În căutarea adevărului
Autorul articolului locuieşte în California, S.U.A.
Am fost învăţat dintotdeauna că nu există Dumnezeu, dar am hotărât să aflu pentru mine însumi.
Ilustraţie de Dan Burr
Crescând într-o ţară asiatică în care religia nu este foarte importantă şi care pune preţ pe concurenţă, am avut mereu o dorinţă mare de a deveni o persoană de succes, însă nu am avut niciun principiu sau adevăr etern care să mă îndrume. În ţara mea, „de succes” însemna să fii bogat şi influent.
Părinţii mei m-au învăţat întotdeauna că nu există Dumnezeu. Pentru ei, religia sau Dumnezeu erau nişte absurdităţi numai pentru oameni slabi. Multă vreme m-am considerat ateu. Părinţii m-au învăţat că nu trebuie să am încredere în nimeni decât în mine însumi. Aşadar, încă de la o vârstă fragedă, mi-am folosit ambiţiile mari drept motivaţii pentru a studia şi a munci din greu.
Părinţii mei aveau aşteptări mari în ceea ce mă privea. Ei doreau să am mereu note mari. Mă întrista să văd dezamăgirea pe feţele lor sau să-i aud certându-se între ei când luam o notă mică. Pe lângă temele obişnuite, trebuia să fac exerciţii suplimentare la sfârşit de săptămână pentru a-mi păstra mediile de 10.
Chiar şi după ce mi-am îndeplinit ţelurile pe care le stabilisem, am simţit că mai era ceva ce trebuia să fac în viaţa mea. Adânc în inima mea, ştiam că sigur trebuia să mai fie ceva.
Într-o zi, am hotărât să aflu singur dacă Dumenezu exista cu adevărat. Dacă într-adevăr exista, voiam să ştiu ce dorea El de la mine sau dacă religia era doar o aberaţie creată de imaginaţia fiinţelor umane. Nu îmi era teamă de niciunul dintre aceste două răspunsuri. Tot ce doream era să aflu adevărul.
În vremea aceea, mă împrietenisem cu unul dintre colegii mei din echipa de baschet, Taylor. Într-o dimineaţă, l-am rugat să mă ducă cu maşina la şcoală. El a spus da, însă trebuia să mă trezesc cu o oră înainte şi să merg la seminar împreună cu el. Am acceptat cu reticenţă, neştiind despre ce era vorba. Mi-a plăcut la seminar, mai mult datorită sentimentelor pe care le-am simţit decât datorită lucrurilor pe care le-am învăţat.
La scurt timp după aceea, Taylor m-a invitat să merg la Biserică cu el. La prima vedere, mi s-a părut plictisitor şi straniu la Biserică dar, în cele din urmă, am fost impresionat de sentimentul de căldură şi pace pe care îl aveam în timpul adunării de împărtăşanie.
Cu toate acestea, nu eram încă convins că sentimentul cel bun avea legătură cu Dumnezeu. De unde să ştiu că nu venea din mine? De unde să ştiu că nu eram eu cel care mă făceam să mă simt aşa?
După multe frământări, am apelat la mama lui Taylor pentru a primi răspunsuri. Mi-a spus că puteam primi răspunsurile pe care le căutam citind scripturile şi rugându-mă în legătură cu acestea. M-am rugat fără să primesc vreun răspuns şi mi-am dat silinţa să mă supun regulilor şi poruncilor despre care învăţam. De multe ori, deveneam frustrat. Mă aşteptam la o apariţie extraordinară şi teatrală a lui Dumnezeu sau un fel de eveniment miraculos care să demonstreze că Dumnezeu era real. De fapt, îmi doream o mărturie de neclintit imediat. Adevărul este că, pe măsură ce continuam să mă rog, simţeam cum viaţa mea căpăta tot mai multă claritate. Pe măsură ce respectam mai mult poruncile, deveneam mai fericit. Cu cât citeam mai mult scripturile, cu atât primeam mai multe revelaţii. Treptat, mărturia mea s-a ridicat, precum soarele dimineaţa.
Am avut nevoie de doi ani pentru a mă hotărî să fiu botezat pentru a deveni membru al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Cu toate că şi înainte am trăit potrivit unor standarde şi principii morale înalte, acum pot spune că am găsit adevărul etern şi suprem: că Dumnezeu trăieşte. Isus este Hristosul, Salvatorul şi Mântuitorul nostru. Cerurile sunt deschise. Avem un profet al lui Dumnezeu pe pământ astăzi. Ispăşirea lui Isus Hristos este reală. Dumnezeu îi iartă cu adevărat pe toţi păcătoşii care se pocăiesc. Probabil că nu sunt atât de inteligent sau înzestrat precum alţi oameni, dar cunoaşterea pe care o am este nepreţuită.