Conferința generală
Avuția cea mai mare
Conferința Generală, octombrie 2021


Avuția cea mai mare

Noi, fiecare în parte, trebuie să venim la Hristos cu un devotament fără compromisuri față de Evanghelia Sa.

Scripturile vorbesc despre un tânăr conducător bogat care a alergat la Isus, a îngenuncheat la picioarele Sale și, cu sinceritate reală, L-a întrebat pe Învățător: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. După ce a trecut în revistă o listă lungă cu porunci pe care acest om le ținea cu credință, Isus i-a spus să vândă tot ce avea, să dea banii primiți celor săraci, să-și ia crucea și să-L urmeze. Caracterul direct al acestei îndrumări a făcut ca pe tânărul conducător – în pofida încălțărilor lui scumpe – să-l ia cu frig și a plecat întristat, deoarece, așa cum spune scriptura, „avea multe avuții”1.

Evident, aceasta este o istorisire care ne atrage atenția în legătură cu folosirea bogăției și nevoile celor săraci. Dar, mai presus de orice, este o istorisire despre devotamentul din toată inima, fără rezerve față de responsabilitatea pe care o primim de la Divinitate. Cu sau fără bogății, noi, fiecare în parte, trebuie să venim la Hristos cu același devotament fără compromisuri față de Evanghelia Sa care a fost așteptat din partea acestui tânăr. Folosind vocabularul tinerilor din prezent, noi trebuie să declarăm că suntem implicați „trup și suflet”2.

În proza sa caracteristică și memorabilă, C. S. Lewis și-L imaginează pe Domnul spunându-ne ceva de genul: „Nu vreau… timpul tău… [sau] banii tăi… [sau] lucrarea ta, [pe cât de mult] te vreau [doar] pe Tine. [Acel pom pe care tu îl tunzi.] Nu vreau să tai o ramură aici și una acolo, Eu vreau… ca tot [pomul] să fie tăiat. [Și acel dinte.] Nu vreau să-l găurești sau să-i pui o coroană dentară ori să-l plombezi. [Eu vreau] să-l scoți. [De fapt, vreau să-Mi încredințezi] tot sinele tău firesc… [Și], în schimb, îți voi oferi un nou sine. De fapt, Eu Mă voi da ție: voia Mea va deveni [voia ta]”3.

Toți cei care vor vorbi în cadrul acestei conferințe generale vor spune, toți, într-un fel sau altul, ce i-a spus Hristos acestui tânăr bogat: „[Veniți la Salvatorul dumneavoastră. Veniți în mod complet și cu toată inima. Luați-vă crucea, oricât ar fi de grea, și urmați-L”4. Dânșii vor spune aceasta știind că, în împărăția lui Dumnezeu, nu pot exista jumătăți de măsură, nici începerea unui lucru și oprirea înainte de finalizare, nici posibilitatea de a te întoarce de unde ai venit. Pentru cei care au cerut voie să-și înmormânteze un părinte decedat sau măcar să-și ia rămas bun de la alți membri ai familiei, răspunsul lui Isus a fost solicitant și fără echivoc. „Lăsați acest lucru în seama altora”, a spus El. „Oricine pune mâna pe plug, și se uită înapoi, nu este destoinic pentru împărăția lui Dumnezeu.”5 Când ni se cer lucruri grele, chiar și lucruri contrare dorințelor inimii noastre, să ne aducem aminte că loialitatea pe care o promitem față de cauza lui Hristos trebuie să fie devotamentul suprem al vieții noastre. Deși Isaia ne confirmă că este pusă la dispoziție „fără bani și fără plată”6 – și chiar este – trebuie să fim pregătiți, așa cum a spus T. S. Eliot, să nu coste „mai puțin decât totul”7.

Desigur, noi, toți, avem unele obiceiuri sau defecte ori un trecut care ne-ar putea împiedica să ne cufundăm în mod complet, din punct de vedere spiritual, în această lucrare. Dar, Dumnezeu este Tatăl nostru și este excepțional de bun în a ierta și a da uitării păcatele pe care le abandonăm, probabil pentru că Îi dăm ocazia să facă aceasta de atât de multe ori. În orice caz, există ajutor divin pentru fiecare dintre noi în orice moment simțim să facem o schimbare în comportamentul nostru. Dumnezeu i-a dat lui Saul „o altă inimă”8. Ezechiel le-a cerut tuturor celor ai lui Israel din vechime să-și lepede trecutul și „[să-și facă] rost de o inimă nouă și un duh nou”9. Alma a cerut o „mare schimbare”10 care să facă sufletul să crească, iar Isus Însuși a propovăduit că, „dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu”11. În mod clar, posibilitatea de a ne schimba și a trăi la un nivel mult mai înalt a fost mereu unul dintre darurile lui Dumnezeu pentru cei care-l caută.

