Să alergăm spre țintă
Nu contează atât de mult prin ce trecem în viață, cât contează ceea ce devenim.
Când citesc din Faptele apostolilor și din epistolele lui Pavel, sunt uimit de modul în care Pavel a fost motivat de dragoste și recunoștință în slujirea, predarea și depunerea mărturiei despre Isus Hristos. Cum poate sluji o astfel de persoană cu atâta dragoste și recunoștință, mai ales având în vedere suferințele sale nespus de mari? Ce l-a motivat pe Pavel să slujească? „Alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”1
A alerga spre țintă înseamnă a continua, având credință, pe „[calea] strâmtă și îngustă care duce până la viața veșnică” 2 alături de Salvatorul nostru și de Tatăl nostru din Ceruri. Pavel a spus despre suferințele sale că „nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi”3. Epistola lui Pavel către filipeni, pe care a scris-o când era închis în temniță, este o scrisoare plină de o bucurie copleșitoare, îmbucurătoare și încurajatoare pentru noi, toți, în special în aceste vremuri grele, pline de incertitudine. Cu toții trebuie să primim curaj de la Pavel: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos”4.
În timp ce privim la slujirea lui Pavel, suntem inspirați și înălțați de proprii noștri „Paveli” din zilele noastre, care, de asemenea, slujesc, predică și depun mărturie cu dragoste și recunoștință în mijlocul încercărilor cu care ei și cei pe care îi iubesc se confruntă în viața lor. O experiență pe care am trăit-o acum nouă ani m-a ajutat să-mi dau seama de importanța faptului de a alerga spre țintă.
În anul 2012, când mergeam pentru prima dată spre încăperea în care avea loc adunarea de instruire a conducătorilor din întreaga lume, mă simțeam copleșit și nepotrivit. În mintea mea, auzeam un glas care repeta în mod stăruitor: „Nu ai ce căuta aici! S-a făcut o mare greșeală!”. Tocmai când mă duceam să găsesc un loc unde să mă așez, vârstnicul Jeffrey R. Holland m-a văzut. A venit la mine și mi-a spus: „Edward, mă bucur să te văd aici” și m-a mângâiat ușor pe față. M-am simțit ca un bebeluș! Dragostea și îmbrățișarea dânsului m-au făcut să mă simt binevenit și m-au ajutat să am sentimentul de apartenență, să simt spiritul frăției. A doua zi, l-am observat pe vârstnicul Holland făcând același lucru pe care mi l-a făcut mie în ziua precedentă, mângâind cu căldură fața vârstnicului Dallin H. Oaks, care este de mai mult timp în Cvorumul celor Doisprezece.
În acel moment, am simțit dragostea Domnului prin intermediul acestor oameni pe care îi susținem în calitate de profeți, văzători și revelatori. Vârstnicul Holland, prin modul său amabil și firesc de a fi, m-a ajutat să-mi înving egocentrismul și sentimentele de nepotrivire. Dânsul m-a ajutat să mă concentrez asupra lucrării sacre și pline de bucurie la care fusesem chemat – să aduc sufletele la Hristos. Dânsul, asemenea lui Pavel din vechime, m-a ajutat să alerg spre țintă.
Interesant este faptul că Pavel ne îndeamnă să înaintăm, în timp ce ne spune să uităm ceea ce se află în urma noastră – temerile noastre din trecut, ceea ce a fost în centrul atenției noastre în trecut, eșecurile noastre din trecut și tristețea noastră din trecut. El ne invită, la fel ca dragul nostru profet, președintele Russell M. Nelson, la „un mod mai nou și mai sfânt” de a sluji5. „Pentru că oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga”6.
În prima mea cuvântare din cadrul conferinței generale, am împărtășit o experiență despre mama mea care m-a învățat să muncesc pe câmp. „Nu privi niciodată înapoi”, a spus ea. „Privește înainte la ce mai avem de făcut.”7
Spre sfârșitul vieții ei, în timp ce mama se lupta cu cancerul, a locuit alături de mine și Naume. Într-o noapte, am auzit-o plângând în dormitorul ei. Durerea ei era intensă, chiar și după ce luase ultima doză zilnică de morfină cu doar două ore în urmă.
