2018
Să înțelegem islamul
Note de subsol

Hide Footnotes

Temă

Să înțelegem islamul

Understanding Islam

Imagini de la Getty Images

Un mozaic din secolul al XIX-lea care ilustrează Kaaba din Mecca, orașul în care s-a născut Mahomed și cel mai sfânt oraș din lumea islamică.

Din motive bune sau mai puțin bune, practic nu trece nicio zi fără ca islamul și musulmanii să nu se afle în titlurile știrilor. Este ușor de înțeles de ce mulți non-musulmani – inclusiv sfinții din zilele din urmă – sunt curioși, chiar îngrijorați. Avem ceva în comun cu vecinii noștri musulmani? Putem trăi și lucra împreună?

În primul rând, un context istoric poate fi de ajutor:

În anul 610 d.H., un comerciant arab de vârstă mijlocie, pe nume Mahomed, a urcat pe dealurile din jurul orașului său natal Mecca pentru a reflecta și a se ruga în legătură cu confuzia religioasă ce-l înconjura. Mai târziu, el a spus că a primit o viziune în care a fost chemat să fie profet pentru poporul său. Acest eveniment marchează începutul religiei cunoscute sub numele de islam (iss-LAAM), un cuvânt care înseamnă „supunere” (față de Dumnezeu). Un credincios în islam este numit musulman (MUSS-lim), adică „supus”.

Ulterior, Mahomed a spus că a primit multe revelații până la moartea sa, care a avut loc aproape 25 de ani mai târziu. El le-a propovăduit mai întâi locuitorilor din orașul său natal, avertizând asupra judecăților divine care vor veni; chemându-și auditoriul la pocăință și la tratarea în mod corespunzător a văduvelor, a orfanilor și a celor săraci și predicând învierea universală a morților și judecata supremă a lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, ridiculizarea și persecuția la care au fost supuși el și cei care îl urmau au devenit atât de intense, încât au fost obligați să fugă în orașul Medina, la aproximativ patru zile de călătorie călare pe cămilă, spre nord.

Acolo, rolul lui Mahomed s-a schimbat dramatic.1 Din a fi doar predicator și om care avertizează, el a devenit legiuitorul, judecătorul și conducătorul politic al unui important oraș arab și, în timp, al Peninsulei Arabe. Această înființare timpurie a unei comunități de credincioși a dat islamului o identitate religioasă înrădăcinată în lege și justiție, care rămâne printre caracteristicile sale cele mai remarcabile și importante.

După moartea lui Mahomed, în anul 632 d.H., cei care-i urmau învățăturile s-au separat în două grupuri principale, inițial, din cauza întrebării legate de cine trebuia să-i succeadă la conducerea comunității islamice.2 Cel mai mare grup dintre acestea a ajuns să fie numit Sunnit (afirmă că urmează sunna sau practica obișnuită a lui Mahomed și este relativ flexibil în ceea ce privește succesiunea). Celălalt s-a dezvoltat în jurul ginerelui lui Mahomed, Ali, și este numit shi‘at ‘Ali (fracțiunea lui Ali) și, acum, este cunoscut, în general, ca Shi‘a. Spre deosebire de sunniți, membrii grupului Shi‘a (cunoscuți sub denumirea de șiiți sau de musulmani shi‘i) consideră că dreptul de a-i succeda lui Mahomed în rolul de conducător al comunității aparține în mod corespunzător celei mai apropiate rude de sex masculin a profetului Mahomed, lui Ali și moștenitorilor săi.

În pofida unor astfel de contradicții, religia islamică a fost mai unită, vorbind din punct de vedere religios, decât creștinătatea. Mai mult, timp de câteva secole după anul 800 d.H., civilizația islamică a fost, probabil, cea mai avansată din lume în ceea ce privește știința, medicina, matematica și filozofia.

Sursele de doctrină și practică musulmane

Revelațiile revendicate de Mahomed au fost adunate într-o carte numită Coran (din verbul din limba araba qara’a, „a citi” sau „a recita”), nu mai târziu de un deceniu sau două după moartea sa. Compus din 114 capitole, Coranul nu este o povestire despre Mahomed. La fel ca Doctrină și legăminte, nu este deloc o narațiune; musulmanii îl consideră drept cuvântul (și cuvintele) lui Dumnezeu dat direct lui Mahomed.3

Understanding Islam

Creștinii care îl citesc vor găsi teme familiare. El vorbește, de exemplu, despre cum a creat Dumnezeu universul în șapte zile, plasarea lui Adam și a Evei în Grădina Edenului, ispitirea lor de către diavol, căderea lor și chemarea unei descendențe de profeți ulteriori (majoritatea dintre ei apar și în Biblie). Acești profeți sunt descriși în Coran ca fiind musulmani, care s-au supus voinței lui Dumnezeu.