Prieteni, în momentul de față, observăm tot felul de divizări și subdivizări, grupuri și grupulețe, triburi digitale și identități politice, cu ostilitate mai mult decât suficientă pentru toată lumea. Ne-am putea întreba dacă o viață „mai [bună] și mai [sfântă]”12, folosind expresia președintelui Russell M. Nelson, este ceva ce am putea căuta. Când facem aceasta, am face bine să ne aducem aminte acea perioadă uimitoare, din Cartea lui Mormon, în care acei oameni și-au adresat această întrebare și au răspuns atât de pozitiv:

„Și s-a întâmplat că nu a fost niciun conflict între oameni în toată țara… datorită dragostei lui Dumnezeu care trăiește în inimile oamenilor.

Și nu erau nici invidie, nici certuri… sau alte feluri de necurățenii; și cu siguranță nu a putut să fie niciun popor mai fericit printre toate popoarele care au fost făcute de către mâna lui Dumnezeu.

Nu era niciun tâlhar sau ucigaș; și, de asemenea, nu era niciun lamanit sau vreun fel de – iți, ci ei cu toții erau ca unul singur, copiii lui Hristos și moștenitorii împărăției lui Dumnezeu.

Și cât erau ei de binecuvântați!13.

Care este cheia unei vieți satisfăcătoare, fericite? Este încorporată acolo, într-o singură propoziție: „[Dragostea] lui Dumnezeu… [trăia] în inimile oamenilor”14. Când dragostea lui Dumnezeu dă tonul vieții noastre, relațiilor dintre noi și, în cele din urmă, sentimentului nostru față de întreaga omenire, atunci deosebirile din trecut, etichetele care limitează și divizările artificiale încep să dispară, iar pacea se extinde. Exact așa s-a întâmplat în exemplul nostru din Cartea lui Mormon. Nu mai existau lamaniți sau iacobiți ori iosefiți sau zoramiți. Nu mai exista niciun fel de „–iți”. Oamenii au luat asupra lor o singură identitate mai bună. Ei erau toți, așa cum se spune, cunoscuți ca fiind „copiii lui Hristos”15.

Desigur, vorbim aici despre prima mare poruncă dată întregii familii umane – de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, fără rezerve sau compromisuri, și anume cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată tăria.16 Această dragoste a lui Dumnezeu este prima mare poruncă din univers. Dar, primul mare adevăr din univers este acela că Dumnezeu ne iubește exact în acest mod – din toată inima, fără rezerve sau compromisuri, cu toată inima Sa, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată tăria. Și, când aceste forțe mărețe din inima Sa și din inima noastră se întâlnesc fără restricții, se produce o adevărată explozie de putere spirituală, morală. Atunci, așa cum a scris Teilhard de Chardin, „pentru [a doua] oară în istoria lumii, omul va descoperi focul”17.

Atunci și doar atunci va fi momentul în care vom putea ține eficient cea de-a doua mare poruncă în moduri care nu sunt superficiale sau triviale. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu într-atât încât să încercăm să-I fim pe deplin credincioși, El ne va da abilitatea, capacitatea, dorința și modul de a ne iubi aproapele și pe noi. Probabil, atunci vom putea spune încă o dată: „Nu a putut să fie niciun popor mai fericit printre toate popoarele care au fost făcute de către mâna lui Dumnezeu”18.

Frați și surori, mă rog ca noi să reușim acolo unde a eșuat acel tânăr bogat, ca noi să luăm crucea lui Hristos, oricât de solicitant ar fi, indiferent de situație și indiferent de cost. Depun mărturie că atunci când promitem să-L urmăm, pe cărare vom avea parte, într-un fel sau altul, de o coroană de spini și de o cruce romană dezolantă. Indiferent de cât de înstărit era tânărul nostru conducător, el nu a fost destul de înstărit să-și cumpere evitarea întâlnirii cu aceste simboluri; nici noi nu putem. Având în vedere binecuvântarea de a primi cea mai mare dintre avuții – darul vieții eterne– este destul de puțin că ni se cere să ne menținem direcția urmându-L pe Înaltul Preot al mărturisirii noastre, Luceafărul nostru de dimineață, Avocatul și Împăratul nostru. Depun mărturie, alături de mai puțin cunoscutul Amalechi din vechime, că noi, fiecare în parte, trebuie „[să-I oferim] sufletele [noastre] întregi ca o jertfă pentru El”19. Despre un astfel de devotament hotărât și neclintit, cântăm:

Dragostea-Ți mântuitoare,

În ea sunt eu ancorat…

Iată-mi inima, o, Doamne,

Fie ea mereu a Ta!20

În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.