2007
Să îndurăm de la început
Octombrie 2007


Să îndurăm de la început

A durat şapte ani, dar a meritat să aştept.

„Cine sunt învăţătorii?”, am întrebat-o pe prietena mea, în timp ce coboram strada, într-o dimineaţă de sâmbătă, din februarie 2000. Pe atunci, aveam 14 ani.

„Sunt prietenele mele şi sunt aici în ceva ce se cheamă misiune”, a spus ea. Nu vorbisem niciodată înainte despre religie, chiar dacă eram cele mai bune prietene. Mi-a spus că urma să participăm la orele de engleză, căci prietenii ei predau gratis. Ştia că aş fi fost interesată, deoarece mergeam la un liceu de limba engleză.

Când am intrat în clădire, privirea mi-a fost atrasă de picturile de pe pereţi. Aceasta era o biserică? Nu arăta ca biserica bulgară ortodoxă, singura pe care o vizitasem înainte. Majoritatea oamenilor consideră orice altă biserică un cult. De asemenea, până în 1989 când Bulgaria era sub comunism, crezurile religioase erau condamnate iar mulţi oameni încă consideră religia ca pe ceva care nu este drept.

Prietena mea m-a întrebat dacă voiam să merg la Biserică în ziua următoare. Am răspuns da, mai mult din curiozitate decât din evlavie. Ştiam că dacă ea mergea, nu era nimic rău în asta.

Am început să merg cu regularitate la Biserică. Voiam să cunosc mai mult despre învăţăturile ei. Voiam să ştiu de ce acei oameni tineri cu ecusoane cu numele lor, îşi părăsiseră ţara pentru a veni în Bulgaria şi a se înconjura de bunăvoie de atmosfera religioasă ostilă de aici. Chiar dacă nu eram credincioasă pe vremea aceea, ceva m-a făcut să merg mereu la activităţile Bisericii. Îmi plăceau spiritul prietenos al misionarilor şi zâmbetele calde ale membrilor.

M-am împrietenit cu tinerele fete din ramură. Mă uimea credinţa lor şi marea lor dorinţă de a-i sluji pe ceilalţi. Îmi amintesc când am spus prima mea rugăciune la clasa Tinerelor Fete. Nu mă mai rugasem niciodată şi nu ştiam cât de puternică poate fi o rugăciune. Nu mai simţisem legătura puternică cu Tatăl nostru Ceresc pe care o rugăciune o poate aduce. Nu ştiusem că eram fiica Lui. După aceea, n-am încetat să mă rog niciodată. De fiecare dată când trebuia să depăşesc o dificultate, am ştiut că puteam să cer îndrumarea Tatălui meu Ceresc. Deseori, acele rugăciuni îmi aduceau lacrimi în ochi, deoarece puteam să simt asigurarea Duhului Sfânt că Dumnezeu mă iubeşte. Am început să mă încred în Domnul.

Când au venit ispitele anilor tinereţii, deja aveam o credinţă fermă în Isus Hristos, care mi-a dat tăria de a depăşi aceste ispite. Am putut vedea cum Satana îi ispitea pe prietenii mei cu lucrurile lumeşti şi cum un mic compromis conduce la compromisuri mari. A fost greu să rămân fermă pe pricipiile mele, dar legătura pe care o aveam cu Tatăl meu Ceresc prin rugăciune m-a ajutat să stau departe de ispite. Am decis să trăiesc după principiile stabilite prin planul salvării. Ştiam fără nicio îndoială că într-o zi voi fi binecuvântată.

Din păcate, nu m-am putut alătura Bisericii pe vremea aceea. Părinţii mei s-au opus foarte tare, mai ales tatăl meu. Dar îl puteam înţelege. Părinţii lui nu l-au dus niciodată la biserică; el a crescut în perioada când ţara era sub regim comunist. Totuşi, am ştiut că Domnul îmi pregătise o cale pentru a mă alătura Bisericii într-o zi. Ştiam, deja, că acea cale urma să fie grea. Dar învăţasem din scripturi că încercările pot fi spre binele nostru.

Am mers la seminar şi, mai târziu, la institut, am participat la activităţile Bisericii şi chiar mi-am început programul propriu de Progres Personal din cadrul societăţii Tinerelor Fete. Abia aşteptam să merg la activităţile Tinerelor Fete. Nu voi uita niciodată orele pe care le-am petrecut gătind, făcând felicitări sau semne de carte, decorându-ne clasa sau jucând jocuri, şi nici minunatul spirit de prietenie care exista între noi. Fiecare activitate m-a ajutat să înţeleg natura mea divină şi rolul meu în viaţă.

Unul dintre cele mai dificile proiecte din cadrul Progresului Personal era să învăţăm pe de rost „Hristos cel Viu”.1 Când am văzut textul m-am gândit că va fi o mare provocare să-l învăţ pe de rost. După două săptămâni, deja ştiam de ce acel proiect făcea parte din valoarea Credinţei. Era un test de credinţă şi răbdare, un test urmat de consecinţe care te răsplăteau. Mărturia apostolilor m-a ajutat să-mi întăresc credinţa şi mărturia. Amintindu-mi cuvintele lor inspirate despre viaţa divină a lui Hristos şi despre slujirea Lui, am prins curaj să mărturisesc eu însămi despre El.

Când aveam cam 16 ani, am avut o activitate despre cum să fii misionar cu timp deplin. Ne-am împărţit în perechi şi am trăit la fel ca misionarii timp de o săptămână. Aceea a fost prima dată când am aflat cât este de important să ne împărtăşim mărturiile altora. Această activitate m-a ajutat să înţeleg nu numai cât este de greu să-I slujeşti Domnului, dar şi ce bucurie simţim împărtăşind Evanghelia şi văzând cum învăţăturile lui Hristos schimbă viaţa cuiva. M-a ajutat să înţeleg ce înseamnă să „fiţi martorii lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate lucrurile şi în toate locurile” (Mosia 18:9).

Ca „membră inactivă”, cum mă numeau toţi, am învăţat să am răbdare şi speranţă că într-o zi voi deveni membră a Bisericii. Ştiam că era un test al credinţei şi răbdării mele. Mă întrebam cât de mult trebuia să treacă pentru a fi curăţată şi a începe o nouă viaţă.

Acea zi a venit la aproape şapte ani după ce prietena mea m-a dus la Biserică în acea dimineaţă rece de februarie în 2000. Am fost botezată la 21 de ani la casa misiunii din Sofia. Ziua în care am fost botezată a fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea. În acel moment, am simţit măreaţa dragoste mântuitoare pe care Tatăl Ceresc o are pentru mine. Am simţit aceasta şi mai mult când am luat din împărtăşanie în ziua următoare. Nu-mi puteam ţine lacrimile. Spiritul arzător dinăuntrul meu îmi spunea că meritase să aştept. Am putut, în sfârşit, să mă bucur de darul Duhului Sfânt şi de alte binecuvântări fiind membră a Bisericii.

Sunt recunoscătoare să fiu binecuvântată cu cunoştinţe despre Evanghelia restaurată. Ştiu că putem depăşi încercările din viaţă cu credinţă şi răbdare. Nu avem un privilegiu mai mare şi mai plin de răsplată decât să fim membri ai singurei Biserici adevărate de pe pământ. Nimic nu aduce fericire mai mare decât cunoaşterea faptului că, fiind membri demni ai Bisericii, putem trăi din nou cu Dumnezeu.

Note

  1. Vezi „Hristos cel Viu: mărturia apostolilor”, Liahona, aprilie 2000, p. 2.