Se vorbește mult despre Avraam, descris ca prieten al lui Dumnezeu.4 (Printre altele, se crede că el a primit revelații pe care le-a scris, dar care au fost pierdute de atunci.5) Moise, Faraon și exodul copiilor lui Israel sunt, de asemenea, menționate.

În mod surprinzător, Maria, mama lui Isus, este menționată de 34 de ori în Coran, comparativ cu de 19 ori, cât este menționată în Noul Testament. (Ea este, de fapt, singura femeie menționată în Coran.)

O învățătură menționată frecvent în Coran este doctrina tawhid (taw-HEED), un cuvânt care poate fi tradus ca „monoteism” sau, literalmente, „a face una”. Aceasta reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale islamului: că există doar o ființă divină cu totul unică. „El nu naște, nici nu este născut”, declară Coranul, „și nu este nimeni ca el”.6 Ceea ce rezultă din aceasta este, cu siguranță, cea mai importantă diferență dintre islam și creștinism: musulmanii nu cred în divinitatea lui Isus Hristos sau a Duhului Sfânt. De asemenea, acest lucru indică faptul că, în timp ce toți oamenii sunt, în mod egal, creații ale lui Dumnezeu, conform doctrinei islamice, noi nu suntem copiii Săi.

Cu toate acestea, musulmanii cred că Isus a fost un profet fără păcat al lui Dumnezeu, născut dintr-o fecioară și destinat să aibă un rol important în evenimentele din ultimele zile. El este menționat frecvent și cu pioșenie în Coran.

Învățăturile și practicile fundamentale musulmane

Așa-numiții „Cinci piloni ai islamului” – rezumați nu în Coran, ci într-o declarație atribuită în mod tradițional lui Mahomed – proclamă o anumită doctrină islamică de bază:

1. Mărturia

Dacă islamul are un crez universal, este vorba de shahada (sha-HAD-ah), „declarație de credință” sau „mărturie”. Termenul se referă la o frază în limba arabă care, tradusă, sună după cum urmează: „Mărturisesc că nu există altă divinitate decât Dumnezeu [Allah] și că Mahomed este trimisul lui Dumnezeu”. Shahada este modul de a te alătura islamului. A o recita cu credință sinceră înseamnă să devii musulman.

Echivalentul arab al cuvântului Dumnezeu este Allah. O prescurtare a cuvintelor al- („-ul”) și ilah („dumnezeu”) nu este un nume propriu, ci un titlu și este strâns legat de cuvântul ebraic Elohim.

Deoarece nu există preoție islamică, nu există rânduieli ale preoției. Nici nu există o singură „biserică” islamică. Astfel, mărturisirea shahadei este, într-un sens, echivalentul islamic al botezului. Lipsa actuală a unei structuri de conducere formale, unificate, la nivel mondial, are și alte implicații. De exemplu, nu există un conducător general al musulmanilor din întreaga lume, nimeni care să vorbească pentru întreaga comunitate. (Mahomed este aproape universal considerat ultimul profet.) Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu există nicio biserică din care să fie excomunicați teroriștii sau „ereticii”.

2. Rugăciunea

Understanding Islam

Mulți non-musulmani cunosc rugăciunea rituală musulmană numită salat (sa-LAAT), care implică un număr de prosternări fizice de cinci ori pe zi. Recitarea unor versete stabilite dinainte din Coran și atingerea solului cu fruntea demonstrează supunerea umilă față de Dumnezeu. O rugăciune mai spontană, numită du‘a, poate fi oferită în orice moment și nu necesită prosternare.

Pentru rugăciunile de vineri de la amiază, bărbații musulmani sunt obligați, iar femeile musulmane încurajate să se roage într-o moschee (din cuvântul arab masjid sau „loc de prosternare”). Acolo, în grupuri separate după sex, formează linii, rugându-se fiind conduși de imamul (ee-MAAM, din cuvântul arab amama, însemnând „în fața”) moscheii și ascultă o predică scurtă. Vinerea, totuși, nu este chiar echivalentă cu sabatul; deși „weekend-ul” în majoritatea țărilor musulmane se centrează pe yawm al-jum‘a („ziua de adunare”) sau vinerea, a lucra în acea zi nu este considerat un păcat.

