Când raţele nu plutesc
Noi am presupus, pur şi simplu, că răţuştele noastre vor putea trăi în apă. Ne aştepta însă o surpriză.
Totul a început cu un dar surpriză pe care tatăl l-a adus acasă pentru cele trei fiice ale sale. Examinând cu atenţie interiorul unei cutii de carton care măcănea, noi, fetele, chicoteam de încântare. Boboci de raţă! Abia aşteptam să întindem mâna în interiorul cutiei şi să luăm câte unul. L-am înghesuit pe tata atât de mult, încât aproape a scăpat cutia.
„Uşurel, fetelor!”, a chicotit el. „Este câte una pentru fiecare dintre voi!”
Am fost uimită de cât de micuţă părea acea răţuşcă în mâna mea. În strângerea delicată a mâinii mele, trupul ei călduţ părea să fie de mărimea unei monede şi să cântărească tot cam atât.
„Vai, este atât de uşoară!”, am exclamat. „Nu e de mirare că răţuştele pot pluti!”
Tata a râs, din nou, mergând să i se alăture mamei în bucătărie. Lui tata îi plăcea mult să facă surprize, în special genul de surprize care să-i facă familia să zâmbească. Atunci mi-am amintit de piscina gonflabilă. Ar fi fost căminul perfect pentru noile noastre răţuşte.
„Nora, scoate piscina aceea veche de plastic din garaj!”, i-am poruncit surorii mele.
Dând drumul furtunului din spatele casei să umple piscina cu apă limpede şi rece, am început să ne examinăm răţuştele şi să le dăm nume. A mea avea o pată mică, maronie, pe ciocul ei rotunjit şi picioare cu degetele membranate, enorm de mari.
Dintr-odată, mi-am amintit de prietenii mei. Ar fi râs de cât de entuziasmată eram de aceste noi animăluţe de casă. Apoi, mi-am dat seama că prietenii mei nu vor trece pe la mine în următoarele zile. Părinţii lor le dăduseră voie să meargă în drumeţie în munţii din apropiere. Mers cu bicicleta pe un drum accidentat, alegerea unui loc de campare, ridicarea unui cort. Aveau să se distreze de minune şi să se întoarcă în ziua următoare, râzând şi vorbind despre drumeţia lor. Mama nu-mi dăduse voie să merg. Spunea că sunt prea mică!
Când piscina gonflabilă s-a umplut, noi, fetele, ne-am adunat în jurul ei, aşteptând cu nerăbdare acest moment. Ne-am pus păsările, care dădeau din aripioare şi măcăneau, pe apă şi bâldâbâc! s-au dus direct la fund. S-au scufundat toate trei!
Ne-am scufundat mâinile în piscină şi am salvat săracele păsări care se înecau. Cu ce greşisem? Doar nu le ceream să facă un lucru greu, cum ar fi înotatul. Nu trebuia decât să plutească. Nu este acest lucru uşor pentru o raţă?
„Ce s-a întâmplat?”, se întreba sora mea.
„Poate că le-am luat prin surprindere!”
Toate trei am fost de acord că era la fel ca în cazul bebeluşilor, atunci când aceştia învaţă să meargă. Uneori, trebuie pur şi simplu să cadă. Am căzut de acord să mai facem o încercare.
„Unu, doi, trei, şi!”
Pleosc! Pleosc! Pleosc! s-au dus direct în jos, asemenea unor bile de plumb.
Din fericire pentru răţuşte, niciuna dintre noi nu a avut curajul să continue cu teoria noastră că nu aveau nevoie decât de antrenament. Când Nora a sugerat să folosim uscătorul de păr pentru a le usca penele, ne-am îngrămădit, toate, să intrăm în casă. Cele două surori ale mele uscau, cu blândeţe, săracele păsări cu uscătorul meu roz de păr, în timp ce eu căutam numărul de telefon al persoanei al cărei nume era scris pe cutia de carton.
„Alo, domnule? Noi suntem cele care tocmai au cumpărat – de fapt, tata tocmai a cumpărat – trei răţuşte. Da, domnule. Ei bine, avem o problemă cu raţele noastre. Ştiţi, noi preferăm ca raţele noastre să plutească.”
Ceea ce mi-a spus acel bărbat mi-a deschis ochii. Nu mi-am dat seama că învăţasem atât de multe până când nu le-am explicat acelaşi lucru Norei şi lui Suzy: „Vedeţi, penele moi şi pufoase nu resping apa. Ele o absorb repede. Trebuie să aşteptăm încă o săptămână sau două ca trupurile lor să producă uleiul cerat care le va face penele impermeabile”.
„Dar nu e adevărat!”, m-a contrazis Nora. „Am văzut răţuşte care îşi urmează mama pe râu. Nu aveau decât câteva zile.”
„Bărbatul mi-a explicat acest lucru. Când se nasc raţele, mama lor îşi înfăşoară aripile în jurul bobocilor pentru a-i încălzi. Uleiul de pe aripile mamei se ia pe bobocii ei. Alături de mama lor, ei pot pluti. Dar, pe cont propriu, trebuie să mai crească puţin înainte să fie în siguranţă în apă.”
În acel moment, mintea mi-a fugit către munţi, undeva, gândindu-mă la prietenele mele aflate în cortul lor. Poate că mama voia doar să mă mai ţină puţin sub aripile sale. Am mângâiat spatele micuţ al răţuştei mele cu un deget.
„Deocamdată, te vom ţine în afara piscinei, micuţo”, i-am promis. Apoi, mi-a venit în minte un gând şi am adăugat: „Îţi este dor de mama ta?”.
Ilustraţie de Jim Madsen.