Cât de important poate fi?
Kelly Laing, Washington, S.U.A.
În timpul unei inspecţii pe vasul USS West Virginia, un ofiţer care vorbea portugheză mi-a cerut să merg într-un schimb de experienţă de trei săptămâni în Marina Militară braziliană. Eram singurul dintre militarii care lucra pe submarine şi vorbea portugheza.
Sentimentul meu iniţial a fost să nu merg. Tocmai terminasem un stagiu de trei luni şi abia aşteptam să-mi văd familia, dar nu-mi puteam scoate din minte schimbul de experienţă. M-am adresat Tatălui Ceresc în rugăciune, am primit un răspuns afirmativ puternic şi am acceptat însărcinarea.
În timp ce mă pregăteam, am avut parte de multe obstacole. La un moment dat, am vrut să renunţ. M-am gândit: „cât de important poate fi?”. Totuşi, Duhul Sfânt m-a îndemnat să continui.
Ilustraţie de Allen Garns
În cele din urmă, după mai multe întârzieri, am ajuns pe vasul brazilian. Când am fost condus în sala de mese a ofiţerilor, căpitanul vasului striga şi arăta cu degetul spre un ofiţer mai tânăr. Căpitanul m-a văzut, s-a oprit şi a spus într-o engleză stâlcită: „A, prietenul meu american a sosit. Bine aţi venit! Vă pot oferi ceva de băut?”
I-am răspuns în portugheză că aş dori o băutură carbogazoasă, cunoscută în Brazilia, pe care nu o mai băusem din misiune. Mi-a spus că, pe vas, erau toate felurile de băuturi alcoolice, dar i-am spus că nu beam alcool.
Mai târziu, cineva a bătut la uşa cabinei mele. Când am deschis, era tânărul ofiţer din sala de mese.
„Sunteţi american”, a spus el. „Nu beţi alcool. Vorbiţi portugheza. E posibil să fiţi mormon?”
„Da, sunt”, am răspuns eu.
Şi-a aruncat braţele în jurul gâtului meu şi a izbucnit în plâns.
Acest ofiţer, locotenentul Mendes, se convertise de puţin timp şi absolvise de curând Academia Navală braziliană. La bordul vasului, el aflase repede că respectivul căpitan se aştepta ca el să îmbrăţişeze stilul de viaţă sălbatic al ofiţerilor în timp ce vizitau porturile. În loc să iasă cu colegii, locotenentul Mendes se oferea voluntar să rămână „la datorie pe vas” şi dorea să scape de activităţile din port. Căpitanului nu-i plăcea aceasta. Când am intrat în holul dinspre sala de mese, el striga la locotenentul Mendes pentru că nu a vrut să li se alăture.
„Vei ieşi în oraş cu ofiţerii în timpul următoarei opriri!”, i-a ordonat locotenentului. „Îi vei arăta ofiţerului american care ne vizitează ce înseamnă să te distrezi. El va aştepta aceasta din partea noastră.”
Luni de zile, locotenentul Mendes se rugase pentru ca al său căpitan să-i înţeleagă şi să-i accepte principiile. Odată cu sosirea mea, subiectul principal al majorităţii conversaţilor din sala de mese a devenit Evanghelia. Am vorbit cu ceilalţi ofiţeri despre Joseph Smith, restaurare, Cuvântul de Înţelepciune şi legea castităţii. Aceştia şi-au schimbat curând sentimentele faţă de locotenentul Mendes. Ofiţerii au dat jos posterele pornografice şi, la următorul port, ne-am bucurat cu toţii de o masă la restaurant în loc să mergem într-un club.
Spre sfârşitul celor trei săptămâni ale mele la bord şi după multe discuţii cu căpitanul şi ofiţerii despre crezurile noastre, bărbaţii şi-au înmuiat inima. „Acum înţeleg”, i-a spus căpitanul locotenentului Mendes înainte să plec, adăugând că nu avea să-i mai ceară să-şi calce principiile.
Nu voi uita niciodată această experienţă. Eu şi locotenentul Mendes am învăţat că Tatăl nostru din Cer ne cunoaşte în mod individual, ne iubeşte şi se preocupă de viaţa noastră personală.