „El trimite o chemare către toţi oamenii, pentru că braţele milosteniei sunt întinse către ei; şi El spune: Pocăiţi-vă şi Eu vă voi primi. Da, El spune: Veniţi la Mine şi vă veţi împărtăşi din fructul copacului vieţii; da, voi veţi mânca şi veţi bea din abundenţă din pâinea şi din apele vieţii, nestingheriţi“ (Alma 5:33–34).

Găsirea păcii şi a vindecării prin ispăşire

Binecuvântările ispăşirii Salvatorului se extind în întreaga veşnicie, dar ele vin şi în această viaţă. Atunci când veniţi la Hristos veţi cunoaşte bucuria de a fi curaţi în faţa Domnului. Veţi fi în măsură să repetaţi cuvintele lui Alma, care, după multe păcate şi multă răzvrătire, a trăit un proces de pocăinţă dureros, dar care l-a dus spre vindecare. După ce fusese iertat, el a depus mărturie:

„Nu am mai putut să-mi amintesc de durerile mele; da, eu nu am mai fost chinuit de amintirea păcatelor mele.

„Şi O, ce bucurie şi ce minunată lumină am văzut eu; da, sufletul meu s-a umplut de o bucurie tot atât de mare cât fusese durerea mea!

…Nu ar putea să existe nimic la fel de violent şi de amar ca durerile mele… Pe de altă parte, nu poate să existe nimic la fel de minunat şi de dulce ca bucuria mea“ (Alma 36:19–21).

În plus faţă de faptul că ne oferă mântuire de durerile păcatelor noastre, Salvatorul ne oferă pace în vreme de încercări. Ca parte a ispăşirii Sale, Isus a luat asupra Sa durerile, suferinţele şi infirmităţile tuturor oamenilor (vezi Alma 7:11–12). El înţelege suferinţa dumneavoastră pentru că El a trăit-o. Având această înţelegere, El ştie cum să vă ajute. Puteţi arunca „asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi“ (1 Petru 5:7).

Prin credinţa şi neprihănirea dumneavoastră şi prin sacrificiul Său ispăşitor, toate nedreptăţile, insultele şi durerile acestei vieţi pot fi compensate pe deplin şi pot fi îndreptate. Binecuvântările care nu au fost acordate în această viaţă vor fi date în veşnicie. Şi, deşi este posibil ca El să nu vă aline suferinţa acum, El vă va binecuvânta cu alinare şi înţelegere, precum şi cu tărie pentru a „purta poverile [voastre] cu uşurinţă“ (Mosia 24:15).

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi”, a spus Salvatorul „şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28). Cu o altă ocazie, El a promis pacea Sa, spunând: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33). Acestea sunt promisiunile ispăşirii, în această viaţă şi în toată veşnicia.

Referinţe suplimentare: Isaia 49:13–16; 53; Matei 26–28; Marcu 14–16; Luca 22–24; Ioan 10:14–15; 11:25–26; 14:6; 15:13; 19–20; 1 Corinteni 15:20–22; Evrei 4:14–16; 1 Ioan 1:7; 1 Nefi 10:6; 2 Nefi 2:1–10; 9; 25:23–26; Iacov 4:12; Mosia 3:1–19; Alma 22:14; 34:5–18; 42; Helaman 5:9–12; 14:13–19; 3 Nefi 9:14–22; 27:13–22; Mormon 9:10–14; Eter 12:27, 41; Moroni 8:5–26; 10:32–33; D&L 18:10–12; 19:15–24; 20:17–34; 45:3–5; 76:40–43; Moise 1:39