O rugăciune cu învăţătorul meu de acasă
Mi-e ruşine să recunosc, dar a fost o vreme când credeam că învăţătorii de acasă erau mai mult o pacoste decât o binecuvântare. În astfel de cazuri, căutam moduri de a lipsi de la vizita lor, astfel încât să-mi pot termina treaba mea.
De aceea, când Lincoln a devenit învăţătorul nostru de acasă, am fost foarte enervată. El nu a lipsit de la nicio vizită. Întotdeauna avea o lecţie pregătită şi îşi îndeplinea cu credinţă îndatoririle de învăţător de acasă. Am apreciat eforturile lui, dar nu suficient pentru a-i da lui şi colegului lui toată atenţia mea când au venit să-şi facă vizita lunară. Lincoln era întotdeauna amabil, eu eram întotdeauna nepoliticoasă, obraznică.
Într-un an, în timpul unei primăveri timpurii, lucram afară în grădină. Ziua era senină şi călduţă. De obicei, grădinăritul mi se pare odihnitor, dar în acea zi eram preocupată. Soţul meu tocmai trecuse printr-o operaţie de spate care-l slăbise, iar ca familie avusesem de luat unele decizii serioase.
Având nevoie de răspunsuri, m-am trezit îngenuncheată în grădină. Lacrimile au început să curgă în timp ce mă rugam cu ardoare pentru îndrumarea Domnului. Doream să am puţină pace. Doream să am siguranţa că viitorul nostru nu avea să fie aşa de întunecat cum părea în acel moment. M-am rugat foarte sincer, vorbind cu glas tare uneori, cerşindu-i Domnului speranţă, dar mai presus de toate, pace.
Când m-am întors în casă, după ce m-am rugat la Domnul, eram epuizată. Am fost bucuroasă că nu era nimeni acasă şi am reuşit să îmi revin. Dar, nu la mult timp după ce mi-am scos pantofii de lucru, a sunat soneria de la poartă. Lincoln era ultima persoană la care m-aş fi gândit, dar, când am deschis uşa, stătea acolo cu soţia lui, fără materialele didactice ale lecţiei.
Pentru prima dată, am fost, de fapt, fericită să-l văd. I-am invitat să intre. Am stat la taifas şi Lincoln m-a întrebat despre munca soţului meu, despre cele cinci fiice ale noastre şi despre alte probleme de familie. Nu au stat mult, dar pe când se pregăteau de plecare, Lincoln a întrebat dacă putea să dea o binecuvântare căminului nostru. Am fost recunoscătoare, minunându-mă cum de ştiuse că o rugăciune ar fi fost aşa de binevenită. Am îngenuncheat şi, în timp ce ascultam cuvintele lui de alinare, a cerut în special o binecuvântare de pace pentru căminul nostru.
În acel moment, am simţit o undă de alinare umplându-mi sufletul. Am ştiut atunci că Domnul avea comanda şi că totul urma să fie bine.
Rugăciunilor mele li se răspunsese cu claritate şi asigurare, prin Lincoln, credinciosul nostru învăţător de acasă. Onorându-şi chemarea şi urmând îndemnurile Duhului Sfânt, m-a lăsat cu o mărturie despre chemarea lui sacră.