3. Pomana

Zakat (za-KAAT, însemnând „ceea ce purifică”) denotă donații caritabile pentru susținerea celor săraci, precum și pentru moschei și alte întreprinderi islamice. Se socotește, în general, să fie 2,5% din averea totală peste o anumită sumă minimă a unui musulman. În unele țări musulmane, aceasta este adunată de instituțiile guvernamentale. În altele, este voluntară.

4. Postul

În fiecare an, musulmanii devotați se abțin de la mâncare, băutură și relații sexuale de la răsăritul până la apusul soarelui în toată luna Ramadanului. De asemenea, ei se dedică, în mod obișnuit, carității deosebite față de săraci și citirii Coranului în timpul lunii.7

5. Pelerinajul

Understanding Islam

Musulmanii sănătoși, care au resursele pentru a face acest lucru, ar trebui să facă un pelerinaj la Mecca, cel puțin o dată în viața lor. (O vizită la Medina, al doilea oraș sfânt în islam, este, de obicei, inclusă, dar nu este necesară.) Pentru musulmanii credincioși, acest lucru este un eveniment profund spiritual și puternic, ceva asemănător participării în persoană la o conferință generală sau intrării în templu pentru prima dată.

Câteva probleme actuale

Trei lucruri îi îngrijorează pe non-musulmani cu privire la islam în ziua de azi: violența religioasă, legea islamică sau shari‘a și modul în care sunt tratate femeile în islam.

Unii extremiști au folosit termenul jihad pentru a se referi exclusiv la „războiul sfânt”, dar cuvântul înseamnă, de fapt, „lucrare practică”, spre deosebire de „simpla” rugăciune și studiul din scripturi.

Juriștii și gânditorii musulmani au înțeles diferit jihadul. Sursele standard legale susțin, de exemplu, că jihadul militar acceptabil trebuie să fie defensiv și că dușmanii trebuie să fie avertizați și să li se permită să înceteze acțiunile provocatoare. Unii juriști și alți gânditori musulmani susțin astăzi că jihadul poate desemna orice acțiune practică destinată beneficiului comunității islamice sau îmbunătățirii lumii în general. Se spune că Mahomed a făcut o distincție între „jihadul mai mare” și „jihadul mai mic”. Acesta din urmă, a spus el, este război. Dar jihadul mai mare este acela de a combate nedreptatea, precum și devotamentul personal de a trăi în mod drept.

Astăzi, terorismul islamist revendică rădăcinile religioase, dar reflectă, cu siguranță, nemulțumiri sociale, politice și economice care au, în realitate, o mică legătură sau nu au deloc legătură cu religia.8 Pe lângă aceasta, este important de reținut că marea majoritate a musulmanilor din lume nu s-au alăturat violenței teroriștilor.9

Shari‘a este un alt motiv de îngrijorare pentru unii non-musulmani. Shari‘a vine din Coran și din hadith – scurte rapoarte despre ceea ce a spus și a făcut Mahomed și cei mai apropiați asociați ai săi, care oferă modele de comportament musulman și completează și explică fragmente din Coran – și este un cod al comportamentului musulman.10 Regulile care reglementează, atât îmbrăcămintea pentru bărbați, cât și cea pentru femei (cum ar fi hijabul sau vălul) se găsesc în shari‘a; în timp ce acestea sunt impuse de unele țări musulmane, ele sunt lăsate la alegerea individuală în altele. Shari‘a acoperă și aspecte precum igiena personală; timpul și conținutul rugăciunii; și regulile care reglementează căsătoria, divorțul și moștenirea. Astfel, atunci când musulmanii indică în sondaje că doresc să fie guvernați de shari‘a, ei fac sau nu o declarație politică. Ei pot, pur și simplu, să spună că aspiră să trăiască, într-adevăr, vieți musulmane.

Understanding Islam

Mulți non-musulmani, atunci când se gândesc la modul în care islamul le tratează pe femei, se gândesc imediat la poligamie și văluri. Însă, realitatea culturală este mult mai complexă. Multe fragmente din Coran declară că femeile sunt egale cu bărbații, în timp ce alții par să le atribuie roluri subordonate. Desigur, există practici în multe țări islamice – adesea cu rădăcini în cultura tribală pre-islamică sau în alte obiceiuri preexistente – care consideră femeile ca fiind subordonate. Cu toate acestea, modul în care musulmanii văd rolurile femeilor diferă considerabil de la țară la țară și chiar și în interiorul țărilor.