Am intrat în camera ei și am plâns alături de ea. M-am rugat, cu glas tare, să primească o alinare grabnică a durerii ei. Și, apoi, a făcut același lucru pe care îl făcuse cu ani în urmă pe câmp: s-a oprit și mi-a dat o lecție. Nu voi uita niciodată chipul ei în acel moment: fragil, șters, marcat de suferință și plin de durere, privind cu milă la fiul ei îndurerat. Ea a zâmbit printre lacrimi, s-a uitat direct în ochii mei și mi-a spus: „Nu depinde de tine și de nimeni altcineva, dar depinde de Dumnezeu dacă această durere va dispărea sau nu”.
M-am ridicat în liniște. Și ea s-a ridicat în liniște, de asemenea. Scena rămâne vie în mintea mea. În acea noapte, prin intermediul mamei mele, Domnul mi-a dat o lecție care va rămâne cu mine pentru totdeauna. În timp ce mama mea și-a exprimat acceptarea față de voia lui Dumnezeu, mi-am amintit motivul pentru care Isus Hristos a suferit în Grădina Ghetsimani și pe crucea de pe Golgota. „Iată, Eu v-am dat vouă Evanghelia Mea; și aceasta este Evanghelia pe care Eu v-am dat-o vouă – cum că Eu am venit pe lume pentru ca să îndeplinesc voința Tatălui Meu, căci Tatăl Meu M-a trimis pe Mine”8.
Mă gândesc la întrebările pe care dragul nostru profet, președintele Nelson, ni le-a adresat în timpul ultimei conferințe generale. Președintele Nelson a întrebat: „Sunteți dumneavoastră dornici să-L lăsați pe Dumnezeu să aibă întâietate în viața dumneavoastră? Sunteți dumneavoastră dornici să-L lăsați pe Dumnezeu să aibă cea mai importantă influență în viața dumneavoastră? Veți permite glasului Său… să aibă întâietate în fața oricărei alte ambiții? Sunteți dornici ca voința dumneavoastră să fie înghițită în voința Sa?”9. Mama mea ar fi răspuns cu un „da” emoționat, dar ferm, iar alți membri credincioși ai Bisericii din întreaga lume ar răspunde, de asemenea, cu un „da” emoționat, dar ferm. Președinte Nelson, vă mulțumim că ne-ați inspirat și înălțat cu aceste întrebări de inspirație profetică.
Recent, am avut o conversație în Pretoria, Africa de Sud, cu un episcop care și-a îngropat soția și fiica adultă în aceeași zi. Viețile lor au fost curmate de această pandemie de coronavirus. L-am întrebat cum se simte. Răspunsul episcopului Teddy Thabete mi-a întărit hotărârea de a urma cuvintele și sfaturile profeților, văzătorilor și revelatorilor Domnului. Episcopul Thabethe a răspuns că există întotdeauna speranță și mângâiere în a ști că Salvatorul a luat asupra Sa durerile poporului Său, pentru ca El să știe cum să ne ajute.10 Având o credință profundă, el a depus mărturie: „Sunt recunoscător pentru planul salvării, planul fericirii”. Apoi, mi-a adresat o întrebare: „Nu asta a încercat profetul nostru să ne învețe în cadrul acestei ultime conferințe?”.
În timp ce încercările din viața muritoare vor veni pentru noi, toți, într-un fel sau altul, să ne concentrăm asupra obiectivului nostru de „[a alerga] spre țintă” care este „premiul chemării cerești a lui Dumnezeu”11.
Umila mea invitație către noi, toți, este să nu renunțăm niciodată! Suntem chemați „să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus”12.
Nu contează atât de mult prin ce trecem în viață, cât contează ceea ce devenim. Există bucurie în a alerga spre țintă. Depun mărturie că Cel care le-a biruit pe toate ne va ajuta în timp ce privim în sus spre El. În numele lui Isus Hristos, amin.