Viziunea sfinților din zilele din urmă despre islam

Cum pot sfinții din zilele din urmă să stabilească relații cu musulmanii?

În primul rând, ar trebui să recunoaștem dreptul musulmanilor de a „preaslăvi cum doresc, unde doresc sau ceea ce doresc” [Articolele de credință 1:11]. În anul 1841, sfinții din zilele din urmă din consiliul municipal din Nauvoo au adoptat o lege privind libertatea religioasă, garantând „tolerarea liberă și privilegii egale” față de „catolici, presbiterieni, metodiști, baptiști, sfinți din zilele din urmă, quakeri, membrii Bisericii Episcopale, unitarieni, mahomedani [musulmani] și toate celelalte secte și confesiuni religioase”.11

De asemenea, trebuie să ne amintim că ai noștri conducători ai Bisericii au fost, în general, extrem de pozitivi în aprecierea pe care au acordat-o fondatorului islamului. În anul 1855, de exemplu, într-o perioadă în care mulți creștini l-au condamnat pe Mahomed ca fiind un antihrist, vârstnicii George A. Smith (1817-1875) și Parley P. Pratt (1807-1557), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, au rostit predici ample nu numai manifestând o înțelegere impresionantă și corectă a istoriei islamice, dar și lăudând-l pe Mahomed. Vârstnicul Smith a spus că Mahomed „a fost fără îndoială înălțat de Dumnezeu în mod intenționat” pentru a predica împotriva idolatriei și și-a exprimat simpatia față de musulmanii care, asemenea sfinților din zilele din urmă, găsesc cu greu o „istorie sinceră” scrisă despre ei. Vorbind imediat după aceea, vârstnicul Pratt și-a exprimat admirația față de învățăturile lui Mahomed și față de moralitatea și instituțiile societății musulmane.12

O declarație oficială mai recentă a venit în anul 1978 din partea Primei Președinții. Îl menționează pe Mahomed în mod specific ca fiind printre „marii conducători religioși ai lumii”, spunând că, la fel ca aceștia, „el a primit o parte din lumina lui Dumnezeu. Adevăruri morale au fost date de Dumnezeu acestor [conducători]”, au scris președinții Spencer W. Kimball, N. Eldon Tanner și Marion G. Romney, „pentru a lumina națiunile întregi și a aduce un nivel mai înalt de înțelegere persoanelor”.13

Să clădim pe ceea ce avem în comun

Deși sfinții din zilele din urmă și musulmanii se diferențiază în mod evident în ceea ce privește probleme importante – în special divinitatea lui Isus Hristos, rolul Său ca Salvator și chemarea profeților moderni – avem multe lucruri în comun. Ambele credințe cred, de exemplu, că suntem răspunzători din punct de vedere moral înaintea lui Dumnezeu, că trebuie să urmărim atât neprihănirea personală, cât și o societate bună și dreaptă și că vom fi înviați și aduși înaintea lui Dumnezeu pentru judecată.

Understanding Islam

Atât musulmanii, cât și sfinții din zilele din urmă cred în importanța vitală a familiilor puternice și în porunca divină de a ajuta pe cei săraci și nevoiași și că ne demonstrăm credința prin acte de ucenicie. Nu există niciun motiv pentru care sfinții din zilele din urmă și musulmanii să nu-și poată urma credința unii alături de ceilalți și chiar, când se ivesc ocazii, să coopereze în comunități în care, din ce în ce mai mult, descoperim că suntem vecini într-o lume din ce în ce mai seculară. Împreună, putem demonstra că religia poate fi o forță puternică pentru bine și nu doar o sursă de dezbinare și chiar violență, așa cum susțin unii critici.

Coranul însuși sugerează un mod de a conviețui în pace, în pofida diferențelor noastre: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut, El ar fi putut să vă facă o singură comunitate. Dar El a vrut să vă testeze în privința lucrurilor pe care vi le-a dat. Așadar concurați unii cu alții în a face fapte bune. Veți reveni cu toții la Dumnezeu și El vă va informa cu privire la lucrurile cu care nu ați fost de acord”.14